E curios, iubito...

E curios, iubito, spus-au unii,
Şi alţii încă ţin să o mai spună,
Că nu ne risipim ca toţi nebunii,
Că drumul vieţii-l mergem împreună.

Noi ne suntem, cu totul, ştiutorii
Vieţii de-acum şi-a celei de cândva,
Iar faptelor de azi, fiind autorii,
Greşelile nu ni se pot ierta.

Nu mai avem nici drum spre un alt ţel,
Nu mai putem alege altceva,
Chiar dacă ne-ar vrea unii în alt fel,
Acel alt fel e doar al altcuiva.

E curios, iubito, spus-au unii,
Şi vor prin spusa lor să ne convigă,
Să ne dăm duşi de valuri, ca nebunii
Ce ştiu că-n Iad e foc şi vor să-l stingă.

Noi ne suntem, cu totul, tot ce-avem,
Şi suntem viaţa ce dă vieţii viaţă,
Ne suntem amuletă şi totem,
Far şi motiv, când drumul ni-i prin ceaţă.

Nu mai putem nicicând să ne-nchinăm
Singurătăţii, ce-i acum la modă,
Şi nici crezare nu putem să dăm
Celor ce cântă dezbinări odă.

E curios, iubito, spus-au unii,
Şi mulţi vor fi cei care or să spună,
Că n-am ajuns, prin certuri, ca nebunii,
Să ne-ndoim de rostu-ne-mpreună.

Mergător şi trecător

Din timpuri vechi, când gândul era gând,
Pornit din suflet și mai rar din minte,
Când ne-arătam prin fapte, nu cuvinte,
Mă simt venind, acum însă plângând.

Revăd trecutul, caut în prezent
Un înţeles misterul să-mi dezlege
Că viaţa azi e fără nici o lege,
Iar adevărul e mai mult absent.

Ochii-mi ridic și văd același cer,
Doar viaţa n-o mai văd fiind în viaţă,
Asemenea cu-n negru nor de ceaţă
Care-și acceptă rolul efemer.

Revăd prezentul, caut în trecut
Un vag motiv ce poate să-mi explice
De ce puţini mai vor să se ridice,
De ce un orb se vrea și surd și mut?

Omul se naște și acum la fel,
Merge spre moarte din copilărie...
Dar nu mai are nici o bucurie,
Și caută spre alţii un model.

Trecutu-l știu, prezentul îl trăiesc,
Și-mi este viitorul la vedere,
Cu tot mai multe rele si durere,
Și cu trăiri lipsite de firesc.

Din vremuri vechi, în vremurile, noi,
Ce vin, proorociri să împlinească,
Fiindu-mi dat, prin soarta omenească,
Păşesc şi eu, spre timpul de apoi.

Dincolo de praguri

Pe drumuri înspre moarte mă tot duc,
Privesc în faţă, nu privesc în jos,
Nu știu pe unde încă s-o apuc,
Să nu ajung la poarta ei din dos.

Spun unii că acela-i punct final...
Până n-ajung acolo nu îi cred,
Și-aşa de-ar fi, e doar un fapt banal...
Numai în el mai pot să mă încred.

Și merg, tot merg, deloc spre înapoi,
Pus pasul dinadins mai apăsat,
Chiar dacă drumu-mi este prin noroi,
Vreau să mă știu cu sufletu-mpăcat.

Pe drumuri, înspre moarte, mă tot duc,
Și merg, și merg, nu pot să mă opresc,
La adevărul formei mă reduc
Pentru a-mi ști păcatul omenesc.

Spun unii că și el e schimbător...
Dar, după moarte nimeni n-a vorbit,
Deci, ca să-i cred va trebui să mor...
Și doar atunci voi ști cum am trăit.

Mergând, tot merg, nici nu mai vreau să știu
De ceea ce-mi va fi o zi de-apoi,
Nici dacă timp mai am, ori e târziu,
Să mai privesc o clipă înapoi.

Pe drumuri, înspre moarte mă tot duc,
Privesc în sus, am multe de văzut,
Spre stelele ce încă mă seduc
La fel cum o făceau şi în trecut.

