Greutate în abțineri

E greu să spun cât mă mai pot abține,
Cât am să pot să tac, să nu-ți vorbesc,
Să-ți spun, cinstit, că-mi este dor de tine,
Sau, mai pe scurt, să-ți spun că te iubesc...

M-am rătăcit de tot... mă simt departe,
Și timpul simt că mă tot ține-n loc,
Ducându-mă cu forța spre o moarte
A gândului ce arde-n mare foc.

Idei de orice fel îmi vin în minte,
Și mult prea greu îmi este să le uit,
Să nu le las văzute prin cuvinte
Să nu mă las, de mult prea mulți, știut.

Într-un alfel de sens, precum mi-e viața,
Mă simt deja spre tine călător,
Ajungător, pe seară, să sparg gheața
Riscând împotrivirea tuturor.

E tot mai greu, mi-e greu a mă abține
Să dau tăcerii rost mai important
Decât dorinței de-a te ști cu mine,
Știind că sunt trăirilor restant.

Tot rătăcesc... Te știu în așteptare,
Convinsă prin întregul amănunt
Al presimțirii clipei următoare
Ce nu va fi a rostului mărunt.

Curaj îmi dă fireasca-ți existență
Pusă-n tiparul marii presimțiri
A clipei ce, mizând pe consistență,
Se face-ncepătoare de-mpliniri.

Doar mie-mi spun, voința să m-ajute
Atât cât se mai poate să m-abțin
Și-n regăsirea nopților pierdute
Să dau tăcerii rost, acum, divin.

Profund și absolut

E vremea de-a da cărțile pe față,
Timpu-i trecut și, iată, am ajuns,
Să fim curând o clipă față-n față
Nemaiavând trecuturi de ascuns.

N-avem nici cum, nici unde-a ne ascunde,
Vom fi, de haine și-amănunte goi,
Instictual voind a ne răspunde
Atâtor întrebări ce zac în noi.

Dar ne vom fi și, prin făgăduință,
Gând definit de multul viitor
Ce ni-l vom cere, ca îngăduință,
Pentru-mpliniri prin rostu-ți roditor.

Printre idei, în nopți cu lună plină,
Ieșind dintr-un banal model comun,
Timp voi avea să-ți spun că ești divină,
Și-mi ești un leac, concret și oportun.

În nici un scop nu mai avem motive
De-a sta în umbra vechilor trăiri,
Punând accent pe-ndemnuri evazive
Spre-mpreunări cu rost de împliniri.

A fost cândva o simplă întâmplare
Când parcă n-am fi vrut să știm mai mult,
Spunându-ne-n extrem că ni se pare
Furați de-al vieții enervant tumult.

Acelei clipe, azi, cu mare grabă,
Încă-i furăm substratul neștiut,
Dar mulțumești, punând într-o silabă,
Esențe de profund și absolut.

Prin consecințe, ochii-ți, în lumină
Sunt mai frumoși și mai strălucitori,
Simțind în tine flacăra divină
Și-n pântec muguri, vieții roditori.

Realism în aventură

Trăim această viață... aventură
Firească într-al ei necunoscut
Și fără definire de măsură,
Cu țintă înspre zero absolut.

Ne duce, mai tot timpul, întâmplarea,
Pe unde n-ar fi cazul a gândi
Răspunsul ce-i totuna cu-ntrebarea
Ce ține loc de fapte, zi de zi.

Iar calea ni-i barată de extreme
Când totul ni se pare foarte clar,
Extrapolând mai vechile dileme
Prin gânduri consumate în zadar.

Ni se arată stânga a fi dreapta,
Cu un consens ce pare punct final
Al unui prag mai mare decât treapta
Urcușului ce-l presimțeam normal.

Întoarcerea se face-a fi povară,
De vrem s-avem un altfel de apoi,
Printr-o urcare pe o altă scară
Ce, din mândrii, o facem cum vrem noi.

Dar drumul tot la fapte se reduce,
Și una doar se face-ndeajuns
Să fie piedestal la altă cruce,
La multa fugă spre un alt răspuns.

Oricum ne facem viața, aventura,
Dă semn că doar concretu-i realist
Și nimeni, orișicum i-ar da măsura
N-o controlează-n mod determinist.

Așa ne e, și-așa e dat să fie,
Un șir de lecții cu motiv concret,
Ca să-nvățăm că simpla bucurie
Nu-ncape-n nici o formă de regret.

