Sunt vremurile noi prea schimbătoare,
Nimic nu se păstrează prin normal,
Deşi nimic nu este nou sub soare,
Naivii, tot mai mulţi, se cred pe val.
Cei ce sunt nărăviţi şi tot contestă
Valoarea celor ce mai şi gândesc,
Au doar idei ce cred că îi atestă
Făuritori de adevăr lumesc.
O nebunie, fără de măsură,
E adevărul fiecărei zi,
Justificată doar prin marea ură
A celor ce, corect, nu pot trăi.
Mereu stau aruncate, la vedere,
Idei ce par lipsite de cusur
Argumentate doar de o părere
Că altfel viaţa are rost obscur.
O tainică, hoatică, morişcă
Se tot învârte-n sens constant invers
Să ţină-n loc pe toţi cei ce se mişcă
Şi-n cerc închis să-şi aibă bunul mers.
Iar cercu-i tot mai strâns, şi se tot strânge,
Tinzând mereu către un punct, final,
Punctul în care viaţa se constrânge
La simplă vieţuire-n mod banal.
Şi totul este putred, în esenţă,
Orice mişcare duce-n derapaj,
Dar mult prea lăudată, cu demenţă,
Din lipsă de principii şi curaj.
Mereu se vrea continua schimbare,
Precum o vor schimbatele păreri
Sau după cum vor cei cu gura mare,
În regăsirea lor pe nicăieri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu