Teama de teamă

Tu oare ştii, iubito,

de ce îmi este teamă

Când îţi vorbesc de vremuri

ce vor veni apoi,

Când spun că amintirea

de timp nu ţine seamă,

Şi că rămânem singuri,

noi doi, numai noi doi?

Vom reclădi o lume

din picături de viaţă

Salvate de înecul

în marele noroi

Ce ne inundă ochii,

în prag de dimineaţă,

Şi vrea să ne cuprindă,

şi vrea să intre-n noi.

Mi-e teamă să spun tare

ce ţi-am rostit în şoapte,

Acum când marea criză

e semn că unii pot

Să-şi ducă nebunia

din gânduri înspre fapte,

Să pună lanţuri vieţii,

într-un absurd complot.

Tot latră câinii străzii

când simt că sunt aproape

De cioclii ce n-au stare

şi umblă peste tot,

Şi-s scornitori de vânturi

să-nvolbureze ape,

Şi preamăresc pe-acela

ce vrea a fi robot.

Mi-e teamă să-ţi spun ţie,

deşi şi tu ştii multe,

Că unii-s morţi în suflet

şi-abia se mai târăsc,

Dar urlă să-i audă

cei ce mai pot s-asculte

Că ei vor să salveze

tot neamul omenesc.

Vorbind despre lumină,

scriu ode-ntunecate

Prin care adevărul

este sluţit, grotesc...

Punând nuanţe vieţii,

răstălmăcind păcate,

Spre orizontul umbrei,

cântând, ne amăgesc.

Tu oare ştii, iubito,

de ce se tot întâmplă,

Să-ţi spun ceea ce-mi vine

făr-a schimba nimic,

Dar simt că mi se-mplântă,

ca un cuţit, în tâmplă,

Să-mi rătăcesc ideea,

să uit ce vreau să zic?

Tu caută-ntrebarea

ce-i ştiu deja răspunde,

Şi nu-ţi găsi motive

să crezi că mă complic,

E de ajuns că lumea

încearcă a-şi ascunde

Simţirile obscene

şi sufletul prea mic.

Dar oricât mi-e de teamă,

să tac nu mai e vreme,

Şi, azi, când rup tăcerea,

nici tu nu te mai teme!

Chemare de vânt

Ia-mă vântule cu tine,

ia-mă-n cer, acolo sus,

Unde drumurile vieţii

nu duc doar înspre apus,

Căci văd iarăşi răsăritul

şi totul strălucitor...

În tristeţe simt iar dorul,

şi de viaţa îmi e dor.

Cântă-mi iar cântecul vieţii,

ce, cu ritm năucitor,

M-a făcut să merg spre hăuri,

în adâncuri să cobor.

Ca nebunul adunat-am

bucurii de om prea mic,

Şi-am crezut în bogaţie,

însă nu aveam nimic.

Astăzi urc încă o treaptă

către timpul de apoi,

Şi nu-mi pasă că e toamnă

şi în juru-mi e noroi,

Prin vitraliile nopţii,

anii ce i-am colindat

Mi se-arată... Mă obligă

să-mplinesc ce mi-este dat!

Nu-s bătrân, încă n-am vârstă,

dar mă simt c-am obosit,

Că bat drumul de departe

să găsesc ce-mi e sortit...

Chiar de stau acum în beznă,

steaua mea e stea de foc,

Vreme n-am să-mi plâng de milă,

mă ridic şi-o iau din loc.

Greu la deal, dar nu vreau valea,

doar aşa, să pot să strig

Că de vină e doar viaţa,

că în suflet îmi e frig,

Sus, spre creste, spre lumină,

urc, să pot să întâlnesc

Sufletul ce, trist, mă cheamă,

lanţurile să zdrobesc.

Vântule, mă ia cu tine,

şi mă du, timpu-i s-ajung,

Cineva ştiu, mă aşteaptă,

şi-a bătut drum greu... şi lung.

Continuarea-n înţelegeri

Mă cocoşează viaţa cateodată,
Şi caut să-nţeleg ce mi-este dat,
Să deşluşesc de ce mi se arată
Tot ce va fi ca fapt deja-ntâmplat.

