Repere inconcludente

Nu-ncercați să mă-nțelegeți,

n-are rost să așteptați

Să am altfel de principii,

să accept alte cutume,

Nu-s prefață, nu-s postfață,

nici nu-s pus mereu pe glume,

Sunt un om, ca orișicare,

chiar vă rog să mă uitați!

Dacă vă interesează

cine sunt și ce gândesc,

Nu mă puneți în tiparul

ce-l gândiți a fi măsură,

Ezitând a pune-n umbră

corelări de conjunctură

Ci veniți pe lângă mine

cum ar fi normal, firesc.

Despre fapte ale zilei

ce nu au nimic ascuns,

Nu mai căutați jaloane,

nu le faceți voi repere,

Puneți vorba-n întrebare,

puteți chiar orice a-mi cere,

Fără timpi, morți, de gândire

oricând vă voi da răspuns.

Când vorbiți de miezul nopții

dacă știți că tot nu dorm,

Nu vă aplecați spre pietre

ci priviți cerul cu stele,

Luați aminte la detalii,

la distanța dintre ele,

Ca, știind că vi-s aproape,

s-aveți timp de somn enorm.

Urmăriți-mă pe față,

n-o faceți prin interpuși,

Fiți, de vreți, mereu vederii

fie zi, ori fie noapte,

Ca s-aveți real detalii

chiar cuvintele-mi din șoapte,

Și să nu mai dați crezare

unor mincinoși supuși.

Până ce veți înțelege

ce-i ușor de înțeles

Nu priviți răstălmăcirea

ca metodă concludentă,

Încercați să-mi fiți aproape,

cu privirea mai atentă

Și cu mintea larg deschisă

înspre drumu-mi clar ales.

Cu mine, de bine

Cu mine, spui, și-ai spus, că nu ți-e bine
Deși în mod paradoxal te enervezi,
Spunând că nu mai vrei să îmi cedezi,
Că locul cel dintâi îți aparține.

Iar uneori te pui la îndoială,
Pui la-ndoială faptele firești
Și îmi declari că nici nu mă iubești
În forma ce tu spui că-i ideală.

Prin umbre vechi te vrei acum descrisă,
Uitând de timp, ca minim amănunt,
Uitând de adevărul cel mai crunt
Că mi te-ai vrut, pentru vecii, promisă.

Și nu mai vezi departe, doar aproape
Concretului îi mai permiți idei,
Fiindu-i vieții, în prim-plan, temei,
Ca nu cumva controlului să-ți scape.

Dar fără mine nu îți este bine,
Nu poți să treci de-al dorului tumult,
Și, clipelor, când îți dorești mai mult
Le dai în dar doar simplele rutine.

Când ți se-arătă noaptea că-i reală
Și miezul ei ia formă de tipar,
Simți că firescul vieții calendar
Îți cere, despre treceri, socoteală.

Și-așa-ți aduci aminte, iar, de mine,
Gândindu-te că poți să îmi cedezi,
Uitând, prin fapte să te enervezi,
Că, totuși, doar cu mine-ți este bine.

Amprentă de tărâm

Sunt puntea către alt tărâm,
Cu pas deschizător de cale,
Pus ca amprentă-n caldarâm,
Contrând ideile morale.

Contrar ideii de proscris,
Chiar cu speranțele ucise,
Vă sunt, așa cum am promis,
Făuritor de-nalte vise.

Și sunt reper când, prin furtuni,
Uitați de zilele senine,
Crezând în ternele minuni
Întemeiate pe suspine.

Cu pasul meu, greu, apăsat,
Părând de multe ori agale,
Urme în urmă am lăsat
Să știți fugi de-a vieții vale.

Mereu veți ști că-s lângă voi,
Oricum ar fi să fie viața,
Ca vestitor de vremuri noi
Când voi vedeți în jur doar ceața.

Idee voi putea să fiu
Când veți găsi urmări în fapte,
Nemuritor, de-a pururi viu,
Văzut, simțit, în miez de noapte.

Și chiar când nu mă veți simți,
Cuprinși de-a vieții oboseală,
La voi, în vise, voi veni,
Ca să scăpați de îndoială.

