Unicat denigrator

Ce vorbe, pentru tine mai au rost,
Când mintea ta deja e ciuruită,
Din naştere eşti om mărunt şi prost,
Cu ochi închişi şi gură necioplită?

Dintr-o-ntâmplare cu motiv greşit
Printr-un boschet cu spini şi fără formă,
O mamă-n căutări te-a născocit
Şi te-a născut apoi punctând o normă.

Crescând te-ai arătat un popândău,
Şi-apoi un ins de două-trei parale
Ce tot mereu punea în locul său
Orice valoare ce-i ieşea în cale.

O lume-ntreagă, chiar un univers,
Ţi-ai alocat prin limite înguste,
Ca să arunci, prin şchiopătatul vers,
Câte-o privire, de sub scări, sub fuste.

Ţi-ai încropit, din ură, un jurnal,
Numindu-l de ştiinţă şi cultură,
Făcându-i un format comercial,
Fiindu-i tu, ca unicat, măsură.

Miroşi a mucegai, îţi spun, chiar strig,
Măruntule cu fire puturoasă,
Ce-ţi place să vezi gaura-n covrig
Restul să furi şi să ţi-l duci acasă.

Eşti supărat pe toţi cei ce sunt vii,
Gândirea de venin îţi e sătulă,
Şi cu idei din mahalale scrii
S-arăţi cât ţi-este mintea de fudulă.

Te-a modelat, infectule obscur
Ideea că te ştii în neputinţă,
De ai ajuns să n-ai nici un contur,
Delimitând prostia-ţi de ştiinţă.

Acuzi pe toți, te scuzi că eşti infirm
Dând vina pe-o nedreaptă puşcărie,
Pe mine mă acuzi că nu afirm
Despre chemarea ta spre poezie...

Dar ce să spun? Eşti răul dintre răi,
Eşti ca o puşcărie prăbuşită,
În care i-ai închis pe toţi ai tăi
Şi-ai vrea s-o faci, pentru mai toţi, ispită.

Te-am acceptat, fiind prea milostiv,
Ţi-am acceptat ocare mânioase,
Dar azi nu mai găsesc nici un motiv
Să am cuvinte ce ar fi frumoase.

Eşti azi ajuns... Limbut şi caraghios,
De-auzi un adevăr te complexează
Că te arată hâd şi odios
Iar vorba ta nicicum nu mai contează.

Pe veci rămâi bolnav, cu suflet mic,
Cu umbra-ţi de privire speriată,
O simplă vietate... Un nimic
Ce-n seamă doar de milă e luată.

Obosita constarare

Simt apele că plâng la miază-noapte,
Copacii aplecaţi spre miază-zi,
Şi oamenii ce se dedau la fapte
Grăbiţi în gândul lor de a muri.

Pâinea lipseşte, ploaia nu-i destulă,
Căldurile prin focuri au trecut,
Iar lumea e de toate nesătulă,
Îşi joacă demnitatea la barbut.

Cântarele s-au învăţat să fure,
Gândind că cei săraci prea risipesc
Şi nu e drept bogații să îndure
Ideea că de ceva se lipsesc.

Furtul deja îşi face loc în lege,
Legat de banii ce acum se vând,
Dând dreptul chiar oricui, de înţelege,
Să stea cu el, deopotrivă-n gând.

Conştiinţa noastră stă de veghe-n burtă,
E ca şi noi, un straniu animal,
Ce-i fericit când prin gândirea scurtă
Se defineşte a trăi real.

I-ajuns pământul plin de fiinţe slabe,
Săracii tac, bogaţii n-au auz,
Prea multe case sunt, de fapt, cocioabe,
Pământul azi e plin pân' la refuz.

Cel mic îl linguşeşte pe cel mare
Numindu-se, în sinea lui, firav,
Dar e mereu de laudă în stare,
Oricât s-ar şti că el, de fapt, e sclav.

Privesc spre cer şi văd... răsare luna,
Şi scriu privind spre creste, peste munţi,
Cu gând că-s şi-acum, ca-ntotdeauna,
Încărunţind văzând pe cei cărunţi.