Spun unii că lumina n-are rost
Dacă în jur e noapte şi-ntuneric,
Ştiindu-mă, pe mine, cel ce-am fost,
Nu cred în adevărul luciferic.

Şi merg, mergând, ştiind că doar la pas
Drumul e scurt şi nu rătăcitor,
Îmi ştiu şi timpul ce mi-a mai rămas
De mine, încă, să îmi fie dor.

Privesc în faţă, nu privesc în sus,
Privesc şi-n jos, am multe de văzut,
Văd stelele că încă n-au apus,
Şi praguri trec, mereu spre absolut...

Pe drumuri înspre moarte mă tot duc,
Nu știu pe unde încă s-o apuc...

Pe drumuri, înspre moarte, mă tot duc,
La adevărul formei mă reduc...

Pe drumuri, înspre moarte mă tot duc,
Spre stelele ce încă mă seduc...

Ne suntem noi

Noi suntem două capete de lume
Unite într-un arc spre infinit,
Mulţi cred ca şi avem acelaşi nume,
Şi trăitori pe muchii de cuţit.

Am rătăcit prin viaţă multă vreme,
Şi-am închinat pocale cu pelin,
Multe nimicuri ne-au creat probleme
Ca să cunoaştem viaţa pe deplin.

Veneam spre tine şi veneai spre mine,
N-aveam grăbiţi de neopritul ceas
Şi, ne-mpăcaţi, uitam a ne abţine,
A ţine seama ce ne-a mai rămas.

Am fost şi orbi de-atâta strălucire,
Când totul de părea nelimitat
Şi nu credeam că şi o izbândire
Ne poate fi cădere în păcat.

În pieptu-ne, o muzică astrală,
Când ne-am găsit deodată s-a pornit
De-atunci zburăm în doi și verticală
E calea-nspre eternul infinit.

Am evadat spre o dimensiune
Şi Edenul ne este punct final.
Voindu-ne-mpreună, putem spune:
Iubirea ne-aparține integral.

Pasul, ca însemn

Mi-a fost viaţa ce mi-a fost,
Mi-a fost cu rost şi fără rost,
Azi chiar îi văd un alt contur,
Nevinovată de sperjur.

Mi-a dăruit şi mi-a luat
Să uit ce trebuia uitat,
Azi, într-un fel, convingător,
Îmi dă avânt să pot să zbor.

M-a dus în sus, m-a dus în jos,
Fără folos ori cu folos,
Azi pleacă iarăşi pe un drum
Ivit din resturi şi din scrum!

Mi-a dat puţinul îndeajuns
Să văd şi ce-i de nepătruns,
Azi, hotărâtă, pune iar
Un mare semn în calendar!

Mi-a dat nectar, mi-a dat pelin,
Să vreau să-i ştiu sensul divin,
Azi, printr-un nerostit cuvânt,
Mi-arată rostul pe Pămant!

A fost candva întâiul pas,
Al treilea doar mi-a mai rămas,
Azi îl păşesc, mi-e dat să-l ştiu...
Venit firesc, deloc târziu.

Prevestita clipă

Mă ştiu venit cândva, în lumea-aceasta,
Printr-un firesc al firii omeneşti,
Când nu căzuse peste noi năpasta
Trăirii după reguli nebuneşti.

Încet, încet, venind dinspre departe,
Făcându-mi drum mereu spre nicăieri,
Mă-ndrept, ireversibil, înspre moarte,
Aşa cum cum azi se trece înspre ieri.

Zâmbind, privi-voi cerul într-o seară,
Şi ochii-mi vor fugi spre răsărit,
Să văd dacă voi trece-n primăvară,
Ori iarnă îmi va fi la nesfârşit.

E prea târziu să îmi întorc privirea,
E necesar să cred în viitor,
E necesar să spun că doar iubirea,
Trăind-o, îmi dă dreptul să nu mor...

În iarna-aceasta, fi-vei mai săracă,
Îţi spun acum, dar ştiu că nu mă crezi...
Pe cel ce-a fost şi ti-a tot spus că pleacă...
Ţi-l vei dori... vei vrea să-mbrăţişezi...

Atunci vei şti că te-ai perdut pe tine
Fugind gonită spre un rai minţit,
Spre ceea ce-ţi ziceau că e mai bine
Acei ce ani şi ani te-au hăituit.