Discordantul arbitraj

Tu știi că te iubesc... dar n-ai curaj
Să dai uitării umbrele de teamă
Ce-ți spun șoptit că totu-i un miraj
Și să aștepți fără să-l iei în seamă.

Prin conjunctura clipei de acum,
Când gândul înspre tine îmi tot fuge,
Ideea de firesc își face drum
Și verbele încep să se conjuge.

Enigmele, încet, încet, dispar,
Preconceputul rolu-și părăsește
Și simți în gând, părându-ți cam bizar,
Că singularul mai mereu lipsește.

În conjugări, cu rost în mod normal,
Se-adună prevestiri de multe fapte
Spre un context mereu fără final,
Doar trecător din noapte-n altă noapte.

Sub umbra lor, idei ce altfel pier
Fac notă întru totul discordantă
Cu amintiri ce încă te mai cer
Să le rămâi emblemă relevantă.

Dar, cum presimți, e totul definit,
Chiar tu te simți altfel, redefinită,
Voindu-ți mersul drept, neîngrădit,
Să poți iubi și să te simți iubită.

Totul e clar... nevoie-i de curaj
Ca faptele să-ți fie o măsură
Să ieși dintr-al uitării arbitraj,
Dând vieții nou avânt și anvergură.

Veac murdar

Veacul acesta e născut murdar,
Plin de ideea vieții dusă-n fugă
Și mult prea multa trecere-n zadar
A celor ce-și acceptă rost de slugă.

Mai mult ca baltă-mi pare, și nu lac,
În care vin reziduri în puhoaie
Și sus, pe maluri, stau nebuni ce zac
Cu bucurii privind înspre gunoaie.

Ape curate nu se vor curgând,
Nu-și au motiv de-amestec la-ntâmplare,
Știind că n-au nebunii nici un gând
De-a accepta că orizontu-i mare.

Și sunt destui nebuni... Mai sunt și proști
Ce balta și-au făcut-o scăldătoare
Stând și-așteptând, la fel ca niște cloști,
Ordin de zi cu mersul pe picioare.

Schimbarea e clamată zi de zi,
De conținut puțin, dar mult de formă,
Dar tot mai mulți refuză a gândi
Că tânguiala nu e o reformă.

Iar balta se mărește tot mai mult,
Scăldatu-n ea a devenit o modă,
Emblema unui veac dorit ocult
De cei ce cred că viața-i incomodă.

Înalte maluri cad, sau chiar se scurg,
Noroiu-n valuri să se tot sporească,
Amestecând al zilelor amurg
Cu hoituri ce nu vor să putrească.

Și aerul, în jur, e tot mai greu,
Puțini mai sunt ce pot să îl respire,
E doar un fum, un nedorit deșeu
Bun ca reper de rară amintire.

Avântul spre noroi

Vai, omule, te duci mereu în jos,
Ai cam uitat să mai trăiești frumos,
Acuzi și ești mereu judecător
Împarție vinovăție tuturor...

Nu mai ai ochi, nici nu mai ai obraz,
Când alții au succes îți e necaz,
Și cauți să explici imperativ
Că tot ce au e pur demonstrativ.

În cutezanță nu îți iei avânt
Dar știi să pui doar ură în cuvânt,
Iar din minciună ajutor îți faci
Orgoliul, prin efect, să-ți satisfaci.

Vezi totul ideal, perfect, măreț,
Și-i dai valoare numai după preț,
Restul e pleavă bună de gunoi,
Ori chiar o cârpă plină de noroi.

La toți le spui că ești cel mai corect,
Și asta vrei s-arăți și prin aspect,
Prin vorbele ce șiroiesc idei
Lipsite de știință și temei.

Te-arăți de adevăr încredințat
Și zici că alții-au viață în păcat,
Doar tu fiind model de pocăință
Numindu-ți fudulia drept credință.

Concretul, prin minciuni, îl nuanțezi
Spunându-ți că-i firesc să te distrezi,
Și numai tu ești concludent reper
De cum e totul pe Pământ și-n Cer.

Cu tot ce faci te tragi mereu în jos,
Nici nu mai știi că poți trăi frumos,
Ce nume vrei să ai printre urmași
Când tu doar nesimțire-n urmă-ți lași?

Copleșit prin amintire

N-avem ce zice și n-avem ce face,
Trăim cu dor de alte amintiri,
Cu rostul unor noi înfăptuiri
De mari dorințe cu-al rol de pace.

Mă năpădesc idei, ca și pe tine
Și un definitoriu gând concret,
Ca mare îndoială și regret
Că timpul să se treacă nu s-abține.

