Joc de seară

Mereu neobositei Diana

În seara asta, când te simt tăcută
Simt un îndemn altfel, însă firesc,
Să ştiu că iarăşi mă îndrăgostesc,
De tine, cea nicicând necunoscută.

Să te dedai trezirii într-un joc,
În care-nvăluită în lumină,
Să nu mai uiţi că eşti, de fapt, divină,
Simţind că-n tine s-a aprins un foc.

Să laşi întrevăzut, ascuns sub pleoape,
Acel îndemn de-a fi, la urmă, tu,
Să spui doar "poate", niciodată "nu",
Când de cărbunii-ncinşi sunt prea aproape.

Să laşi cuvântul nerostit, pe buze,
Când ochii între sânii tăi mi-ngrop,
Ca necesarul, stingător, potop
Pe ei să-i aibă semn şi călăuze.

Tu să mimezi un fel de-mpotrivire
Când mâna-şi are drum coborâtor,
Prinzându-se în dansul coapselor
Zorite spre fireasca tresărire.

Să mă scufund în marea opalină,
Ca semn că jocu-i dus la bun sfârşit
Şi-n profunzimi e totul consimţit,
Când val te simt, în legănare lină.

Apoi tulburător de ape calme...
Să-l simt urcând spre cer şi coborând,
Lăsând pe altă dată orice gând...
Şi-apoi s-adorm senin la tine-n palme.

Colorit de zi

Mi-ai colorat cu viaţă dimineața
Și zorii i-am văzut plin de culori,
Ştiind că vom topi cu totul gheaţa
Fiindu-ne esenţă în licori.

Pe şevaletul nopţii-ntunecate,
Peste ce-ai şters, ştiind că e de şters,
Ai pus culori voit amestecate
Reconturând al vieţii univers.

Din câteva-nţelesuri şi-o urmare
A ceea ce fusesem, cândva, eu,
Ai scris, punctând cu-n semn de exclamare,
Rezumativ, concis, tot drumul meu.

Iar spre amiaza zilei, eu, cu tine,
Pe-al clipei sens am pus, din nou, accent,
Şi-mpreunaţi, ştiam că ne-aparţine
Trăirea unui singur sentiment.

Pe cerul de azur, văd clar lumina,
În gând cu tine sunt vizionar,
Şi-mi las iertării, la îndemnu-ţi, vina
De-a te avea, de Ceruri dată-n dar.

Regăsire prin tine

Mi-e sufletu-nrobit de multe ori,
Pierdut în spaţiu, îmi e dor de tine,
Şi mă agăţ de aştrii călători,
Plecând să caut vremuri mai senine.

Când valuri de furtună mişcă stânci,
Îmi pierd în ochii tăi trăirea-ntreagă
Și simt că în fiordurile-adânci
Voit m-aş rătăci o viaţă-ntreagă.

Că-n tine regăsit mă simt mereu...
E liniște, iubire și mult soare,
Şi cerul un continuu curcubeu
Ce fiecărei clipe-i dă culoare.

Întregul orizont, din vest spre est,
Seara devine pură feerie
Când stelele se prind în dans celest
Şi totul este vis şi armonie.

Din rătăciri mult mai uşor revin,
Te am reper, mereu Cale Lactee,
Văzut de toţi, ori noaptea, clandestin,
Ori fiindu-mi tu a gândului idee.

E tot mai clar c-am fost sortiţi să fim
Dorinţe-n simetria lumii noastre,
Întâmplător, sau nu, ne regăsim
Prin tot hăţişul nopţilor sihastre.

Ziua, noaptea...

Altfel îmi este viaţa...

Iar noaptea, lângă tine

De-ar fi una polară,

tot mi-ar părea puţin,

În orice gând de faptă

eşti un îndemn divin

De-a mă lăsa dorinţei

să poţi a mi-o-ntreţine.

Mai toate-s întâmplare

şi, implicit se-ntâmplă,

Să-mi fie somn când somnul

şi ţie-ţi e dorit,

Îmi laşi căuşul palmei,

de sânu-ţi, ispitit.

Avându-ţi înţelesuri

zvâcnirilor din tâmplă.

Altfel se-arată toate,

altfel e dimineaţa,

Când îmi adun privirea

pe-al somnului hotar

Dar uit de oboseală,

când te îmbraci sumar

Trezindu-mi iar dorinţa

de-a-mi arăta ce-i viaţa.

Esenţial e-ndemnul,

spre patul cald şi moale,

Visând că-i miezul nopţii

şi timp ne tot avem

Să iei ce ai nevoie,

din mine, ca totem,

Când coapsele-n rotunduri

îndeamnă la răscoale.

Altfel e miezul zilei

când hainele te-mbracă

Cu amănunte stranii

ce vijelii stârnesc

În gânduri visătoare,

şi nu mă mai opresc

Să-ţi spun că n-avem vreme

ca s-o lăsăm să treacă.

Şi nu ai nici o vină,

nici eu nu sunt de vină

Că soarele răsare

ca şi în zori de zi

Când nu te poţi abţine

şi nu mă pot opri

Să ne gândim că-i noapte

şi este lună plină.

Vrei...

Prin continuarea începuturilor, Ionelei

Să stăm pe prag de suflet, dimineaţa,
Să căutăm al viselor temei...
În vise mie-mi este dragă viaţa...
Pune-mi-o tu, din nou, pe drumul ei...

Azi locuim în spaţii paralele,
Dar drumul, mai mereu, ne e comun
Că nu-i distanţa-ntre pământ şi stele
De neînvins, cum unii tot ne spun.