Sunt lupul alb ce rar e întâlnit,
Ce nu stă locului o clipă
Și chiar de-i trist și nedormit
Nu-și simte viața în risipă.

Contur de pereche

La ceas de seară stau în așteptare
Oprind din arderi stelele ce cad,
Reîntregind a vieții întâmplare
Ce-a readus pâraie vechi în vad.

Tivind un colț zilei începute,
Avidă de-a ne-mpinge în neant,
Răgaz nu am căci știu, mi-s cunoscute,
Cele ce poartă marca 'important'.

Stea lângă stea... Se vede, în pereche,
Lumina dau, la schimb nu cer nimic
Și nu se tem de cei ce, la ureche,
Minciuni nerușinate le tot zic.

Chiar noapte ce o cred, cei mulți tăcută,
Dă multor adevăruri un contur
Prin care lumea e altfel văzută,
Prin orizontul ei mereu obscur.

Tocmai așa tăcerea ei vorbește
Cu cei ce vor s-audă timbru-i clar
Păstrând un ritm ce nici nu se grăbește,
Nici nu se vrea o trecere-n zadar.

Și doar așa, din visele uitate
Printr-un cotlon al multor amăgiri,
Se regăsește clipa care poate
Redefini firești redefiniri.

Miză de criză

Azi toată omenirea e în criză,
și-i tot mai mare lipsa de idei,
cum mare e și lipsa de temei
la cei ce pun chiar libertatea miză.

Mulți sunt cobai ai propriei neștiințe,
ei sunt cobai ai lipsei de-adevăr,
de-aceea iau extremele-n răspăr
și-și au idolatriile credințe.

Privesc mereu, în jurul lor, cu frică,
chiar de dușman iau simplul calendar,
văzând că ei sunt trecere-n zadar,
și asta, viața, mult le-o mai complică.

În frica lor, ce spun c-o au, de moarte,
stă lipsa de motiv și hotărâri
de a trăiri urcări și coborâri
în drumul ce așa e-n spre departe.

Dar drumul lor, voit pe scurtătură,
nu are loc de drumul tuturor,
împiedicat de-al umbrelor decor
și mult prea multa lipsă de măsură.

Mișcarea de repere în derivă
are un rol, spun cei fricoși, normal,
că nu-i firesc să fii principial
și nici să ai o largă perspectivă.

O mare, tot mai mare-nghesuială
se vede-n închinarea pe la porți
de parcă pe pământ trăiesc doar morți,
avându-și viața simplă brambureală.

Tocmeala e la mare prețuire,
principii vechi, mințit, se ocolesc,
găsind pe cei ce doar la bani gândesc
cum tot vorbesc de marea dăruire.

Se zvârcolește lumea, criza-i mare,
mulți fug de-a se gândi la viitor,
alții visează drum înălțător
fugind și ei de semnul de-ntrebare.

Nimic nu-i clar, scăparea nu se vede,
norii furtunii sunt la orizont,
tăcerea e chiar ea al luptei front,
dezastrul mondial se întrevede.

Eu și după mine

Vor spune, unii, cândva, c-am murit,
Iar alții doar c-am încetat din viață,
Fiind, de multele probleme, obosit,
Și prins când evadam prin copci de gheață.

Tăcerii mele se va da un sens
Lipsit de evidente argumente,
Deși se va dori un clar consens
Între idei lipsite de amprente.

Și vor mai spune, mulți prea mulți, povești,
De care n-am avut nicicum știință,
Numindu-se cei dătători de vești
Despre puțina-mi minte și voință.

În lipsa mea, criteriul va fi clar,
Uitând să ia la adevăruri seama,
Furat de marea trecere-n zadar
A celor ce își au, credință, teama.

Necunoscuții zice-vor că știu
Pe unde pașii mi i-am dus să meargă
Din zori de zi până în la ceas târziu
Ca urmele prin fapte să se șteargă.

Nemaivăzându-i, nu se vor opri
În încercarea lor de-ași face nume,
Istoria să-i poată aminti
Ca trecători, umili cândva, prin lume.

Vorbi-vor cei ce n-au nici un motiv
Despre credința mea în veșnicie
În felul lor, tot timpul evaziv,
Voind cuvântul spus oricum să fie...