A fost real, a fost, nu doar o dată,
Să fim dorinței noi împlinitori,
Uitând demult trecutele erori,
Simțindu-ne că viața ni-i redată.

Mi-ai fost chemare fără de oprire,
Și poate chiar cum eu nu am crezut,
Lăsându-mă cu totul cunoscut,
De pântecu-ți vestit de-a mea pornire.

Visele vin și pun accent pe noapte,
Făcându-mă să cred că te zăresc,
În clar consens cu gândul omenesc,
Printre idei ce ți le știu din fapte.

Sânii-ți mi-au dat pornirea îndrăzneață
De-a învăța să nu-mi găsesc motiv,
Ferindu-mă de rostul creativ
Al clipelor ce-aduc trăirea-n față.

Printre idei, puțin sau mult impuse,
Dorințelor le-am fost extrem model,
Și ne-am lăsat plăcerii ca prin el
S-avem trăiri de vremuri noi seduse.

Prea grea îmi e tăcerea și n-am pace,
Sunt compleșit de multe amintiri,
Mi-e dor de-acele clipe ce-n rostiri
Mi-erau îndemn de-a tace și a face...

Greu, chiar imposibil

Să fii decent și demn e tot mai greu
În lumea ce nimic nu mai respectă,
Când unii cred că ei sunt Dumnezeu
Și-s puși pe jar când alții nu-i acceptă.

Loc nu mai e de nici un fel de gând
Că toți s-au învățat să nu gândească
Și-l văd pe cel altfel doar enervând
Sfidându-le prostia lor firească.

Să-nveți mereu nu e deloc ușor,
În lumea-n care toți le știu pe toate
Și vor impus doar adevărul lor,
Chiar dacă e, vădit, un băț în roate.

Ceva ce-i nou prea repede-i găsit
Lipsit de necesara evidență,
Și-apoi, spre necunoaștere, dosit,
Dosirea fiind dovadă de clemență.

Să fii cum ești, e rolul imposibil
În lumea ce-a ajuns o mare mască,
Tot exersând amestecul teribil
De nepăsari și viață omenească.

Nimic nu e, oricât e căutat,
Menit a defini o dreaptă cale
Sau cel puțin a nu se da schimbat
Prin simple exerciții lexicale.

Să fii un om, un simplu om, și-atât
Pare a fi o mare încercare,
De vrei să ai obraz și nu doar gât,
Ca trăitor și nu viețuitoare.

Reperele au dispărut de mult,
Locul li-i luat de ordine secrete,
În veacu-acesta dovedit ocult,
Denominat de sfaturi și rețete.

Lipsire de știință

Nu știu deloc de unde-mi vin idei,
Nicicând nu am avut această știință,
Am pus doar pe-ntâmplare clar temei,
Și-n fapte n-am uitat să am credință.

Mă duc, și mă întorc, de multe ori,
Prin corolarul multor amănunte,
Printre trăiri ce nu îmi dau fiori,
Și nici simțiri ce vor să mă încrunte.

Culeg al clipei susur murmurat
Ce stă ascuns în dorul meu de ducă,
Păstrându-mi orizontu-nseninat
Când noaptea-n nedormire mă apucă.

Chiar zorii zilei, deviind povești,
Din gândul adormirii mi le-adună,
Să pot a-i înțelege că-mi dau vești
Din lumea ce-i mereu tot mai nebună.

Și tocmai ea, așa, cu mulți nebuni,
Cu viața într-o mare goliciune,
Mi-aduce-n minte marile minuni
Când soarele, fără să vrea, apune.

Eu știu ce fac, ce sunt, ca om, trăind,
Și-n viața-aceasta sunt în căutare
În ea făclii și focuri mari aprind
Să las văzută marea-mi întrebare.

Prin realism tot caut să găsesc,
Un prag, un vad, o cale de pornire
Pentru idei ce-n minte se tot cresc
Lipsite de a vieții-mpotrivire.

Și-mi vin idei... De unde tot nu știu,
Doar le găsesc în fapte ca reale,
Iar câteodata-n versuri le trascriu
Ca nu cumva să uit de-a vieții cale.

Preț de trecere

Ne trecem dintr-o zi în altă zi
Căutători ai căii spre mai bine,
Sperând că într-o zi ne vom trezi
Recinstruind palate, nu ruine.

Având însă puținul înteles
Al faptelor ce știm că au un nume,
Ne facem vinovați că am ales
Un drum ce se spunea că duce-n lume.