Să ne-amintim de ziua însemnată
Cu înflorirea parcului cu tei
Când mi-ai şoptit, cumva intimidată,
-Dezbracă-mă şi ia-ţi atât cât vrei!

Şi n-a mai fost de-atunci nici o-ndoială
Că m-ai fi vrut cu mult mai cumpătat,
Chiar de-am primi pedeapsa capitală
N-ai regreta spunând c-a fost păcat.

Când ne-am lăsat pierduţi în fantezie,
Iar ochii tăi priveau în ochii mei,
Mi-au spus că mi te-ai dat pentru-o vecie
Şi, cu curaj, m-ai întrebat: Mai vrei??

Îşi scutură cerul...

Îşi scutură cerul albastrul din gene
Şi pune-n lumină absurde miraje,
Pe care le punem şi noi prin bagaje
Alături de gânduri de-a dreptul obscene.

Sub vălul privirii se-ntâmplă de toate,
Vin gânduri prin gânduri, uitând să respire,
Vin dinspre urcare, cu sens de grăbire,
Ori dinspre cădere, ca beţele-n roate.

Din ură-n iubire, din viaţă în moarte,
Prin dolii prelungi ş-aşteptări inutile,
Trec zilele-n noapte şi nopţile-n zile,
Şi timpul se trece, mereu mai departe.

La capăt de ţărmuri, în margini de lume,
Pe unde, din ceruri, cad stelele-n mare,
Stau unii ca mine, cerând derogare,
De-a fi şi ai vieţii nu doar prin postume.

Își scutură cerul albastrul din gene,
De moarte nu-i pasă, de vreme nu-i pasă,
În marea-i răbdare trăirii ne lasă
Speranţe măreţe, dorinţe obscene.

Într-un cumva, noi...

Eu ştiu de tine şi tu ştii de mine,
Dar n-a fost incă timpul să ne ştim,
Mă-ntrebi de multe ori dacă mi-e bine,
Te-ntreb, mai rar, de timpul ce-l trăim...

Te ştiu din toate câte-mi eşti simţire,
Mă ştii din timpul ce ne-a tot trecut,
Te simt ca pe-o poveste de iubire
Ce încă n-a avut un început.

Eu ştiu de tine şi tu ştii de mine,
Câte puţin, în nici un caz nimic,
Acum doar ne-ntrebăm de va fi bine,
Şi daca viaţa nu-i un loz în plic.

Te ştiu din prea puţinele cuvinte,
Mă ştii din cele ce le spun prin scris,
Te simt ca fiind un drum spre înainte
Ce, împreună fiind, ne e promis.

Eu ştiu de tine şi tu ştii de mine
Fără să ştim că am făcut un pas,
Şi te întreb de ce nu îţi e bine,
De ce mai faci pe drum inc-un popas?

Te ştiu din fapte fără amănunte,
Mă ştii prin toate câte le doreşti,
Te simt privindu-mi tâmplele cărunte
Pierdută-n gândul ce mereu îmi eşti...

Cu tine, normal

Ca într-o realitate a prezentului,

viitorul realităţii...

Loredanei Dănoiu

În ochii tăi nu-i loc de înserare
Şi nici de timp trecut fără motiv...
Ţi-i văd din lunga mea îndepărtare
Trezindu-mă din somnu-mi primitiv:
Cu tine n-aş putea să uit că viaţa
Începe-n prag şi se termină-n prag,
Că dai culoare zilei dimineaţa
Ca seara să-mi am drum, grăbit, cu drag!

În vorba ta nu-ncape supărarea
Şi nici reproşul plin de-mpotriviri,
Eu ţi-o aud, oricâtă-i depărtarea
Ce-mi dă simţirea grelei istoviri.
Cu tine-aş învăţa să trec prin ape
Când vin, prin ploi, în val nimicitor,
Ca totdeauna să te simt aproape
Să uit să mor când dat ar fi să mor.

În fapte nu-ţi ai timp de îndoială
Şi nici de mult prea multe întrebări...
Mă cheamă visul... Pasul cu sfială
Se vrea mergând urmându-te-n chemări.
Cu tine viaţa n-are cum să fie
Fără urmări ca înţeles real,
Îmi eşti firescul strop de apă vie,
Ce-mi pune viaţa pe făgaş normal.

Cea din urmă adresă

Unde-am s-ajung, de plec, n-ai cum nu ști,
De-ai să mă-ntrebi, știi bine, nu-ţi voi spune,
Ca să-ţi ai dreptul, într-o bună zi
De-a şti că viaţa este o minune.

Prin întâmplări ce se-arătau ciudate
Ni s-a croit întoarcerea-n destin
Că împlinirea, ca realitate,
E mierea din pocalul cu pelin.

Prea mult în vise ne-am aventurat
Şi mersul l-am avut pe căi străine,
De multe ori de viaţă am uitat
Că dat ne este să ne fie bine.

Cunosc prea bine ultima-mi adresă
E-ntipărită-n suflet de atunci
Când într-al vieţii rol erai prinţesă
Şi-ai încălcat lumeştile porunci.

Seduc, tot de atunci, doar aparent,
Cuvinte care pot să dea de veste,
Ceea ce unii spun că-i evident,
Ceea ce cred, cei mulţi, că-i o poveste.

Și am gustat din plin ce doar în vise
Ştiam că poate deveni real...
Atâtea porţi ce se-arătau închise
Redeveneau deschise-n mod normal.

Unde-am s-ajung, de plec, n-ai cum nu ști,
N-am să-mi pierd capul după o metresă,
Oriunde-ar fi, noi amândoi vom fi,
Tu eşti, iubito, ultima adresă!