Aşa privind, nimic nu mă mai miră,
Cum nu mă miră calmul regăsit,
Şi nici că timpul lumii, clar, expiră,
Iar eu voi fi atât de obosit.

Ipoteze-n antiteze

Mereu am pus idei în anti-teze,
Ori le-am lăsat cu dublu înțeles,
Cu argumente puse-n paranteze
De cei ce doar o cale au ales.

Acum iubito-ți scriu, fără de teamă,
Dar tot păstrând mai vechiu-mi obicei
Vorbindu-ți de dorința ce mă cheamă
Spre definiri de clipe cu temei.

Așa-ți vorbesc de rostul care-ncape
În idealul tău de pas concret
Ce ni-l avem motiv când sunt aproape
Și vrem să treacă timpul mai încet.

În tot conturul viselor comune
Nu te îmbrac, nu am nici un motiv,
Și-ți spun că te privesc, voind a-ți spune
Că mi te-ai dat, în sens definitiv.

Am pus idei în cadre, în devize
Stricând tipare ce păreau model,
Fiind ajuns o tolbă cu surprize,
Trecută printr-al viselor tunel.

În felul meu, așa, pe îndelete,
Îți scriu în mod ciudat și fantezist
Despre-ntâmplări ce pot să se repete,
Și chiar le vreau deși nu prea insist.

Te las să știi, dar fără amănunte
Cum poți să-mi fii un orizont finit
În jocul cu schimbări frecvent mărunte
Dar niciodată cu motiv gândit.

Și tot așez în sensuri ipoteze,
Lăsându-te concluzii să-ți alegi
Din tot bagajul meu de antiteze
Și jumătăți ce par mereu întregi.

Măsura de angergură

Clipelor furate, viselor...

Mariei

Prea bine știu că tu-mi cunoști măsura
Chiar dacă, tot glumind, altfel o spun,
Gândind că la momentul oportun
În tine dovedită-i anvergura.

Și nu-i deloc o simplă întâmplare,
Iar vorbele au sens și au temei,
Că dincolo de multele-mi idei
Stau faptele ce nu cad în uitare.

N-am cum să mint, și știi și asta bine,
Oricum ar fi altfel și-ntr-un alt fel,
Când îți devin, prin conjuncturi, model
Ideea de-nceput îți aparține.

Tu ai măsura cât și cum încape
În cadrul vieții ceea ce-i concret
Și cât rămâne, ca întreg, complet
Din ce nu vrei cumva să îți mai scape.

Neștiința mea e dreaptă, nu-i injustă,
Ție îți lasă dreptul să alegi,
Și să-ți găsești puterea să-nțelegi
Ce-nseamnă mărginirea de-i îngustă.

Discuții mari cu vorbe demascante
Sunt transformate-n mari filozofii
De cei frustrați și unii, morți de vii,
Măsluitori cu teme aberante.

Ca să-i evit prefer să țin ideea
Ferită de obstrucții fără rost,
Și-n ce va fi, ca și în tot ce-a fost,
Eu să fiu eu, iar tu, doar tu, femeia...

Efemer balans

Azi știi puține... Cumva tu tot mai crezi
În vise ce nu au nicicum repere,
Și-n gânduri, când mai stai, mereu visezi
Trăiri ce sunt banale, efemere...

Ce va urma, de vrei ori de nu vrei,
Te va găsi întocmai pregătită
Să vezi că fapta-ți este cu temei,
Și nu se lasă grabnic irosită.

Îți spun de-acum, îți spun cu un avans,
Ce-ți lasă timp de minimă gândire
Cât să-nțelegi că viața-i un balans
Și-alegere de ură sau iubire.

Va fi, în noaptea-aceea clar, real,
Că ești, precum ți-am spus mereu, frumoasă,
Și, dezgolindu-ți trupul, un portal
Se va deschide spre a vieții casă.