În replici neputând să mă implic,
Îi voi lăsa cum vor să se arate,
S-arate că au sufletul prea mic
Și-nfig cuțitul totdeauna-n spate.

Orice s-ar spune, n-o să fie tot,
Nici adevăruri n-or să fie toate,
Știu însă că, prin moarte, am să pot
Să am reala, pură, libertate.

Contraexces

Crăciunul abia vine... A-nghețat
Uimit că lumea spune că-l așteaptă
Voindu-se a fi mai înțeleaptă,
De-ar ști ce va urma cu-adevărat.

Stă undeva, ascuns printre priviri
Ce, lângă umbre, se găsesc pierdute,
În așteptarea clipelor vândute
Atâtor multe alte rătăciri.

Se știe azi ajuns un fel de târg
În care viața-i pusă-n galantare
La preț de excedentă relevare
A nevoinței ce a dat în pârg.

Și nu mai e nimic din tot ce-a fost,
Pentru o lume ce mereu se teme,
Punând accent continuu pe probleme
Ce sunt legate de al vieții rost.

Zăpezile-au rămas prin amintiri,
Și mult rea rar se-ntâmplă să mai ningă,
Când Cerul abia poate să distingă
Ape curgând de cele-n rătăciri.

Focul în sobă e un lux major,
Idilic semn al clipei efemere,
Prin care unii spun că au putere,
Să treacă de ieșirea din decor.

De-al iernii ger poveștile vorbesc
Dar greu mai pot să fie înțelese
În vremea-n care marile excese
De adevărul vieții se lipsesc.

Nici un motiv nu-i prea convingător
Zorii să fie semn că o să vină
O nouă zi cu drumu-i lumină,
Cu necesarul pas în viitor.

Cuvântul la hotar

Dacă-i nevoie drumul mi-l voi duce
În locu-n care drumurile duc,
Așa cum sunt, purtând fireasca-mi cruce
Fără să-ntreb pe unde s-o apuc.

Nu sunt stăpân, n-am minima putere
Ca să trăiesc ori, cumva, să amân
Clipa ce știe cum, printr-o durere,
Mi-e dat să plec ori, altfel, să rămân.

Nici nu-mi propun ceva, numit, de seamă,
O zi în minus sau o zi în plus,
De nici o cale nu îmi este teamă,
Nu-s eu, față de alții, mai presus.

Accept orice, chiar dacă am regrete
Că m-am pierdut, de multe ori, pe drum
Sau am băut, mințind că îmi e sete,
Pelin amar amestecat cu scrum.

Și-aș bea din nou dacă ar fi nevoie,
Fără să spun, fricos, că e prea mult,
Fără să cer la cei din juru-mi, voie,
La fel ca-n vremuri ce-au apus ocult.

Că ceva poate fi mai rău... Nu-mi pasă,
Cu doar o moarte vieții-i sunt dator,
Iar grija ei n-o am, nu mă apasă,
În grija ei mă las ca să și mor.

Trăiesc și am trăit coincidențe,
Dualitatea lor nu-i un concept
În care fapte fără elocvențe
Intră în rol extravagant, inept.

Asta e tot... N-am să mă pot opune,
Și nici nu vreau cumva să mă opun,
Concretul va fi dat să încunune
Ideile ce-n fapte mă transpun.

Chilipir speculativ

Domnitorii țării-au înghețat,
Duși de cei de astăzi în uitare,
Ocupați cu-a vieții disperare
Ce îi vrea uitând ce-au învațat.

Nu mai au nici în poveste loc,
Nici chiar în istorii prescurtate,
Că prin dorul lor de libertate
Pot porni idei de jar și foc.

Au fost scoși din cărți, fără motiv,
Și ascunși cu grijă-n calendare
Căci ideea străjii la hotare
Azi e un defect speculativ.

Nu mai au nimic, acum, de spus,
Li s-a dat doar dreptul la tăcere,
Hotărât-au cei de la putere,
Cei ce cred că vieții-s mai presus.

Unii-și au renumele schimbat
Din idei ținând de interese,
Puși în turma marilor excese
Ce ne scot azi țara la mezat.

Fantezii cu iz de aventuri
Sunt și astăzi puse la vedere
De cei roși de-a patimii putere,
Spre mărirea celor mulți obscuri.