Că vântul bate, că e chiar furtună
Şi valul de pământ e mişcător,
Eu ştiu, dar ştiu ca totuşi vremea bună
Va reveni prin foc nimicitor.

Tăcerea nu e dată să vorbească
În contul evidentului normal,
Când paşii vor doar calea lor firească
Să ducă împlinirea în real.

Căci dincolo de vorbe e chemarea,
O zdrobitoare lamă de cuţit
Ce dezrădăcinează-ndepărtarea
Şi vieţii îi dă sens cum e sortit.

Şi vine timpul iernii la-ntâmplare
Punând accent pe-acel cuvânt ce, spus,
Va fi-nţeles ca şi continuare
Văzut acum ca-ntotdeauna sus.

Autoportret de timp prezent

Sunt un om ce-şi coase haina ruptă
Ca să poată-n lume să se-arate,
Că, oricum, rănit sau nu în luptă
N-am de ce privi cu răutate.

Figuranţii-şi caută un nume
Şi-şi doresc să-l poarte ca emblemă,
Eu, aşa cum sunt, revin în lume
Deşi unii-mi spun că-s o problemă.

Când vorbesc, o fac pentru a zice
Ce mi-e dat să cred şi-o spun pe faţă,
Cu prostia nu-s deloc complice,
Nu m-ascund, precum un prost, în ceaţă.

Eu mă-mbrac cu haina-mi potrivită
Tot aşa cum orice om o face,
Şi nu stau cu fruntea încreţită
Când aud că unii nu m-ar place.

Când n-am unde, pot dormi pe stradă,
Când n-am ce, nu-mi trebuie mâncare,
Epoleţi nu-mi pun, n-au cum să-mi cadă,
Dar ce văd în jurul meu mă doare.

Nu-mi dau preţ prin vorbe fără seamă,
Nimănui nu-i cer să mă privească,
Însă lupt şi lupt fără de teamă,
Să fiu demn de viaţa mea lumească!

Şi, oricum, de-i haina peticită,
N-am să-mi pun şi-un petic peste gură...
Omu-şi dă valoarea potrivită
Când şi-ncape-n propria măsură!

Nehotărâta listă

Mă-nscriu pe lista celor care mor,
În fiecare zi câte puţin,
Iar zilele trecutului revin...
Anticipez venirea şi mă dor.

Mă-nscriu pe listă să-mi reamintesc
De cei sătui de azi, sătui de ieri,
Ce-n goana lor, mereu spre nicăieri,
Nu înţeleg ce-nseamnă “te iubesc”.

Mă-nscriu şi eu în listă, şi sunt trist,
Fiind la fel ca cei ce, peste tot,
Refuză a trăi ca un robot,
Şi-a fi în slujba unui Anti-Hrist.

Iar lista-i gata... Hotărâ-vor sorţii
Dacă va fi a vieţii sau a morţii.

Eu, prin faptă şi cuvânt

Nimic nu-i greu de înţeles,
N-am opţiuni, n-am de ales,
De dat îmi e, accept uşor,
Să rabd de toate sau să mor.

Nu mă cobor, n-am să cerşesc,
Nu spun la nimeni cum trăiesc,
Şi chiar aşa, chiar dacă-i greu,
Eu am un singur Dumnezeu.

Rostesc un gând într-un cuvânt,
Cuvântu-mi este legământ,
N-am nici o teamă, nu mă plâng,
Chiar dacă pumnii-n taină-i strâng!

Privesc în ochi, nu mă feresc
Când dau de ştire că iubesc,
M-arăt cum sunt c-aşa sunt eu,
Nu pot să-l mint pe Dumnezeu.

Amintiri despre destin

Mă-mpinge viaţa printre porţi de foc,
Prin caudine furci îmi dă un drum,
Nici să respir n-am timp, n-am timp deloc,
Şi tot mai scurt e timpul de acum.

Mă sărăceşte soarta de trăiri
Şi mă împinge-n margini de abis,
Şi mă tot vrea trăind din amintiri
Cu viitorul rătăcit în vis.

Mă simt umil când ochii mi-i ridic
Privind spre cei ce uită că exist,
Spre cei ce cred că viata le complic
Când am curaj să spun că-s tot mai trist.