Crezând că suntem fără de bagaj,
Că mai nimic n-avem de luat în seamă
Al vieții val ne-a dus într-un tangaj
De care, uneori, ne este teamă.

Ne vin împotriviri de peste tot,
lA le învinge-i marea provocare,
Denominând consensuri ce nu pot
Să fie și motiv de împăcare.

Trăim datori atâtor datorii
Și plata lor devine o problemă,
Într-un scenariu plin de actorii
Ce par a fi esențe de dilemă.

Amestecând, de peste tot, idei,
Ajungem, mai tot timpul, în extreme,
Când multe par lipsite de temei
Sau, poate, idealuri și embleme.

Punem pe gânduri preț, chiar mare preț,
Dându-i aspect de latură morală,
Lăsându-ne simțirea în dispreț,
Că nu-i cum vrem, perfect rațională.

Ne trecem triști o viață zi de zi,
Vorbind mereu de-o altă zi de mâine
Sperând că tocmai ea ne va trezi
Și ne va fi, în toate, mult mai bine.

Consens spre concludență

Nu mai am timp de nici un fel de teamă,
Nici sclav să fiu acestui timp stupid,
Ce-n gânduri vrea mereu să-l iau în seamă
Și să devin, de-a dreptul, un timid.

Am pus accent, prea mult, pe-ncurajare,
Și-am pus pe așteptări, tot mult, accent,
Dându-mi mereu răspuns printr-o-ntrebare,
Iar în răspuns găseam că sunt absent.

Un fel de teamă mi-o simțeam în minte
Dar fără a-și avea un clar motiv...
Și, ca s-o-nving, rostogoleam cuvinte
Uitând astfel imboldul emotiv.

Treceam, din vorbă-n vorbă, mai departe,
Puțin atent la prea puținii-mi pași,
Crezând că ei, firesc or să mă poarte
Mai repede decât, cei mulți, rămași.

N-am timp de așteptat, dar nici de grabă,
Urmează pasul unui drum concret,
Nu se mai poate ca aflarea-n treabă
Să mai impună mersul prea încet.

În trecerea-mi spre mers, va fi, schimbarea,
Motivul unui pact neașteptat
Prin care se va face așteptarea
Un timp trecut cu rostul meritat.

Hotărâtor va fi, și-i dat să fie,
Întâiul gest trăit surprinzător
Concretizând deplina mărturie
Întru urmări cu sens de viitor.

Și întru tot, prin fapte, prin cuvinte,
Intra-vor toate pe făgaș firesc,
Prin concludente mersuri înainte
Spre lumi în care vieți se nemuresc.

Anvergură în măsură

Vechi datorii ies astăzi la iveală,
Ne țin în loc, ne fac să ne oprim
Fără să știm că au o socoteală
Și ne grăbesc acum să le plătim.

Cu multa lor tendință de-așteptare,
Ne-au tot lăsat uitărilor zălog
Dar azi au forță, dintr-odată, mare,
Și vor un clar, și simplu, epilog.

E vremea lor, de mare anvergură,
Dar prin mărimi au altfel definiri,
N-am cum să știu, e-o altfel de măsură,
Ce dă senzații dure în trăiri.

Și pas cu pas, prevestitor, căderea
Aduce-n fața șansa unui drum
Cu obligații de-a avea puterea
De-a face legea lumii praf și scrum.

Trecutul are formele-i trecute
Prin mari schimbări, cu rol mai mult impus
Dar nefiind în sine absolute,
Ni se relevă azi cu sens redus.

Avem ceva, ni-i arătat, de plată,
Dintr-un trecut lipsit de amintiri,
Cu forma ce-o numim de altădată,
În contul necesarei regăsiri.

Timpul dă sens și dă extrema formă
A destrămării marii resemnări
Ce fi-va categorica reformă
Lipsită de-ndoieli și întrebări.

Vechi datorii din timpuri zis apuse
Ne cer printr-un firesc redefinit,
Să ne lăsăm destinele reduse
Și să plătim ce-i dat a fi plătit...

Simplul clar instinctual

Trăim sub semn de simplă întâmplare
Cum simplu e mai tot ce e firesc,
Când nu există praguri și hotare
Ce doar despart și doar se-mpotrivesc.

Așa a fost să fie prima clipă
În care-n ochi prea mult nu ne-am privit
Ca nu cumva s-ajungem, prin risipă,
Știuți de mulți, la ce ne e sortit.