Se rescriu istorii, se prescriu
Fapte ce-au rămas nepedepsite,
Prin idei de-a dreptul măsluite
De un biet savant chilipirgiu.

Domnitorii țării zac uitați
Puși, de niște inși cu minți optuze,
Drept modele de idei confuze,
Aventurieri controversați.

Mărunțiș de amănunt

Văd trupul cum orgoliului ți-l vinzi,
Ca să-nțeleg, cumva, că fugi de mine,
Și să-mi arăți că rolu-ți aparține,
Și că, oricând, poți focuri să aprinzi.

Simțirile, deși tu știi, decad,
Pui gândului o grea, prea grea, povară,
În zori de zi sau chiar la ceas de seară,
Pe viață pui accentul retrograd.

Gândeai cândva, ceva, de un alt fel,
Dădeai și-atunci orgoliului valoare,
Crezând că ești o lacrimă de soare
Pusă-n consum cu rost de-a fi model.

Și te vindeai, spunând că e firesc
Alintul unor vorbe mincinoase
Dacă prin fapte îți aduci foloase,
Chiar dacă alții doar te folosesc.

Din obicei, dar tot la fel, mințind
Te tot opui ideilor reale
Reinventând meniri universale,
De tine, fără voia ta, fugind.

Găsești, dispre trecut, împotriviri
Ce n-au valori cumva recunoscute,
Simțirilor ce ție-ți sunt plăcute.
Le tot aduci morman de-nvinuiri.

Acum pui preț altfel, pe amănunt,
Răstălmăcind concretul unui bine,
Pe care-l faci, așa cum îți convine,
Umbrit de sensul unui gând mărunt.

Extrem balans

Abia acum înveți trăi iubirea,
Din multele-ți greșeli te regăsești
Ca timp să ai să-ți împlinești menirea,
Și vieții rost firesc să dăruiești.

Încă nu crezi că semn de tinerețe
Ți-apare-n ochi și-i schimbător de chip
Când faptei îi dai rost și frumusețe,
Negând c-ar fi furtună de nisip.

Extremele constant se conturează
Când uiți să-ți ai motive-n mod real
Voind să știi că altceva urmează
Fixate de un prag perfect normal.

Acum, altfel decât credeai odată,
Nu-ți mai dorești exemplul clandestin
Al unei lumi în falduri îmbrăcată,
Punând accent pe-al nopții rol meschin.

Încet, încet, te lași să fii simțire,
Fugind de simple, biete încercări
Ce nici ca simulacru de iubire
Nu s-au vădit motiv de mari chemări.

Din tot calupul faptelor trecute,
Cu rostul pus în puncte de suspans,
Te mai opresc concluzii absolute
Și uiți de-al concordanțelor balans.

Ideile-ți, cândva doar ideale,
Azi au contur de faptă și efect,
Dând existenței motivări reale,
Punctând, fără erori, direct, perfect.

Te lași, acum, prin simplități, prezentă
În darul ce devii pe prag de zi,
Fiindu-ți tresărirea evidentă,
Voindu-mă în tine-a nemuri.

Faldul de orgoliu

Tu stai acum în umbră de răscruce,
Atentă şi la pasul următor,
Voind să ştii ce căi or să apuce
Ideile din timpul viitor!

Şi-mi spui mereu că, în sfârşit, faci pace
Cu gândul tău, nu îl mai ţii ascuns,
Altceva nu mai vrei, nici nu ţi-ar place,
Concret vorbind îţi eşti îndeajuns.

Dar toate-s numai vorbe, din mândrie,
Orgoliului îi dai, forţat, avânt,
Fără să vezi că ce va fi să fie
Nu se va vrea fixat de-al tău cuvânt.

Nici stânga şi nici dreapta nu se-adună
Sub un stindard de far îndrumător,
Lăsând cortina plină de minciună
Să-ţi fie unic, elocvent, decor.

Libertinaju-ţi pare libertate
Sub faldul unui gând înşelător
Când crezi că un cuţit înfipt în spate
Este un semn distict de vis şi dor.

Îţi pui un nume şi îţi dai renume,
Ticsind idei ce n-au măcar contur,
Avidă de priviri de la o lume
Ce vede doar ceea ce ţii în jur.