Când cad tăcut, împiedicându-mi pasul,
Aş vrea să uit ce nu mi-aş vrea ştiut,
Minţindu-mă că nu-mi pot drege glasul,
Să creadă cei mai mulţi că sunt un mut.

Destule văd în cer şi pe pământ
Şi ştiu să mă feresc de omul laş,
Dar pe cei dragi i-ajut să-şi ia avânt
Şi-i vreau mergând pe-al vieţii lor făgaş.

Şi stau şi eu la rând, nu mă grăbesc,
Deşi aş vrea să fac mai mult şi mult mai mult,
Dar mă cutremur când îmi amintesc
De viaţa mea cu sensu-i prea ocult.

Prin focuri însă trec, nu mă opresc,
Destinul omenesc să-l împlinesc.

Poem înspre final

Picătura şoaptei vine de departe,
Lumea o cuprinde răvăşind urmarea,
Printre absoluturi totul se împarte,
Obsedând răspunsuri spre a şti-ntrebarea.

Conţinuturi fade trec spre nemurire,
Clauze furate dau în fals putere,
Împlinind în taină visuri de mărire,
Agravând absurdul până la durere.

Lacrimi fără formă stau mereu să cadă,
Ca-ntr-un fel s-ascundă ceea ce se ştie,
Ochii ni-i vânează să nu se mai vadă
Calea înspre moarte ori spre nebunie!

Uită să mai creadă chiar cei ce se roagă,
Cât mai spre vedere, uşilor se-nchină,
Ca în miez de noapte să dea-n cap cu-o ghioagă
Celor ce-şi vor mersul doar către lumină.

Vântul mai adie şi mai vrea să mişte
Ape prea stătute ce nu vor să curgă,
Şi-atrăgând mirosuri, nu consimt să rişte
Până-n spre pârâuri drumul să parcurgă.

Întru deznădejde toate-s împlinire
Când, de prin adâncuri, vuiet surd răzbate,
Căci de-atâta ură şi dezamăgire
Vremuri de pe urmă se vor fi-ntâmplate.

Acceptata condamnare

Mă mulţumesc să spun că timpul trece
Şi spinii înfloresc în răni mereu,
Că mai mereu mă-mbăt cu apă rece
Şi pietrele de moară trag mai greu.

M-am învăţat să stau într-o răscruce,
Şi să rezist pe arşiţă ori ger,
Şi să mă-ntreb, şoptit, ce veşti mi-aduce
Lumina lunii când se urcă-n cer.

Privesc cumva pierdut, în depărtare,
Cerând iertare pentru tot ce ştiu,
Cerând iertarea ca pe-o acuzare
C-am abuzat s-aştept până târziu.

Mă reculeg şi-aştept o condamnare
Ce nu mai lasă semne de-ntrebare.

Scrisoare spre final

Copii mei, la ceas târziu de noapte,
Când unii dorm, iar alţii se petrec,
Privesc spre cer, vorbind cu voi în şoapte,
Căci, în curând, spre altă lume plec.

Mi-adun din gânduri viaţa-ntr-o poveste,
Nu vreau s-ascund nimic şi nici să uit,
Ca prin plecare mea, fără de veste,
Să vă rămână ceva neştiut.

Cuvintele sunt simple, mult mai simple
Decât au fost cândva, când le vorbeam...
Azi îmi zvâcnesc trăirile în tâmple
Ca să nu uit c-am fost cel ce eram...

Nu vă ascund ce mult, prea mult, mă doare
Că hoţii de destin ne-au jecmănit,
Şi-mi simt menirea împovărătoare,
Deşi nu-mi spune nimeni că-s zdrobit.

Şi plec în zori, şi vreau să-mi simt mâhnirea,
Iertaţi-mă, să-mi iert neîmplinirea.

Risipitul vers întâmplător

În miez de zi, ori undeva în noapte,
Când praguri bat şi simt că pot să cad,
Mă-ntorc, prin timpuri, prigonit de şoapte,
Şi caut, faptei întâmplate, vad.