Spre-ntors de dus

Mă tot întorc, în viaţa mea, umil,
Cuprins de ne’nţeleasa-mi indecenţă,
Tratată cu un fel de somnolenţă,
De a mă şti, cumva, copil.

Pretenţii n-am, nu cer sa fiu plătit
Pentru că lupt şi vreau să fie bine
Să nu văd omul decăzut în sine
Trăind altfel decât îi e sortit.

Nu mă abţin, nu-ncerc să mă conving,
Am argumente şi-mi găsesc motive,
Credinţei mele, ce-i definitive,
Că adevăru-nvinge, şi-am să-nving!

Prin legea lumii, mulţi mă văd sărac
Şi-i tot aud vorbind de-o bogăţie,
Uitând trecutul care, chiar se ştie,
N-a vrut să facă orişicui pe plac.

Eu ştiu ce sunt, şi ştiu de unde vin,
Şi unde merg, şi unde pot ajunge,
Şi ştiu că munţii tot îi voi străpunge
Pentru-a aduce drumul în destin.

În lumea mea sunt mare şi sunt mic
Fără să-mi pese că, sub carul mare,
Mă pun chiar dacă din îndepărtare
Unii îmi spun că singur mă complic.

Şi-aici la fel, văzut ori nevăzut,
Mă lupt cu mori de vânt pierdute-n ceaţă,
Pentru a orişicui firească viaţă
De-şi simte drumul, altfel, abătut.

În mine mă întorc şi sunt cum sunt,
Ca orice om, simţind că orice rană,
Redefinind condiţia umană,
Dă bucuria vieţii pe Pământ.

Dacă încă, încă...

Dacă încă mai există

cei ce cred că doi e doi

Ca întreg firesc al vieţii

până chiar spre cea de-apoi,

Încă mai avem o şansă

de-a trăi în mod real

Adevărul ce dă forţa

de-a fi val şi de-a fi mal.

Dacă încă mai există,

cei ce dau clipei temei,

Regăsind în fapta firii,

ca urmare şi pe trei,

Încă poate, omenirea,

să privească-n viitor,

Acceptând, fără tăgadă,

că iubirile nu mor.

Dacă încă mai există

cei ce merg, în doi, la pas,

Prin deşertăciunea vieţii,

când doar ea le-a mai rămas,

Încă se mai poate spune

că prezentul e etern

Şi dezmăţul fără margini

are un picior de lemn.

Dacă încă mai există

cei ce albul îl văd pur

Doar când nu-i atins de negrul

ce-i stă totuşi împrejur,

Încă vom găsi puterea

de-a vrea a ne curăţi,

De-a trăi şi restul vieţii,

fără-a ne mai murdări.

Dacă încă mai există

cei ce-n urmă nu privesc

Şi de “doi” nu le e temă,

pe “unu” nu-l prea-măresc,

Încă viaţa-şi are dreptul

de a nu-şi dori muri,

Încă-şi are omul sensul,

de-a trăi şi de-a iubi.

Adevărul unui lup

Sunt doar un lup ce-n lumea lui trăieşte
Ştiind ce-i greu, ştiind ce e uşor,
Ştiind că timpul nu îmbătrâneşte
Decât pe-acei ce a trăi nu vor.

N-am teamă să trăiesc în libertate,
Şi să-mi asum ce ştiu că am făcut,
În lumea-aceasta, ce-n singurătate,
Pune-n mormânt chiar propriu ei trecut.

N-am semne şi puţini vor vrea să creadă
Că sunt cel ce a fost şi va tot fi,
Ce s-a lăsat pe sine să decadă
Că să nu-şi ştie viaţa-n travesti.

Stau iar, acum, în margini de răscruce,
Şi tot privesc pe drum, în lung şi-n lat,
Un singur drum ştiu că mă poate duce
Spre adevărul ce-i deja-ntâmplat.

Spre înapoi nu-i niciodată calea
Prin care se trăieşte ce a fost,
Ci doar o formă de-a trăi mirarea
Că viaţa nu îşi are nici un rost.

Şi, cam la fel, spre stânga, văd pornirea
Unui vârtej ce nu e de oprit,
Care ucide tot, şi omenirea,
Minţind, în el, din plin, a nimerit.