Şi ai în jur destule umbre fade,
Şi indivizi a toate doritori,
Ce-s prefăcuţi, voind doar să te prade,
Dornici mereu de-a fi cuceritori.

Încă mai spui că de nimic nu-ţi pasă,
Că eşti în plină forţă şi avânt,
Dar ştiu că stai de-o vreme-nchisă-n casă,
Sperând că e crezut al tău cuvânt.

Convergențe de urziri

Când tu ţi-l vezi străin pe cel de-aproape,
Şi-l vezi ca mărăcine, ghimpe, scai,
Cât crezi că adevărul n-o să-ţi scape
S-arăţi ce gânduri şi ce suflet ai?

O lacrimă de cade, din durere,
N-o poţi usca, nu poţi nicigând s-o ştergi...
Cum poţi să crezi că viața-i o plăcere,
Când printre lacrimi multe vrei să mergi?

Oricât te-arăţi gândind spre mai departe,
Şi dai, vorbirii inimos contur,
Când faptele-s morman de oale sparte,
Cum poţi vorbi de rău pe cei din jur?

Poţi vorbelor să dai contururi multe,
Din fantezii urzind multe poveşti,
Dar când, de fapt, arunci, subtil, insulte,
Tu ştii, fără tăgadă, ce urzeşti...

Dar cum eşti tu de cel ce-l ai aproape
Când înspre el privirile-ţi nu merg
Şi, din trecuturi, vrei să se dezgroape
Idei ce înspre tot ce-i rău converg?

Cum te priveşti, târziu, în miez de noapte
Ştiindu-l singur, însetat, flămând,
Plin de-ntristarea multor, zise, fapte
Ce niciodată nu i-au stat în gând?

Tu cum te simţi, cum defineşti isprava,
Când nu-ţi faci timp de bine să vorbeşti
Pe cel ce-l vezi gustând mereu otrava
Pornirilor prin care-l tot jigneşti?

În jurul tău e gol prin goliciunea
Ce ţi-ai făcut-o viselor temei,
Şi-ţi e întunecată raţiunea
Că tu nu poţi, dar multe, altfel, vrei...

Stradă cu măști

Fără idei ies măştile pe stradă
Nu mai gândesc, ştiu doar ceea ce-i spus,
În nici un caz ochi nu mai au să vadă
Un altceva, firesc şi nesupus.

Un idol consacrat prin vorbe multe
Şi-au luat prin negândiri şi nesimţiri
Ca nu cumva de suflet să asculte
Cei doritori, continuu, de înrobiri.

Cu detractorii au căzut la pace,
Cu nesupuşii caută război,
Dar gesturile firii sunt sărace,
Mascaţii sunt, de rațiune, goi.

Plimbându-se, cu gândul stau la frică,
Şi la feriri de tot ce au în jur,
La firu-n patru care se despică
Numind firescul drept concret sperjur.

Vederii negăsind o perspectivă,
Negând că orizontu-i luminos,
Mersul ni-l văd plutire în derivă,
Şi zâmbetul un rânjet furios.

Şi parcă tot mai multe se arată,
Şi parcă trecătorii se răresc,
Iar zâmbetul e-amar... Un fel de plată
Celor ce mint, ştiind ce măsluiesc.

Orice idee în esenţă-i fadă,
Când se propteşte-n tot ce e finit
Că nu mai vrea s-audă ori să vadă
Ce-nseamnă plus şi minus infinit.

Nu au idei, nu vor să mai gândească,
Sunt fără gând spre vremuri de apoi,
Privesc în gol, vor doar să se ferească
De cei ce nu-s de raţiune goi.

Întâmplare prin schimbare

Se-ntâmplă multe şi se schimbă multe,
Şi multe chiar ciudate ni se par
Când viaţa pare trecere-n zadar,
De noi voind puţin să mai asculte.

Lipsit de sens, ne încordăm a crede,
Un gând ce n-are, zicem, un motiv,
Numindu-l rătăcit şi instinctiv,
Şi-l acuzăm că prea puţine vede.

Ajungem totuşi la dovada clară
Că noi, de noi, suntem chiar temători
Şi ne supunem marilor erori
Tot aşteptând minunea să apară.