De dincolo de sensuri absolute
Vin înţelesuri fără echivoc,
Sfindând contrariul celor ce sunt vrute
Să pot s-o iau, încet, încet, din loc.

Spunând că vine vremea friguroasă,
Îmi pun în cap pe cei ce cred altfel,
Dar ştiu ce spun şi nici nu îmi mai pasă
Ca unii-mi spun nebun, alţii rebel.

Necunoscut de-aş fi nu m-aş ascunde
În umbra unui nume anonim,
Pe mine nicidecum, şi n-am nici unde,
Realul existenţei e sublim.

Şi vă vorbesc din drumul dinspre moarte,
Ştiind de ce, şi pentru ce revin,
Prin versul pus, întâmplator în carte
Ce-şi are, singur, înţeles deplin.

Şi totu-i scris, oricine vrea-nţelege,
Că omul nu-i doar formă în decor,
Putând misterul lumii să-l dezlege
Prin cei ce ştiu ce spun întâmplător.

Căci totu-i spus, în Cer, la liturghie,
Acolo-i totul fapt adevărat,
Desprins de-această lume-n agonie
Ce nu se poate rupe de păcat.

Ceea ce-i spus ni se va da pe faţă,
Ceea ce-i vis va trece în real,
Ceea ce azi se vede doar prin ceaţă,
Va fi, nu paradox, ci fapt normal.

Să mergi…

Să mergi pe drumul tău, chiar dacă norii
Se-adună, tot mereu deasupra ta,
Şi aminteşte-ţi că petala florii
Arată tot ce are floarea-n ea.

Adună-ţi toată teama în cuvinte
Să poţi să spui ce-i greu şi ce-i uşor,
Dar să vorbeşti cu mare luare-aminte
Ferindu-te de cei ce sclav te vor.

Şi-n linişte să dormi, chiar dacă norii
S-au strâns, deasupra ta, la ceas de seară,
Ca-n ziua următoare, când dau zorii,
Să ai privirea limpede şi clară.

Când printre gene poţi să vezi lumină,
Simţirii tale să-i dai sens deplin,
Ca-n libertate, să aştepţi să vină
Acele timpuri care ştii că vin.

Şi chiar şi-atunci când numai tu vezi norii
Ce-şi proiectează umbrele pe cer,
Aşteaptă semnul ce îl dau cocorii
Când trec biruitori şi-n zare pier.

Din zbor să-ţi faci dorintă de-nălţare,
Să poţi să treci prin porţile de foc,
Să fii de-a pururi lacrimă de soare,
Mereu aducătoare de noroc.

Manifest contra tăcerii

E prima dată când eu rup tăcerea,
Sunt insistent, dar nu-s un cabotin,
Am învăţat să tac, să-nfrunt durerea,
Acum nu pot nicicum să mă abţin.

Tăcerea e un pas meschin spre moarte,
E ca un râu ce curge pe sub vad,
Ascuns de frunze, duce mai departe
Doar amăgirea... drumul înspre Iad.

Eu am tot spus mereu fără să-mi pese,
Că se tot vrea să fiu un surdo-mut,
Să iau reale vorbe şi excese
Spre a mă integra în absolut.

De ce să tac? Eu n-am de ce mă teme,
Nu judec nici o faptă ce a fost,
Şi nu emit nici legi, nici teoreme,
Doar caut vieţii înţeles şi rost.

Când vin şi pun pe toate în oglindă,
O fac simţind că ceva e-ascuns,
Simţind că răul vrea să se întindă
Într-o-ntrebare fără de răspuns.

Nu vreau să ştiu mai mult, deşi ştiu multe,
Analogând, evit să mă înşel,
Oricât se vor trăirile oculte,
Se simte că în suflet e măcel.

Uităm că timpul nu ne aparţine,
Uităm ce ştim, uităm ce-am învăţat,
Că viaţa nu ne face de ruşine
Când acceptăm ceea ce ea ne-a dat.

Doar aparent o faptă-i o greşeală,
Şi i se dă un sens material,
Uitând că plâng, în ceruri, cu sfială,
Cei ce-s trimişi aici cu-n ideal.