Spre dreapta pot să merg fără să-mi pese
Că trec prin timp voind să ocolesc
Conturul unei pregătite lese
De-a mă lega la gard să îl păzesc.

Doar înainte ştiu că mi se poate
Să fiu tot lup şi liber să trăiesc,
Să ştiu că-n viaţă pot avea de toate
Destinul, întreit, să-l împlinesc.

Sunt doar un lup, ce-n lumea lui trăieşte,
Aşa-s văzut de cei nevăzători,
Şi după legea lumii, omeneşte,
Sunt aspru judecat, adeseori.

Dar tot mă simt, în forma cea mai pură,
Original, precum am fost creat,
Făcând din drumul drept o scurtătură
De pasul meu tăiată apăsat.

Şi stiu, mergând la pas, cum trece noaptea,
Aşa cum ştiu câţi paşi fac într-o zi,
De-aceea, de-as putea vorbi cu moartea
De nemurirea mea i-aş poveşti.

Am stat prea mult, iar ultima răscruce
Îmi este dată să-mi reamintesc
Că mi se dă să duc doar ce pot duce,
Drumul să-l merg, uitând să mă opresc.

Lume fără timp

Nu mai există timp... S-a sinucis
Luptându-se cu morile de vânt,
Şi chiar şi noi, luptând, ne-am compromis,
Crezându-le că ne vor da avânt.

S-a sinucis, dar a premeditat,
Căci s-a lăsat întâi a fi pierdut,
Abia apoi, ştiind că l-am uitat,
Ne-a pus în faţa umbre din trecut.

Văzându-ne trăindu-l imatur,
N-a vrut să ne mai pună întrebări,
Doar s-a purtat altfel, absurd şi dur,
Când ne-a ştiut mergând pe trei cărări.

În tentativa-i ultimă de-a fi
Al faptei noastre martor şi reper,
Ne-a întrebat cum vom putea trăi
De tot ce vrem, îl vrem picat din cer?

Acum e mort dar tot ca vinovat
Îl văd mai toţi ce fapta-şi preamăresc,
De ceea ce cândva va fi-ntâmplat,
Chiar şi de gândul lor neomenesc.

Acum e mâine şi trăim ca ieri,
Nu ne-am născut, dar ştim că vom muri,
Pe umeri ducem gânduri ca poveri
Şi ne minţim că nu putem iubi.

Nici traiul nu ni-i trai, e mort de mult,
Unul pe altul ne avem cobai,
Analfabetu-i necitit dar cult
Şi singurul ce va ajunge-n Rai.

Acum nimic nu e întâmplător,
Departele e numai un cuvânt
N-avem trecut, n-avem nici viitor,
Dar nici prezentul nu ne este sfânt.

Nu mai există timp... S-a sinucis,
Înfrînt n-a fost, doar n-a mai vrut război,
Noi mai trăim, deşi ne-am compromis
Dar cine ştie ce vom face noi?

Trecutul timpului prezent

Înghetaţă tot... ceasornicul refuză

Să îşi mai aibă mersul candenţat,

Ne râde-n faţă viaţa şi se-amuză

Că noi avem chiar sufletu-ngheţat.

Ai vrea să-mi spui, tu, oare, că-ţi e bine?
Eu ştiu că-ţi e ruşine să-mi spui tot,
Şi că, atunci când eşti doar tu cu tine,
Te-ntrebi cum, încă, eu, să tac mai pot...

Câteodată, rar, îmi dai de ştire
Şi-ţi aminteşti de timpuri care-au fost,
Chiar viaţa ta acum e-o amintire,
Iar timpul viitor nu-şi are rost.

Începe-n piept un ceas, uitat să bată
Şi-aşa de tine-aminte-ţi mai aduci...
Şi-ţi aminteşti alegerea-ţi ciudată
Când te-apucasei timpuri să seduci.

Iar azi, când simţi cum totul se comprimă
Şi tocmai tu baţi paşii doar pe loc,
Şi-ai devenit o simplă anonimă,
Ţi-aduci aminte ce s-a ars în foc?

