sâmbătă, 25 august 1984

La ceasul diminetii

La ceasul dimineţii,
cînd stelele-s pe cer,
Cînd toată lumea doarme
şi liniştea-i deplină,
Ne pregătim cu toţii,
şi cu un pas stingher
Plecăm încet spre munte,
spre raza de lumină.

Cu rucsacul în spate
şi dor de drumeţie,
Urcăm spre norii tainici,
cu pasul apăsat,
Şi zarea-ndepărtată
e neagră şi pustie,
Doar dorul de-nălţime
e veşnic ne’ntinat.

Cînd seara iar se lasă
şi-i linişte deplină,
Noi zăbovim o clipă
în jurul focului,
Privind un dans sălbatic
de flăcări şi lumină
În tabăra de corturi,
sub poala muntelui.

Cînd soarele răsare
şi-ncepe-o nouă zi,
Spre crestele cărunte
porni-vom împreună,
Vom fi mereu prieteni,
nedespărţiţi vom fi,
Cînd este greu şi-n viaţă,
şi-n munte, şi-n furtună.

La cumpănă de drumuri,
cînd soarta ne desparte,
Cînd inutil se pare
a fi un ţel sublim,
Vom încerca prin viaţă
să mergem mai departe,
Cu muntele în suflet
în pace să trăim.

marți, 14 august 1984

Plouă iar în Făgăraș

Plouă iar, în Munţii Făgăraş,
Din înalturi pline de zăpadă
Şi-şi clădeşte visul trist sălaş
Nelăsînd mai multe să se vadă.

Prevestind izbăvitoarea punte,
Cînd spre alte vremuri se îndeamnă,
Se avîntă umbrelele cărunte
Într-un cer al timpului de toamnă.

Plouă iar, mărunt, în Făgăraş
Dintr-o geană arsă de lumină
Soarele strivit într-un ogaş
Seamănă, cumva, cu luna plină.

Pravila din şoaptă-i luminoasă,
Însă ziua-i grea şi-ntunecată,
În orînduirea oneroasă,
Risipită, lacrima-i uitată.

Plouă iar, încet, în Făgăraş
Ca-n orgia viselor pierdute
Adunînd colindul unor paşi,
Peste începuturi osîndite.

Crestele au nori de zi senină
De un alb al ochilor de gheaţă,
Cuprinzând în nimburi de lumină
Oameni plini de dragostea de viaţă.

Oameni plini de viaţă,

oameni plini de zbor
Oameni printre oameni,
oameni ce nu mor.
Oameni plini vise,
oameni plini de zbor,
Oameni printre oameni,
oameni ce nu mor.

joi, 9 august 1984

Ultima clipă

Cu ochii noştri plini de patimi
Ne revedem cînd tu revii,
Dar, gîndul cum nu ţi-l mai ştii,
Rămîi în şoaptă şi în lacrimi.

S-a dus ce-a fost cîndva, odată,
Ce lumea-ntreagă a-nţeles,
Dar noi abisul am ales
Şi-n el ne-am pus credinţa toată.

Şi tot ce-a fost ne aparţine,
Nu vom putea da înapoi,
E totul trist între noi doi
Şi doar nimicul ne susţine.

Eu mai păstrez în amintire
Acele zile, ca un tot,
Chiar dacă, să-nţeleg nu pot
Ce poate crezi c-a fost iubire.

Dar totul e o grea minciună
Ce am numit-o, noi, mister,
Şi am urcat-o către cer
Pe un halou de semilună.

A fost ce-a fost de ne-am iubit,
Dar gîndul rău se înfiripă,
Cu fapta lui a şi sosit
Şi a trecut ultima clipă.

luni, 6 august 1984

Ultimul discurs

Bate vînt de jar
Stelele ce-apar.
Ne-apucăm acum
S-adunăm din drum
Vechiul sentiment.
Dar ce-a fost, a fost,
Nu mai are rost,
Eu mă dau înfrînt,
Nu mă mai avînt.
Astăzi sînt absent.

Am sosit grăbit,
Jocul s-a sfîrşit,
Totul e-n zadar,
Visul e coşmar,
Tainic răsfăţat.
Ne-acuzăm cu zel
În chip şi în fel,
Dar acum trăind,
Vorba nesfîrşind,
Şoapta a-ngheţat.

Înscenăm furtuni,
Evocăm minciuni
Şi sfîrşim plîngînd,
Flacăra arzînd
Se preface-n fum.
Porţi în umbra ta
Fapta ta şi-a mea.
Timpul a trecut,
Nu ne-am cunoscut,
Azi n-avem nici drum.

Ce n-am înţeles
Are un alt sens,
Şi-o să fim cuminţi,
Să ne dăm înfrînţi
Măsluind nevoi.
Nu mai am cuvînt
Să-ţi fiu legămînt,
Doar un gînd e bun,
Adio îţi spun,
Pentru amîndoi.

Şi nicicînd un gînd
Să nu-l pui la rînd,
Mergem tot la greu
Cu pasul mereu
Vînturînd nisip.
Tu te vrei să fii
Vis în armonii,
Dar ce a trecut
E prea cunoscut,
Ni-l citim pe chip.

De păstrezi ceva,
Nu mă întreba,
Chiar mă pot mîndri
Tot ce-a fost va fi
Şi cred în prăpăd.
Du-te-n lumea ta,
Nu te frămînta,
Nu visa iubiri
Cînd în amintiri
Numai nopţi se văd.

Eu, ce mai gîndesc?
Ori te mai iubesc?
Umbre mă înving,
Sufletu-mi încing
Şi toate-mi spun: Nu!
Oriunde m-aş duce,
Umbra ta mi-e cruce.
Te blestem suspect,
Cu-acelaşi respect...
La adio, tu!

Ce a fost, a fost,
A fost şi-a trecut,
Nu mai are rost
Nici ce-am cunoscut.
Ce am fost cîndva
Nu vom fi nicicînd,
De-a rămas ceva,
Povestim în gînd.

duminică, 5 august 1984

E drumul greu

inscripţie pe cartea lui Lucian Blaga
E drumul greu
Şi apa dă năvală,
Sînt singur, numai eu
Şi focu-i doar o pală,
E drumul greu
Prin norii de furtună
Şi numai eu, mereu,
Sub umbrele de lună.

E drumul greu
Şi noaptea mă-mpresoară
Eu jur pe Dumnezeu,
Stau apele să moară.
E drumul greu,
Iubita mea, priveşte
Acum, sînt numai eu,
Trecutul putrezeşte.