Adeseori, tot punem în balanţă
Destinul degradat la bun comun,
Şi banul cu blazon de importanţă,
Trăgând concluzii care ne transpun.

Noi parcă vrem să dăm măsura noastră
Poruncilor ce vin la noi din cer,
Chiar dacă bate soarele-n fereastră,
Ne amintim mereu de-al iernii ger.

Minţindu-ne, dăm altă-nfăţisare
La orişice se poate-a fi uman,
Uitând că toate au şi o urmare,
Păcatul nu-i ascuns sub paravan.

Dintr-o pudoare falsă şi extremă,
Eternităţii-i comandăm sicriu,
Abia apoi, când viaţa-i o problemă,
Îi cautăm un leac... Însă-i târziu!

Contadictoriul realism

O viaţă-n lacrimi. Asta mi-a fost soarta
şi nu mai ştiu de pot să cred în vis,
şi-as vrea acum să îmi deschid eu poarta
spre ceea ce mi-a fost chiar interzis.

De-atâta plâns şi vorba-mi e amară,
rostesc un gând şi izbucnesc în plâns,
şi simt în mine gerul de afară
şi toti gheţarii-n suflet mi s-au strâns.

Neîmplinirea dă contur la toate,
şi toate câte-au fost au sens profund,
dar nu-nţeleg de ce, încă, se poate,
în viaţă, de-a mea moarte, să m-ascund.

Ar trebui să las să se întample
ceea ce pare-a fi acum ciudat,
să-mi curgă lacrimile doar pe tâmple
şi-apoi să fiu uitat cu-adevărat?

Să cred că-i necesar să fug de viaţă?
să fac orice ca să arat că eu
răstorn Pământul într-o dimineaţă,
să pot să-l contrazic pe Dumnezeu?

De toate pot să fac... şi pot alege...
Dar vine toamna... ce-am să pot culege?

Ploaia din iarnă

Plouă ca în plină vară

peste frunzele ce mor,

Fulgerele îmi dau semne,

parc-ar şti de ce mi-e dor,

În lumina lor te-arată

şi mă lasă să te văd,

Şi-mi dă sensuri şi-nţelesuri

la mai tot ce întrevăd.

Şi se-aude şoapta ploii,

norii se coboară grei,

Picăturile răzleţe

sunt dovadă şi temei,

Chiar şi dacă ploaia-ngheaţă

nume ploii ele dau,

Şi, să se-ntrevadă, lasă,

cândva ce pârâu erau.

Mai trozneşte lemnul porţii

şi se-arată pregătit,

De-a se-nveşmânta cu bradul

ce în cer e pregătit,

Iar din cer vine răspunsul

printr-un trăznet în ecou,

Dând de veste că e vremea

unui pas normal, dar nou.

Ploua parcă şi mai tare,

ritmul ploii îl ascult,

Şi aştept să treacă iarna

să arăt că ştiu mai mult.

Valuri prin valuri

Valuri, valuri, prin zăpadă,
Drum îşi fac înspre un port,
Să-nţeleagă şi să vadă
De ce malul pare mort.

Valuri, mari, învălurite
Lasă timpu-n urma lor,
Cautând printre ispite
Zborul pescăruşilor.

Valuri, valuri, prin dileme,
Se tot vor pe ţărmuri far,
Semn să facă, peste vreme,
Pragului de pe hotar.

Valuri mari, izbăvitoare,
Pun o treaptă către cer,
Exilând lacrimi de soare
Printre rosturi şi mister.

Valuri, valuri, fără nume
Bat la porţi fără de chei,
Vrând s-arate, înspre lume,
Gândul hâd din somnul ei.

Valuri mari, înnobilante
Fac al vieţii drum deschis,
Revocând căi aberante,
Revelând totul în vis.

Valuri, valuri, trecătoare
Urcă valuri către soare.

Redefinitoria creaţie

Cerul se aprinde-n miez de noapte,
Întrebări se rostuiesc în vis,
Adevărul răscolit de şoapte
Are un însemn deja promis.

Pe deasupra morţii-i valul vieţii,
Ce va fi urmează-a se-mplini,
Noi, striviţi de pragul dimineţii,
Înţelesuri noi vom regăsi.