Un ritual, de-a pururi omenesc,
Când fi-vei dar și fi-voi dăruire,
Va fi să ne consacre-n mod firesc
Noului timp de fapte și iubire.

Altarul ce, în pântec, îți va fi
Motiv de gând spre viața viitoare,
În miez de noapte munții va urni,
Dând veste de trăire-n sărbătoare.

Ne va uni concretul efemer
Pentru oricât va fi această viață,
Și întru veșnicii, acolo-n Cer,
Strivind disprețul norilor de ceață.

Pe sâni, privirea-mi, fără de opriri,
Chiar și în plină zi va pune semne
Cu gândul tău de fapte și-nzidiri
Ce-nspre rodiri mereu or să te-ndemne.

Temei de definire

Încă mai stau în cumpeni... Mă gândesc
La clipa ce acum e viitoare
Când fi-va dat, concret, să definesc
O veste ce e azi întâmplătoare.

Se vor afla, din zvonuri, din idei,
Reconturate zise amănunte,
Pe care mulți vor pune un temei,
Crezând că pot cumva să mă înfrunte.

În gând îmi vin, și uneori șuvoi,
Cuvinte ce vom ști că sunt rostite
De cei ce-or fi în dezacord cu noi,
Dorindu-ne mereu nereușite.

Consensul ce va fi real stindard
Va fi privit de unii cu uimire,
Numind firescul ca deplin hazard
Și, aventură, marea ta simțire.

În complicații spune-vor că sunt,
Și-n etichete numele-ți vor pune,
Niște lachei ai gândului mărunt
Ce prevesti-vor moartea ca minune.

Și tu, și eu, vom fi, privirii lor
Ceva ce nu se poate înțelege,
Un fel de absolut revoltător,
Încălcător de normă și de lege.

Mai peste tot, tocmite întrebări,
Vor creiona doar drumuri de pierzare
Voind a încerca determinări
Înspre desfrâu și pofte la-ntâmplare.

Vor trece toate ca un nor, ori fum,
Fără de gând, măcar, de împlinire,
Și-ntr-un firesc, de-a pururea, acum,
Vei fi un tot cu marea-ți dăruire.

Cerință de oprire

Opriți-vă! Vă spun încă o dată,
Opriți-vă cât nu e prea târziu,
Nu mai loviți la fel ca altădată,
Nu mai puneți iubirea în sicriu.

Vă-mpăunați, continuu, cu credința
Și-l pomeniți mereu pe Dumnezeu,
Ca să se vadă, ziceți, pocăința
Dar măsluiți, ideile, din greu.

Nu-mi mai vorbiți frumos, știu că minciuna
Vi-i fundament la orișice cuvânt
Că obicei vă e, dintotdeauna,
Să n-aveți, nici o clipă, ceva sfânt.

Greu acceptați ce spun, când spun pe față,
Vă par acum, prea mult, periculos,
Că pot să scot, din neguri și din ceață,
Gândul ascuns și faptele pe dos.

Degeaba vreți să deveniți dovada
Unui obrazul curat, nedat cu fard,
Că tot demasc imaginea, fațada,
Dorinței ce-o aveți în foc să ard.

Povestea voastră mult prea multă vreme
A tot întors priviri spre ce ați vrut,
Eu, însă, neavând de ce mă teme,
Să văd ca voi nicicum nu am putut.

Și-a fost să văd altceva, făcătura
Ce v-arăta ca oameni fără greș...
V-am arătat că depășiți măsura
Gunoiul mult e adunat sub preș...

Vă spun din nou, cu vorba apăsată,
Opriți-vă cât nu e prea târziu,
Nu mai loviți la fel ca altă dată,
Oricum, blestem e tot ce-aici, acum, vă scriu.

Halou de iluzie

Te-am regăsit sub umbre de lumină,
Într-un halou prea mult întunecat,
Ascunsă de menirea-ți pur divină
De-un mare zid ce l-aș numi păcat.

Din timpuri vechi simțeam a ști de tine,
Și chiar mai mult, cu totul te știam,
În visul tău m-am regăsit pe mine,
Cel ce sunt azi cum și atunci eram.