Ne-au dus pe altă cale, tot lumească,
Alte-ntâmplări ce nu păreau cu rost,
Că neputând altfel să ne vestească
Ne-au arătat că toate au un cost.

În plată-s date și dobânda-i plată
Pentru greșeala de a fi fricoși
De-a retrăi ceva ce altădată
Ne definea ca tineri și frumoși.

Idei ce sunt de gând contrafăcute,
Puse forțat într-un impus tipar,
Ne-arată azi, prin vrute și nevrute,
Cât e de fals al lumii calendar.

Și-această falsitate, azi constrânsă,
De ale vieții simple mărginiri,
Arată calea dovedit restrânsă
La-mpreunarea-n fapte și trăiri.

De multe ori par toate-a fi-mpotrivă,
Și-n contra altor predispuse vreri,
C-ajungem să ne credem în derivă
Nicicum descătușați de mari poveri.

Abia când toate-s puse alandala
De fapte ce n-au iz rațional,
Uităm, cu bună știință, îndoiala
Găsindu-ne răspuns instinctual.

Răspunsu-i simplu și-ntru tot cu fapta
Ce-aduce adevărul prin urmări,
Ce pune-n stânga tot ce nu e-n dreapta
Și nu mai dă motive de-ntrebări.

Reperul de împreunare

Ești singură... Se vede... Și tu spui
Despre ideea ce e clar nedefinită
Și viața ce-o vedeai nemărginită
Însă acum prea bine știi că nu-i.

Îmi este greu, prea greu să-ți recunosc,
Știutele idei de dinainte,
Ce le-am oprit a deveni cuvinte,
Mințindu-mă că nu prea te cunosc.

Ceea ce ești acum nu-i un secret,
Era un gând ce se creștea în tine
Când nu știai ce este rău sau bine
Și defineai iertarea ca regret.

Multe din fapte ca-ntâmplări le-ai vrut
Deși stăteau pe muchii de tăgadă
Și nu aveai credința sau dovadă
Că adevăru-ți este cunoscut.

Ești singură acum... Și poate-i greu,
Când pui o lume-ntreagă în balanță
Și nu găsești deplina relevanță
A vechiului sau noului clișeu.

Și poate-ți faci gândiri, prin nefiresc,
Despre firescul tău și-această lume
În care mulți tânjesc după renume
Mințindu-se că viața o iubesc.

Pui totul sub un semn întrebător,
Iar uneori îți spui că nu se poate
Motiv să-ți fi avut să treci prin toate,
Sau să ajungi la mâna tuturor.

Ți-am creionat, glumind, un clar contur
Al cercului ce tot mereu, aproape,
Te aducea, ca nu cumva să-ți scape
Vinovăția clară de sperjur.

Acum schimbat e totul și schimbat
Ți-e gândul ce privește-n profunzime,
Având un dor de marea înălțime
A cerului mereu înseninat.

Singurătatea-ți e acum reper,
Așa cum ea-i reper și pentru mine,
Dar tocmai el m-apropie de tine
Și mie mi te dă, și-aici, și-n Cer.

Exilul ca necesitate

Un timp mă voi lipsi de lume-aceasta,
Voi fi de ea complet nepăsător,
Să-și crească sau descrească ea năpasta,
Să-și aibă drumul ei... N-am timp să mor...

Tot ce prefer e viața-n simplă formă,
Nici un motiv nu văd să mi-o complic,
Sau să îi fac, prin teorii, o normă
Iar eu să fiu, în ea, doar un nimic.

Multe-am văzut și văd, în jur... de toate,
Prea multe-ngenunchieri fără motiv,
Și am ajuns să spun: Nu se mai poate,
Nu-s posesor de gând deposesiv.

Mă exilez, schimbând un tip de viață,
Cu cel ce-mi este mult mai înțeles,
Și care n-are copcile de gheață
Singurul drum impus și nu ales.

Nu mai suport să văd mereu o mască
Și să încerc pe om să îl ghicesc,
Când vrea ceva absurd să-mi povestească,
Ca mai apoi să-mi spună că-i firesc.

Un timp mă voi lipsi de-acestă lume
Care duhnește-a hoit și putregai,
În care mulți sunt domni după prenume
Dar trăitori, din plin, în mucegai.

Portret model

Trupul ți-e tânăr, gândul îți e mare,
Conturul e un tot ce-i ideal,
Și n-ai de ce să-ți pui acum hotare,
Și nici să fugi de ceea ce-i real.