Dar şi aşa, credem că ne reţine
Sintetizări pornite din temei,
Când viaţa-şi pune, împotriva ei,
Ideea că ea, clar, nu-şi aparţine.

Ţi-s vorbele, de ceva timp, ciudate,
Prinse-n concretul zis pre-văzător,
Ştiindu-le pe toate întâmplate,
Într-un trecut privit din viitor.

Şi, tot ciudat, ţi-e modul de-a le spune,
Dând orizontul nopţii în vileag,
Când luna pare cumva că apune
Drept mărturie pasului pe prag.

Nici eu nu sunt cu fapta mai departe,
Sunt nou venit, din lumea nimănui,
În lumea-n care totul se împarte
Iar omul, liber, nici în vise nu-i.

Prin multe întâmplări tu eşti schimbarea,
Şi eşti pornire cu motiv firesc
De-a fi, încă o dată, întâmplarea
În tine nemurirea să-mi găsesc.

Requiem pentru Tincuța

S-a întâmplat ceva... Ceva cuidat,
Numai atât în vorbe mai pot spune,
Absurd și greu, prea greu, de acceptat,
Cuvintele refuză să se-adune...

Venise vremea cerului senin,
Norii uitau, parcă voit, să plouă,
Lăsând speranțe gândului deplin
Că viața se va ști o viață nouă.

Pas elegant se arăta în mers
Albul era reper de puritate,
Ce lumina întregul univers
Cu-nsemnul lui de clară-ntâietate.

Nimic nu se găsea extravagant,
Pasul era model de eleganță,
Concret, firesc și-n sine impozant,
Nestăvilit de-a lumii ignoranță.

Intrase totul pe un drum normal,
Intrase și absurdu-n insolvență,
Lăsând fără motiv faptul banal
În forma-i de concret și persistență.

Furtuna a venit fără vestiri,
Fără a da un semn de-nnourare,
Născând idei de mari nelămuriri
Și-un semn îndurerat de întrebare.

Și fulgere, din Ceruri, au căzut,
Lovind fără de milă ori credință,
Ca să trimită totul în trecut,
Ba chiar și existența în neființă.

Ceva ciudat... absurd s-a întâmplat,
Când tu priveai, Tincuța, către soare,
Spre Ceruri și pe tine te-a-nălțat,
Și-acolo te-a păstrat, nemuritoare...

Vestire de decor

În vremea-aceasta plină de gâlceavă,
Eu încă vin, nu să vă spun poveşti,
Vin cu idei şi vin să vă dau veşti,
Că viaţa întru totul ni-i bolnavă.

S-a inventat un cumul de motive,
Fixate de absusrdul redundant
Prin care tot ce pare important
Pune pe rol repere prezumtive.

Poate greşesc şi mă înșel amarnic
Gândind că a vă spune-i ceva bun,
Doar fiindcă văd că ţevile de tun
Vă fac al vieţii drum un drum zadarnic.

Simt mai mereu... N-aveţi nici o plăcere
Oglinzilor să deveniţi reper
Când ridicaţi privirile spre Cer
Dorindu-vă avere şi putere.

Clar nu vă e ţi nici nu vă e bine
Când drumul pare mult ocolitor,
Pierdut, ca importantă în decor,
Spunând că nu îl vreţi, nu v-aparţine.

De-aţi fi atenţi, de-aţi vrea să ştiţi mai multe
Aţi acceptaţi că viaţa, prin greşeli,
Prin graba spre multiple linguşeli,
E un pamflet cu replieri oculte.

Nu vă convine când, fără ştiinţă,
Luaţi în vorbe ceva cunoscut,
Spunându-vă că mult l-aţi prefăcut,
Menindu-l a vă fi spre biruinţă.

Eu vin cu vorbe, vin şi dau de veste,
Vestesc idei pe care le-aţi gândit,
Spunându-vă că jocul s-a sfârşit,
Iar voi vă faceţi, singuri, de poveste.

Așteptări cutumiare

Dezastru e prin lume... şi prin ţară,
Iar oamenii nu ştiu exact ce vor,
Aşteaptă un Mesia să apară,
Un Mesia gândind în locul lor.