Ideea de-ar fi simplă aventură,
Ar fi avut, de mult, un început,
Dar e altfel și-o altă anvergură
Și-o are, nonșalantă, din trecut.

Gândul acum, se mai întâmplă, zboară
Reverberând la tainice chemări,
Iar eu te simt, a nu știu câta oară,
Că tot confunzi răspunsuri cu-ntrebări.

Și uneori, când zici că ești aproape,
Aluneci înspre alte însoriri,
Ca valul ce se crede dus de ape,
Crezându-se un mal de-mpotriviri.

Acum e vremea clipei de schimbare,
Ca prin normalul vieții să devii,
Concretizată clipă viitoare
La care totdeauna să revii.

Iluzia ți-o lasă, dar, să plece
Ca tu să-ți fii un corolar deplin,
Să-ți fii concretul vremii care trece,
Intrând în rolu-ți concludent, divin.

Urători de gând mărunt

Nenorociți!... Atât aveți în gând,
O răzbunare fără de repere,
Ce nici măcar absurdul nu v-o cere,
Când nesupușii îi luați la rând.

Nici nu contează pentru voi ce sunt,
Că sunt străini veniți la voi în casă,
Ori chiar ai voștri... vouă nu vă pasă
Decât de propriul vostru gând mărunt.

Nimic nu vă oprește să striviți
Pornirea ori dorința de speranță,
Sperând a fi doar voi cei fericiți
Și, dovediți, de mare importanță.

Tot ce aveți în minte sunteți voi,
Și cât s-aveți, așa cum vreți, plăcere,
Indiferenți la cei ce, cu nevoi,
Se zbat, trăind continua durere.

Vindeți iluzii cu-n stricat contur
Pândind câștiguri, definind efecte,
Ca-ntr-un final, ce-l prevedeți obscur
Să arătați că alții-s cu defecte.

Sunteți mereu de toate plângăreți,
Mereu găsiți pe cineva de vină
Ce vă oprește să aveți ce vreți
Căldură, împlinire ori lumină.

Preconfundând al viselor temei
Cu dovedita voastră neștiință,
În desfrânați vă căutați lachei
Cerându-le, în fel și chip, credință.

Pe nesupuși, cu gând mereu murdar,
Îi vreți reduși la viață-n rătăcire
Și le impuneți trecerea-n zadar
Dorindu-le mereu nenorocire!

Probleme cu dileme

(Evidențe instinctive)

Conceptualul dă aviz subtil
Dorinței de continuă schimbare,
Ca tot ce e absurd și inutil
S-apară doar ca simplă încercare.

În lumea cu idei de împrumut,
În care mult prea multe-s aparențe,
E parcă imposibil de văzut,
Cel trăitor în clare evidențe.

Contrare par, ca fapte și urmări,
Soluții ce-s mereu la îndemână,
Chiar și esența marii întâmplări
La urmă e voită să rămână.

Prin tot ce e firesc, în mod direct,
Răstălmăcirea vrea să se-nțeleagă
Absurdul ce, continuu circumspect,
Consensul, prin aprindere, tot neagă.

În sens contrar, un absolut model
Pare a naște crezuri prezumtive,
Dând formelor idei ce sunt la fel
Când faptele au baze instinctive.

Prin repetări, contururi cu temei,
Ajung să definească teoreme
Sau, ca principiu, simplul obicei
De a crea, dilemelor, probleme.

Jar și foc

Doamne-aprinde rugul, fă un foc,
Fă-l să se înalțe către soare
Ca să lași de tot fără noroc
Pe cei doritori de închisoare.

Pune la-ncercări pe cei ce știi
Că prin vorbe fac doar gălăgie,
Însă-n toiul nopților târzii
Își au, în descântec, bucurie.

Să se ardă, să se facă scrum,
Cel ce vrea pe altul să-l tot fure,
Ori să-i schimbe al menirii drum
Prin idei absurde și obscure.