Câteodată spui că-ţi e chiar bine,
Dar gândului nu poţi să-i dai răspuns,
În vis te simt că teamă-ţi e de mine
Şi tristă, plângi, tot timpul pe ascuns.

De câte ori, ţi-ai vrut a fi trăire,
Un fapt al vieţii doar obişnuit,
Şi-nfăptuind absurda amăgire
Te-ai întrebat de cumva n-ai murit?

Până mai ieri erai învingătoare,
Azi ştiu că-ţi spui că e deja târziu,
Un vechi, dar mare, adevăr, te doare,
Şi doare şi mai mult că eu îl ştiu.

Te-ai rătăcit... Te-ntrebi de ai păcate,
Şi nedormind, în miez de nopţi te cerţi,
Împacă-te, chiar dacă ai dreptate,
Eu te-am iertat, încearcă să te ierţi.

Cu tine, prin tine

Marei Darie

Vorbesc cu tine şi îţi spun de toate,
Acolo, sus, e dat să ne-ntâlnim,
Ceea ce crezi acum că nu se poate
Vom fi... va fi... de noi n-o să fugim...

Şi-ţi spun... şi ştiu... stihii pe drum se-arată
Să-ţi spună să te-ntorci, că e normal...
Le ştiu că le-am văzut cândva, odată,
Când m-atrageau spre al pierii val...

Doar ţie-ţi spun ce altora n-aş spune,
Şi ai să ştii povestea-mi întru tot,
În tine, tot ce spun, o să se-adune,
Tu vei vorbi de eu n-am să mai pot...

Şi am să-ţi scriu de n-o să am puterea
Cuvântul să-mi auzi când îl rostesc,
Pe de-a întregul, nu doar ce îmi e vrerea,
Din tot ce-nseamnă traiu-mi omenesc...

Am aşeptat destul... pot încă-o viaţa,
Dar azi ni-i dat a fi înălţător,
Chiar dacă suflete se vând în piaţă
Eu ştiu, că-i dat, prin tine, să nu mor...

Scrisoare Dianei

De-aici, de unde sunt, din depărtare,
Spre cer privesc şi-l văd ca e-nnorat,
Şi-ţi scriu, fetiţa mea, când vei fi mare
Să ştii că de-am tăcut, nu te-am uitat.

Privirea mi se-nvârte printre stele,
De te-aş găsi... măcar să te privesc,
Eu ştiu că tu acum te joci cu ele
Şi trei Arhangheli jocul ţi-l păzesc...

Tu amintiri nu ai deloc cu mine,
Şi-i drept că nici nu spun ceea ce fac...
De-aş fi putut aş fi venit la tine...
N-am cum, fetiţa mea... De-aceea tac!

De-o fi s-apuc, cândva, o zi, o noapte,
Povestea vieţii mele am să-ţi spun,
Şi nu să plâng, sau, prefăcut, în şoapte,
Să crezi că doar cuvinte mari adun.

Am înţeles în felul meu ce-i viaţa,
N-am luat modele, n-am trăit supus,
Şi-a trebuit cu capul să sparg gheaţa
Ca să privesc nu-n jos, ci doar în sus...

Îţi scriu, din trista mea îndepărtare
Ceea ce cândva-n cărţi o să citeşti,
Să fii mereu frumoasă, să creşti mare
Şi tot ce-ţi vei dori să împlineşti.

În ziua-aceasta eu îţi sunt departe,
Şi pot să merg, cât dat îmi e, la pas,
Nici de-a visa frumos eu nu am parte...
Doar sufletul e tot ce mi-a rămas...

Acum în viaţa asta, eşti prea mică
Să pot măcar cu tine să vorbesc...
Să nu te temi, să nu îţi fie frică,
De spusa celor ce, prin spate doar, lovesc.

Azi sunt sărac, dar eu tot am puterea
Să nu mă ştiu un vierme, târâtor...
De voi pleca, eu n-am să-ţi las averea,
Dar numele-ţi va fi nemuritor.

Fetiţa mea, mă iartă… tac, dar scriu...
Să ştii că tatăl tău e încă viu...

Ca altădat’, Marie!

Priveşte-mă! Când stau în faţa ta
Mi-s ochii duşi spre timpul viitor,
Spre ceea ce eu ştiu că s-ar putea
De azi, a fi, destin împlinitor.