Şi peste tot se moare... şi se moare
Otrăvuri şi iluzii tot plătind
Celor ce vând idei înălţătoare,
Naivilor ce-n jocul lor se prind.

Sub ape răzvrătite stau să cadă
Iluzii ce în case s-au ascuns,
Convinse ca în oameni să se-ncreadă
Mai mult decât firesc şi-ndeajuns.

Se ard de tot principii şi cutume,
Într-un prăpăd al bruştelor schimbări
Voite de nebuni ce vor să-ndrume
Dând ei mereu răspunsuri la-ntrebări.

Furtunile din ceruri se coboară
Să umple-al apei vad mult însetat,
Dar malul lui stricat trage pe sfoară
Pe cei ce, fără minte, l-au mutat.

Şi-n revărsarea lor, o lume mică,
Lipsită de credinţă şi idei,
Minciunii firu-n patru tot despică,
Găsind elucubraţiei temei.

Iar valul fierbinţelii se-ntăreşte,
Pe zi ce trece se transformă-n foc,
Răzbunător pe omul ce-şi doreşte,
În faţa lui nimic să n-aibă loc.

Alte-ntâmplări continuă să vină,
Dând peste cap un aşa zis-normal,
Dar noi, cu mintea noastră prea puţină,
Suntem seduşi de panicardul val...

Haos de morișcă

Sunt vremurile noi prea schimbătoare,
Nimic nu se păstrează prin normal,
Deşi nimic nu este nou sub soare,
Naivii, tot mai mulţi, se cred pe val.

Cei ce sunt nărăviţi şi tot contestă
Valoarea celor ce mai şi gândesc,
Au doar idei ce cred că îi atestă
Făuritori de adevăr lumesc.

O nebunie, fără de măsură,
E adevărul fiecărei zi,
Justificată doar prin marea ură
A celor ce, corect, nu pot trăi.

Mereu stau aruncate, la vedere,
Idei ce par lipsite de cusur
Argumentate doar de o părere
Că altfel viaţa are rost obscur.

O tainică, hoatică, morişcă
Se tot învârte-n sens constant invers
Să ţină-n loc pe toţi cei ce se mişcă
Şi-n cerc închis să-şi aibă bunul mers.

Iar cercu-i tot mai strâns, şi se tot strânge,
Tinzând mereu către un punct, final,
Punctul în care viaţa se constrânge
La simplă vieţuire-n mod banal.

Şi totul este putred, în esenţă,
Orice mişcare duce-n derapaj,
Dar mult prea lăudată, cu demenţă,
Din lipsă de principii şi curaj.

Mereu se vrea continua schimbare,
Precum o vor schimbatele păreri
Sau după cum vor cei cu gura mare,
În regăsirea lor pe nicăieri.

Alergare-n disperare

Pe drumuri azi e mai puţină viaţă
Şi animale mor, şi oameni mor...
Moartea și-arată unica ei față,
Fără să-i fie teamă de decor...

E multă, tot mai multă alergare,
Şi tocmai ea e drum spre nicăieri,
Fiind mereu sub semn de întrebare,
Un punct al nesfârşitelor poveri.

Se-aleargă, încontinuu, nebuneşte,
Admonestaţi sunt cei ce stau pe loc,
La adevăr mai nimeni nu gândeşte,
Şi nici la altă cale, de mijloc.

Oprirea e motiv de enervare,
De forfotă şi zbucium nesfârşit,
Că nimeni, timp, de aşteptări nu are,
Şi nu se vrea de întâmplări oprit.

Orice ar fi altfel, e-o barieră
Ivită în moment inoportun,
Chiar clipa, cu durata-i efemeră
Prin însăşi ea porneşte un taifun.

Mimarea e mereu omniprezentă,
Cortină sau un simplu paravan
Al lipsei de urmare ori amprentă
Şi-al gândului dator primului plan.

Contează doar ideea de viteză,
Şi fuga nefirească de trecut,
Plecând de la fragila ipoteză
Că-i totul, dinainte cunoscut.

Omu-i deja un simplu sloi de gheaţă,
În schema cu decorul schimbător,
Şi nu vorbeşte nimeni despre viaţă
Suntem prea prinşi în graba tuturor.