Pune adevărul ca tălmaci
Spuselor ce vor să fie spuse
Și îi lasă, fără rost, săraci,
Pe făptașii cu idei opuse.

Nu mai fi deloc îndurător
Cu cei ce spre Tine n-au chemare,
Și ridică steag de-nvingător
Dovedind că nu-s într-o eroare.

Ia din jar și pune-le sub pat,
Pune-l lor altar de închinare
Și le fă descântecu-n zadar
Și le dă durerea cea mai mare.

Vârf de flăcări pune-le-n priviri
Celor ce din foc vor vrea să-ți fure
Ca să ardă oameni și meniri,
Impunând nepotriviri obscure.

Fără de-ncetare pune-n foc
Pe măsluitorii de destine,
Să își aibă pas bătut pe loc,
Și, ca neam, o viață în ruine.

Concret pe totdeauna

În tine sunt reper definitiv,
Însemnul meu îl porți, îl ai în sânge
Ca adevăr, concret și expresiv,
Că timpul trece însă nu constrânge.

Tot ce a fost e-acum uitat și șters,
Fiind ori slab ori fără relevanță,
Pierdut într-un alt fel de univers,
Rătăcitor și fără de speranță.

Oriunde te vei vrea, voi fi prezent,
Prin gândul tău, cu-ntreaga mea făptură,
În clar consens cu rostul evident
De-a fi chiar etaloanelor măsură.

Puține par a fi cu rost și rol
De treceri peste praguri ori hotare,
Că, prin cutume, pari căderi în gol
Rar conjunctură dată de-ntâmplare.

Când îți spuneai, chiar tu, că fără rost
Au devenit atâtea vremi trecute,
S-a întâmplat ceva... Și știi ce-a fost...
Căzând cu totul mult prea mari redute!

Abia acum, când totul e concret,
Și nu mai ai motiv de răzgândire,
Spre nemuriri plecăm, încet, încet,
Sortiți, chiar și în ea, tot la iubire.

Îți sunt însemn cu rost de corolar
Al vieții ce ți-a fost mântuitoare,
Chiar de ți-o crezi trecută în zadar,
Ori, chiar real, strivită de-ndurare.

Și-aici, și-n Cer, suntem un caz concret
De adevărul ce-i pe veci cutumă
Al crezului că rostul de dublet
Nicicând, la un non-sens, nu se rezumă.

Contur meschin

Atâta ură, Doamne,-atâta ură
În viața asta dat mi-a fost să văd,
Că nici nu știu de-și are o măsură,
Ori ea-i măsura unui clar prăpăd.

Am întâlnit, și nu doar ca idee,
Ce nici poveste nu credeam a fi,
Gândul la moarte mare epopee
Ori gând primar al zorilor de zi.

Am întâlnit dorința de răspată
A celor ce fac omul manechin
Fățărnicind dorința-adevărată
Spre interesul lor mereu meschin.

Mi-a depășit puterea de gândire
Contrastul dintre faptă și cuvânt,
Când între zise mari, despre iubire,
Se dovedeau, real, doar vorbe-n vânt.

Obscurități și fapte fără miză
S-au pus a fi motiv de răzbunări,
Și au ajuns, de multe ori deviză,
Minciunilor cu rost de condamnări.

Copiii-și bat părinți, fără milă,
Fugind apoi de chiar trecutul lor,
Vorbind de adevăr cu multă silă
Având mereu un gând răzbunător.

Femei ce fug de sfânta lor menire
Prin ceața dimineții se zăresc
Urând chiar și ideea de-mplinire
În mod cinstit, frumos și omenesc.

Și-am întâlnit gândiri prea mici, meschine,
Ce-l vor pe om un simplu făcător
A ceea ce spun alții că e bine,
Sau e făcut precum e placul lor.

N-am ce să fac, accept și-această ură,
Ea e iubirea celor mici, neputincioși
Ce vor mereu răspuns de anvergură
Să se arate permanent frumoși.

Incertele extreme

Între extreme limita-i incertă,
De multe ori e creasta unui val
Ce pare drept lumină la ofertă
Denaturând, ca și contur, un mal.