Printre convigeri, vrei să iei în seamă
Lumescul prag ce e firesc să-l treci,
Când lumea rămășițelor te cheamă
Pe negrele-i și recile-i poteci.

Extravaganța-i veșnica tendință
A celor ce visează-ncoronări
Fățărnicind o searbădă credință
În împliniri prin simple-mpreunări.

Un amalgam de zvonuri te cuprinde
Ca să te-ntrebi de ce te trec fiori
Când încleștarea clipei parcă-ți vinde
Nuanțe ce-s lipsite de culori.

Îți pare limitată-ntreaga lume
Dar teamă-ți e de gându-nverșunat
Când drept grăind, găsești prostiei nume,
Și-l vezi pe cel ce clar e limitat.

Puțini o spun dar mulți te văd, în toate,
Un tot altfel, un gând mereu altfel,
Chiar absolutul care chiar se poate
Să fie altor vieți real model.

Dar oamenii-s ai lumii și se strică,
Având dorința multor muritori,
Văzându-te că nu te vrei mai mică,
Fugind de complăcuții în erori.

Și-n stricăciunea lor te văd pe tine
Așa cum cred, când își tot spun că ești,
Că lumii lor și tu poți aparține,
Atrasă de-aventuri și de povești.

În trupu-ți tânăr focul vieții arde
Și nu-i deloc un foc recent aprins,
Iar flăcările-i sunt, în Cer, stindarde
Cu adevăr de oameni necuprins.

Unison de ignoranță

Adio, dar, iubită Românie,
Acum suntem popor cu pumnu-n gât,
Popor ce-și are-n ură bucurie
Dar spre firesc nicum nu-i hotărât.

Trăim mergând pe drum lipsiți de țintă,
De tot ce-i cu folos risipitori,
Și numai ce e rău ne reprezintă,
Și doar pe proști ni-i mai vedem valori.

Cei ce gândesc n-au dreptul să arate
Reperul ce și-l are gândul lor,
Că nu acceptă gurile căscate
Să mai existe omul gânditor.

Hoții cei mari sunt cei ce fac dreptate
Prin clica lor de farisei supuși
Și-obedienți cu gânduri căpătate
Pe când erau cursanți prin interpuși.

Proștii, acum, au devenit o forță
Ce-n mod absurd ia-n stăpânire tot
Luminii dându-i rost de simplă torță
Iar omului doar rolul de robot.

Așa se face că privim căderea
Și tot căderii dăm un ajutor
Să aibă totdeauna ea puterea
De-a împila chiar un întreg popor.

Nimic din ce a fost nu mai există
Spun, cu emfază, cei, ce-s azi, mai mari,
Dar și acei ce au, în vocea tristă,
Dreptatea lor, de clar vizionari.

Nu mai există, realist, speranța
Că bine, mâine, ceva va mai fi,
Trăim la unison cu ignoranța
Mereu cu griji despre a doua zi.

Aș vrea să știu, cumva, ce o să fie,
De-ai să mai poți o țară să mai fii,
Adio, dar, iubită Românie,
Vândută ești de proștii tăi copii.

Concreta tălmăcire

Încă un vis acum se dă pe față,
De Ceruri, mai demult, proorocit,
Ca pas firesc sortit de-această viață
În care totul e de-nfăptuit.

Puteam să spun... Era însă devreme,
Cu greu, mult greu, s-ar fi lăsat crezut,
Sau ajungeam subiect de mari dileme
Numit în fel și chip, neprevăzut.

Erai acolo, cum, întotdeauna
În fața mea te vei lăsa să fii,
Fără de haine când, lipsind minciuna,
Vei fi zămislitoare de copii.

Se întâmpla, firesc, ce-i dat să fie,
În lumea-n care noi trăim real,
Trăirea cu motiv de bucurie
Prin adevărul crezului final.

Într-un continuu definit de fapte,
Dus la extrem de amplele-i idei,
Eternitatea începea-ntr-o noapte
Ce te făcea aleasă-ntre femei.

Printr-o nevoie, definirea-n toate
Avea ca pildă un concret contur,
Ce-ți arăta cum cui pe cui se scoate
Ca să îl piardă în mulțimi din jur.

Însă nimic din ceea ce în lume
E motivat de simplul interes,
Nu se putea atinge de-al tău nume,
Chiar dus, ostentativ, înspre exces.

Acum în chip firesc, prin copci de gheață,
Prin tălmăciri, în adevăr concret,
Provocator, îmi iese visu-n față
Ca un tipar de adevăr, complet.