Răspicat şi ferm, prin amănunte,
Stelele vor da sentinţa lor,
Să simţim că dărâmăm un munte,
Printr-un simplu joc al faptelor.

Să deschidem poarta ferecată,
Răsturnând al râurilor vad,
Ca ştiind, când zori se arată,
Noi să nu fim stelele ce cad.

Pe de-a-ntregul să dorim lumina
Ce ne dă îndemnul absolut
De-a uita că e a noastră vina,
Când mereu privim către trecut.

Din lumina stelelor mărunte
Să refacem dărâmatul munte.

Drum prin destin

De-atâtea ori am scris, în viaţa-aceasta,
Din întâmplare, tot ce va urma,
Dar, temător, să nu atrag năpasta
N-am spus că totul fi-va doar aşa.

Chiar dacă-aş fi putut să dau de veste,
Am preferat să stau retras, distant,
Am vrut să fie totul o poveste
Ce-mi apărea în gânduri, obsedant.

Şi mi-a mai fost să cred că nu e bine
Să se tot creadă că aş vrea ceva,
Că aş adauga doar ce-mi convine
Ca toate să urmeze spusa mea.

Şi multe nu le-am spus, deşi m-aş duce
În orişice proces, ca acuzat,
Cu-n jurământ pe tot ce-i sfânt, pe cruce,
Cerând, de mint, să fiu executat.

Şi n-aş vorbi de ceea ce-mi convine
N-aş cere şanse-n vorbe ticluite,
Aş cere să se spună: despre mine
Am folosit sintagme măsluite?

Acum vorbesc... Nu am nici o-ndoială,
Şi nu mai simt că aş avea opriri,
Că pot, cu o voinţă colosală,
Să dau de veste marile-mpliniri.

Şi uit să mă mai tem... Şi tot şoptesc,
Lumină simt... Lumina o iubesc!

Dorindu-te să te iubesc

Te-aş iubi pe roua dimineţii,

te-aş iubi pe creasta unui val,

Te-aş dori ca pe-o-ntâmplare simplă,

aruncată de furtuni la mal.

Ţi-aş strivi cununa de uitare

între plus şi minus infinit;

Răzvrătind miracole de viaţă

pentru izbăviri de vis rostit.

Te-aş iubi în gând de înnoptare,

te-aş iubi pe treceri între munţi,

Să te am ca zbor de împlinire,

să nu ai puterea să renunţi.

Ţi-aş sorbi cuvântul din privire

ca să-mi fii un pas mereu spre cer,

Învrăjbind un pas al vieţii noastre,

odihnit în colbul de mister.

Te-aş iubi în şoapta dimineţii,

te-aş iubi la ceas de înserări,

Te-aş dori în zori încă odată

într-un pas visat prin întâmplări.

Trăire ca mireasă

Hai, iubito, simte-te mireasă,
Asta-i vremea altui început,
Drumul merge-ntr-una spre acasă,
Punctu-i pus... Trecutul e trecut.

Să te duc în braţe pân' la stele,
Ochii tăi să-i văd înflăcăraţi,
Şi, uitând de vremurile grele,
Să urcăm spre cer înaripaţi.

Miezul nopţii să ne reunească
Să-mplinim ce nu am împlinit,
Să avem o soartă omenească,
Cu un sens ce noi ni l-am dorit.

Iar când zorii zilei se arată
Să îţi prind privirile de foc,
Să-ţi arăt, mai mult ca niciodată,
Că tu-mi eşti însemnul de noroc.

Să-nţelegi că-i veşnic numai soare,
Orişicând se face miez de zi,
Şi te văd mereu singura floare
Şi mereu pe ea o vreau privi.

Seara când se simte că se lasă
Să te trec în braţe peste prag,
Să te simţi mereu a mea mireasă,
Să dai vieţii sens, să-ţi fie drag.

Să te duc mereu unde îţi place,
Când contur dorinţei vrei să dai,
Ca în suflet veşnic să ai pace
Şi să simţi că viaţa ta e rai.

Hai, iubito, simte-te mireasă,
Vremea noastră e la început,
Drumurile merg înspre acasă,
Casa fară urme de trecut.