Conturbator, o simplă împărțire,
Fără de rest sau cu un rest infim,
Dă de-nțeles, prin clara-i denumire,
Că limite prea mult ne definim.

Din înmulțiri prea mult nu se pricepe,
Nimicul definindu-se curat,
Iar decăderea din nimic începe,
Când totul e, impropriu, expandat.

Extremele se vor doveditoare
Ca minim și ca maxim absolut,
Dacă privirea nu e rotitoare
Și vede doar un singur început.

Sporovăiala a ajuns dovada
Exactității punctului țintit
Celor ce văd curajul prin bravada
De-a tot vorbi de rostul mult dorit.

Iar limita de care se vorbește,
În fel și chip, chiar fără de motiv,
Incertă devenind, nu se oprește,
Nici chiar la rostul ei limitativ.

Temei de grabă

Haide, fii grăbită,

nu privi-napoi,

Vino mai aproape,

vino de departe,

Pasul către mâine

e un pas în doi,

Altfel ne grăbește

pe-amândoi spre moarte.

Calendarul trece

astăzi drept un ceas

Ce-n numărătoare

nu are oprire,

Și doar el mai știe

cât a mai rămas

Din această viață

fără împlinire.

Lasă-ncurcătura

n-ai ce să-i mai faci,

E așa de veche,

mare, pierzătoare,

Hai cu mine-n noapte

haina să-ți dezbraci,

Și să-ți ai trăirea

nouă sărbătoare.

Pleacă, lasă-n urmă

tot avutu-ți rol,

Lasă-ți tot trecutul

într-o amintire

Și îl lasă singur,

nu-l păstra simbol,

Care ține locul

lipsei de gândire.

Haide, hai, grăbită

vino-nspre acum,

Vino înspre noaptea

cea dintâi cu mine,

Spre-nceput de taină

și-nceput de drum

Înspre înțelesul

vieții care vine.

Îndemn spre încercare

Hai să-ncercăm, n-avem nimic a pierde,
Suntem un tot, un adevăr firesc,
Concretul de-l lăsăm să ne dezmierde
Cu tot realul, pururi omenesc.

Trăim în lumea-aceasta, indecentă,
Ce pune viața pe un plan secund,
Ce prin absurdul ei deja-i dementă,
Lipsită de ideea de profund.

Hai să-ncercăm, predefinind extreme,
Să nu ne limităm printr-un cuvânt
Ci să ieșim din haine și dileme,
Pentru o noapte, ca un cuplu sfânt.

Să fim noi doi, în împliniri de vise,
Definitorii clipei de firesc,
Lipsiți de mult gândite compromise
Și împăcați cu rostul omenesc.

Hai să-ncercăm, o noapte, două... zece,
Să fim lipsiți de multele păreri
Ale acelor ce mereu, cu apă rece,
Pun de beții, punctând pe ce-a fost ieri.

Împreunând idei și perspective,
În corolarul clipei de-nzidiri,
Să fim scântei ce-și au, prin foc, motive
De fundament al unei mari iubiri.

Hai să-ncercăm, e drept și omenește
Să fim cinstiți cu ceea ce suntem
Cu gândul ce instinctual pornește
Din oprimări de doruri ce le-avem.

Punând accent pe lipsa de-amănunte,
Punând dorința drept și nobil țel,
Să facem nemuririi pod ori punte
Și să îi fim, în mod real, model.

Nebun de noapte

Încet, încet voi spune că-s nebun,
Înebunesc gândindu-mă la tine,
Și nici nu pot, chiar ție, să îți spun,
Că singură, eu știu, nu îți e bine.

Nici n-ai putea acum să înțelegi
De ce îți spun ideea-mi relevantă
În mult prea nevoite alte legi
Ce vieți-i dau esență relevantă.

Acum e vremea unui compromis,
Ca mersul să-ți devină preumblare
Mizând pe fantezie și pe vis,
Prin prevestita-ți nouă întâmplare.