Din drumul meu ce pare că-n neştire
Se prelungeşte mult şi-ntortocheat,
Eu m-am oprit... Îmi vii din amintire
Maria... Tu... Aceeaşi de-altădat’.

Din vremuri vechi, de prea puţini ştiute,
Când pe Pământ era la fel de rău,
Eu am plecat pe căi necunoscute,
Iar tu te-ai rătăcit de drumul tău.

Spre vremuri noi ce le-aşteptam să vină
Am învăţat ce-a fost de învăţat,
E timpul azi de a ieşi-n lumină
Nedespărţiţi, la fel ca altădat’.

Când suntem amândoi clădim o lume
În care gândul nu mai e ascuns,
O lume care, dacă-i dăm un nume,
Oricărei întrebări îi e răspuns.

S-au întâmplat atâtea-n vremi apuse
Atâtea deznădejdi ne-au încercat,
Cuvintele de-acum tu le ştii spuse,
Ţie, Marie, ca şi altădat’.

Priveşte-mă! Nu sunt deloc departe,
Ridică-ţi ochii, cerul e senin,
Nici-o furtună nu ne mai desparte,
De-ţi vrei trăirea vieţii-n sens deplin.

Privirii tale, noua carte

Privirea ta... ţi-o ştiu, şi ştiu, urmează
Să ţi-o privesc mereu în zori de zi,
Şi tu vei fi întâia zilei rază
Ce mie se doreşte-a se ivi!

Şi îmi vei fi însemn la ceas de seară,
Pentru a şti că timpul stă pe loc
Şi trece doar ca ziua să dispară
Şi nopţile să fie nopţi de foc!

Mi te-ai promis ca semn de împlinire
Să pot să am un drum de neoprit,
În lumea-n care totu-i amăgire
Putem fi noi, hotar de neclintit!

Privirea ta... ţi-o caut încă-odată,
Şi-n căutări te caut, să găsesc
A nopţii clipă, vie-nflăcărată,
Când eu, prin tine doar, mă nemuresc.

Oricât ar fi să plec în altă parte,
Trecuturi vechi spre tine mă trimit,
Ce-i scris se va-mplini... Încă o carte
Vom scrie noi... ţi-am spus şi n-am glumit!

Căutând înspre destin

Unde gândul te găseşte,

ca să poată să îţi spună

Că-i prea cald în vara asta

şi că vine o furtună,

Ori de vrea să-ţi povestească

despre timpul care trece

Şi ce-n urmă-i va rămâne

dacă vine vremea rece?...

Unde pasul te găseşte

ca să vină să îţi spună

Că tu vezi că-i vreme bună

însă norii se adună,

Ori să-ţi povestească-n grabă

de acei ce fără vină

Vinovaţi îi văd aceea

ce se tem când e lumină?

Unde visul te găseşte

ca să vină să îţi spună

Că-ntâmplarea-şi ştie timpul

de a fi doar împreună

Ori de vrea să-ţi povestescă

de ce-i dat oricum să vină,

De-mplinirea ce va face

casa să ne fie plină?

Unde fapta te găseşte

ca să vină să îţi spună

Că e timpul de a merge

doar pe calea cea mai bună,

Ori de vrea să-ţi povestească

despre ziua următoare

Când simţi-vei că începe

fără semne de-ntrebare?

Orişice şi orişicine,

orişiunde te-ar ascunde,

Vine peste noi destinul,

a ne-ascundem n-avem unde!

Vara de-nceput

Începe-o nouă vară... Şi-i fierbinte,
La fel o alta n-am prin amintiri,
Nu va mai fi nimic ca mai-nainte,
E-o vară plină doar de împliniri.

Mai simt furtuni ce le-am lasat în spate,
Mai ştiu ce vânturi reci m-au îngheţat,
Dar văd lumini ce vin să îmi arate
Că gerul iernii-n iarnă s-a-ngropat.

Şi vine vara chiar dacă-mpotrivă,
Pe drumul ei, vin unii şi pun spini,
Sentinţa-n ceruri e definitivă,
Pieri-vor toţi în ploaia de lumini.