Întâia dată prin real consens
Se vor convinge simțurile toate
Că altfel viața n-ar avea nici sens,
Că altfel ți-ai fi spus că nu se poate.

Ceasul de seară îți va fi totem
Dându-ți motiv în toate de-a răzbate,
Știind că-n tine sunt și nu mă tem
De bariere ce se vor lăsate.

Și-nțelegând cu totul ce-i normal,
Că altfel totul e asnalitate,
Mi te vei cere, evident real,
Concretul perfectat de noutate.

Tot nou va fi și cel de-al doilea pas
Și timpul măsurat de altă faptă
Ca sigură să fii că ți-am rămas
Motivul ce dorința îl așteaptă.

Te vei trezi cu gând schimbat și nou,
Fiindu-ți eu dorință-n alte fapte,
Nu doar un corolar ci și ecou
Trăirilor firești din miez de noapte.

Și repetat va fi tot ce-i firesc,
Și-ntr-un firescu-ți gând de împlinire,
Lăsându-mi timp mereu să te iubesc,
Iubindu-mă prin simpla ta menire.

Evidențe instinctive

Sunt sigur că ți-s formele perfecte,
Că ești chiar pentru Eva un model
Şi-n toată-această lume cu defecte
Cât vei trăi ești frumuseții țel.

Ți-am spus altfel de mult prea multă vreme,
Pe când n-aveam curaj îndeajuns,
Știind că e firesc a mă și teme
De nu pot da la întrebări răspuns.

Acum îți spun... Ideile-s complete,
De așteptat mai au, însă puțin,
Se vor preface grabnic în concrete
Și fi-vor semn că alte vremuri vin.

Privirii mele nu ești îmbrăcată,
Toată te văd, detaliu și-amănunt,
Și nici privirea-n jos nu ți-i lăsată,
Strivită de un gând prea mic, mărunt.

Un tot, întreg, detalii evidente
Cu arcuiri ce n-au nici un cusur,
Pun limitării gravele accente
Ce mă îndeamnă, iarăși, să te fur.

E-același gând, cu-aceleași vechi motive,
Redefinit ca forme ori ca loc
În care evintențe instinctive
Ne vor cuprinde, nopți la rând, în joc.

Coapsele-ți sunt perfectă dăruire
Și drum spre evidențe netezit,
Spre-mpreunări cu rost de împlinire
În pântecu-ți ce-i un altar sfințit.

Toate se văd, nimic nu se ascunde,
Extremul evident te pot numi,
Ce va urma, concret, să se confunde
Cu gându-mi ce urmează-a se-mplini.

Conturare de model

În roșu-n toamnă... Ai să-mi fii frumoasă,
O floare în contur desăvârșit
De timp aleasă și de Cer aleasă
Firescului, ca drum, nicicând sfârșit.

Venind din ploi, ori arșițe, de vară,
Cu rostul dat, dar de puțini văzut,
Va fi să-mi fii crâmpei de primăvară
În multe nopți lipsite de trecut.

Sub semnul lor, născându-se visare,
Trăiri de foc te vor redefini,
Numindu-te când miez de întâmplare,
Când mare adevăr ce-i vrut a fi.

Nimicuri vor privi de la fereastră
Trupu-ți de vis, în palme modelat,
Și unduirea-ți devenind măiastră
Într-un concret ce rar este visat.

Va fi o toamnă cum n-a fost să fie,
Cu mari schimbări, prezise de contur,
Când tu, esențială poezie,
Vei ști de ce ți-am spus c-am să te fur.

Ai să-nțelegi și chiar înspre grăbire
Vei fi îndemn izvorâtorul gând
Cu visul tău de rodnică-mplinire
Dorința nemuriri-mi susținând.

Și trupu-ți palmei mele va da semne
Că-nspre firesc e îndemnat, grăbit,
De mult visate definiri solemne
În clar consens cu zboru-n infinit.

Toamna va fi altfel, cumva scânteia
Acelui rug, apoi de foc încins,
Prin care tu, redefinind femeia,
Vei fi un tot ce nu e de învins.