Un fulger ce pornit e de o viaţă
E-acum în drum, aproape de Pământ,
Şi va lovi la ceas de dimineaţă,
Redându-i vieţii dreptul cel mai sfânt.

Aceasta vară nu ne ocoleşte,
De zeci de ani e-ntipărită-n noi,
Ea vine-ncet, doar timpul se grăbeşte,
Să numere, din nou, din doi în doi.

Aşa e scris... Va fi aşa-ntâmplată
Negociabil chiar nu e nimic,
E vara ce de-o viaţă-i aşteptată...
E timpul ei... Nu caut să-mi explic.

Iarnă-n Bucureşti

E iarna cu zăpadă-n Bucureşti,
Şi ninge parcă-ar vrea să ne îngroape
Porniri, mai mult sau mai puţin fireşti,
Şi să ne vină îngerii aproape.

Şi peste toate-i alb şi a-ngheţat,
Oraşul e-ngropat, e sub zăpadă,
Şi doarme într-un fel, absurd, ciudat,
De parcă iarna n-ar voi s-o vadă!

Tristeţi din epoci astăzi de demult
Şi bucurii ce s-ar dori să fie,
În cântul vânturat le tot ascult
Şi mă întreb dacă-mi vorbesc doar mie.

Şi ninge, viscolit, în Bucureşti,
Ca-n vremuri ce le spunem de-altădată,
Și-n umbrele, cu forme nelumesti,
Povești uitate vin să se, arate.

Jur-împrejur e alb, imaculat,
Și cerul, să nu ningă, nu se-ndură,
Oraşul sub zăpezi e îngropat
Iar liniştea îi e fără măsură.

Sclipiri de gheaţă trec, peste nămeţi,
Spre case ce au fost cândva palate,
Şi umbre de închipuiţi poeţi
Îşi caută trăirile uitate.

E iarnă cu zăpezi, în Bucureşti,
O iarnă grea, cum rar a fost văzută,
O iarnă coborâtă din poveşti
În care lumea se-arăta ca nefăcută.

E iarăşi alb şi alb va fi...

Din munţi s-au curs zăpezile să fie
Un val ce poate, iar, acoperi
Această lume fadă, ce nu ştie
Ce mai înseamnă verbul “iubi”...

În noaptea-n care au căzut redute,
Spre lume-au început a se porni,
Cu albul unor ierni prin noi trecute,
Să ştim din nou ce-nseamnă “a trăi”...

Şi vine albul să ne-mbrăţişeze!
Şi vine albul să ne dea contur...
Şi faptele vor fi de-acum doar treze,
Şi alb mereu, mereu, va fi în jur!

Cu viscol, ce va face să renască
Dorinţa ce se poate-mpotrivi,
Trăi-vor cei ce vor să mai trăiască,
Acei ce lege au pe “iubi”...

Iar totul va-ngheţa şi va fi gheaţă
Când zorii zilei noi se vor ivi,
Şi treji vor fi cei ce, văzând prin ceaţă,
În sens profund gândesc pe “trăi”...

Şi vine albul să ne-mbrăţişeze!
Şi vine albul să ne dea contur...
Şi faptele vor fi de-acum doar treze,
Şi alb mereu, mereu, va fi în jur!

Echilibranta ruptură

Din lumi aristocrate ori boeme
Se-aude un oftat prelung, profund,
Şi-ncearcă mai mereu să te tot cheme,
Spunând că timpul tău e muribund.

Din forme vagi, cu vorbe-ntortocheate,
La sfat se strâng dorinţe puse-n gând,
Lăsându-te să crezi că mari păcate
Poţi face de-ai să uiţi trăi plângând.

Şi-ţi poticneşti privirea-n altă parte,
Negând ceea ce-i zis, ceea ce-ai zis,
Dar ştii că adevărul n-are moarte,
Că timpul vechi deja s-a sinucis.

Te poţi privi-n oglindă fără teamă
Şi-ţi poti reda speranţa, înapoi
Ca viaţa-n adevărul ei te cheamă
Să reînveţi cuvântul sacru „noi“!

E ruptă oiştea lumii, chiar e ruptă!
Nici chiar cuvântul nu-şi mai are nume!
Atâtea timpuri s-au pierdut în luptă,
Viaţa de-acum nu-ncape-n noua lume!