Definitiv, ca semnătură

M-am încrustat în tine fără milă,
Aşa cum toată viaţa ţi-ai dorit
Din vremea când erai doar o copilă
Ce timpul şi-l avea nelămuit.

Mă simt vizat de orişice dorinţă,
Mă simt reper în gând şi în simţiri,
Şi piedestal de vis şi năzuinţă
Spre regăsirea-ţi marii definiri.

În sunt prezent în graba matinală
Şi-n timpul drămuit de-al zilei pas,
Chiar şi-n privirea ta raţională
Ce-n obligaţii încă a rămas.

La limită, când ziua fuge-n noapte
Mă simţi venit din noaptea cu-amintiri
Ţinând să ştii că îţi voi fi, prin fapte,
Motivul de elocvente împliniri.

Şi iar mă ştii ca existând în tine,
În sânge şi în carne încrustat,
Definitiv, aşa cum se cuvine
Celor ce clipei s-au împreunat.

Făurire de schimbare

Semnelor de schimbare,

Deliei

Timpul părea că are o măsură
Ce depăşea al clipei înţeles,
Lăsând trăirea fără anvergură
Şi chiar fără motiv de interes.

Ai apărut din umbre de lumină
Ştiindu-te mergând pe-acelaşi drum,
Fiind şi tu, cum alţii spun, de vină
Pentru trecutul mult pierdut în fum.

Şi toate s-au făcut a fi chemare
Spre drum cu rost concret, predefinit,
Ce nu-şi avea sfârşit într-o-ntrebare
Ci chiar în adevăru-i clar finit.

Mi te-ai dorit reper de întâmplare,
Voindu-mă în tine încrustat,
Ca să-ţi devin, venind din depărtare,
Un adevăr de nimeni contestat.

Şi toate s-au pornit în mare grabă,
Recolorând al zilei răsărit
Cu-n evident răspuns dintr-o silabă
Când îţi eram, în tine, definit.

În ritmul vieţii te lăsai pătrunsă,
Dorindu-mi un avânt tot mai profund,
Ca orice taină, ce-o aveai ascunsă,
De-mi fi-va întrebare, să-i răspund.

Uitând de ochii grabnic vorbitori,
Te-ai vrut, şi-ai fost, mereu făuritoare
De patimi, de plăceri şi de fiori,
Mereu altfel, cu gânduri schimbătoare.

Timpu-i trecut şi totul e schimbat,
Dar semnele-s rămase la vedere,
În gândul tău sunt veşnic încrustat
Şi-n pântec, îmi simţi urma, cu plăcere.

Nuanţe şi amănunte

Lipsesc deja destule amănunte
Ce-ţi arătau că prea puţin mă ştii,
Crezând că pot ideile mărunte
Să ţină loc de ceea ce-ai să fii.

Alte idei ce mult stăteau fixate
De margini cu motiv de ornament
S-au şters deja şi-n urmă sunt lăsate
De-al timpului firesc aranjament.

Chiar dacă te-ai porni într-o schimbare
În care să-ţi pui visele pe rug,
L-ar stinge prin firească întâmplare
Dorinţa ce-ai simţi-o tăvălug.

Timpul se trece fără de regrete
Şi multe nu te lasă-a mai trăi,
Te are ţintă faptelor concrete
Prin care altceva vei deveni.

Şi-ncep, vezi bine, multe să se piardă,
Gânduri menite să te ţină-n loc,
Cenuşa lor continuă să ardă
Într-al speranţei şi-al dorinţei foc.

Acum nimic nu e ca altădată,
Nuanţele dau clipelor contur,
Şi pun accent pe forma derivată
Din miezul nopţii ce-ţi părea obscur.

Concretul, indiscret, ţi-arată forme,
Pierdute printre umbre de reper,
Ce, în curând, vor şti să se transforme
În definiri lipsite de mister.

Lipsesc, fără tăgadă, amănunte
Din cele ce-ţi ziceau să te reţii,
Iar pentru mine trupu-ţi e o punte
Spre timpul ce mereu ai să îmi fii.

Netrecere de presimţire

Am vrut, de mult, să-ţi spun că te iubesc,
Prin vorbe simple, implicit sumare,
Esenţialul devenind firesc,
Pus în tipar sub forme de răbdare.

Privirii tale mă simţeam dator,
Simţind-o căutând înspre departe,
Şi mult prea răvăşită de-un decor
Pus ca hotar spre viață şi spre moarte.

Dar te priveam tăcut şi ţintuit,
Ştiind că toate-ţi sunt convingătoare
Şi, după un alt pas nelămurit,
Vei şti că viaţa nu-i întâmplătoare.

Nimic nu mă oprea să înţeleg
Cât de-mpăcată va veni o noapte
Când vei voi mistere să-ţi dezleg
Lăsându-mi-te-n forme şi în fapte.

Tristeţi ne bat, din obicei, pe prag
Ştiind că pot, din viaţă, să ne fure,
Ştiind că încă mai pot da-n vileag
Motive efemere şi obscure.

Şi-a fost aşa cum datul este dat,
Cu treceri prin idei şi amănunte,
Concretul devenind prea limitat
De gânduri evidente şi mărunte.

Suntem acum aceeaşi ce am fost
Cu ceva timp pierdut fără motive,
Mereu căutători ai unui rost,
Lipsit de alternanţe relative.

Tot ce am vrut să-ţi spun e neschimbat,
Dar multe sunt acum în completare,
Destinul ce ni-i dat e relevat
În trecerea deloc la întâmplare.

Şi te iubesc şi-acum, la fel de mult,
Precum a fost la prima întâlnire
Când despre tine m-ai lăsat s-ascult,
Numindu-te fireasca-mi nemurire.

Atipica simplificare

Să te duc, iubito, vreau, la munte,
Într-un fel ce nu-l explic, atipic,
Vreau să te dezbrac de amănunte,
Gândul prea complex să îl simplific.

Şi, simţind răcoarea pe-nserate,
Tu să-mi fii supusă şi fierbinte,
Dându-mi definiri controversate
Faptelor ştiute dinainte.

Dintre toate câte ne-au fost date,
Vise să avem de împlinit,
Fără de cuvinte căutate
Sau de timp, de-a dreptul, irosit.

Să te duc, iubita mea, la munte,
Într-un loc ştiut numai de noi,
Să-mi dispară cutele din frunte
Întru nemurirea vieţii-n doi.

Numai noi să ştim, în miez de noapte
Că nimic nu poate fi schimbat,
Şi vom fi săvârşitori de fapte
Spre o cale simplă de urmat.

Motiv de noapte şi de zi

Ce bine ţi-ar fi,

Ce bine mi-ar fi,

De nu te-i opri,

În marginea de noapte dinspre zi...

Cât timp am avea

De n-ai tot uita

Că tot ce ne-am vrea

E clar legat doar de dorinţa ta.

Orice ţi-ai dori,

În zorii de zi,

Mereu s-ar zori,

La miez de noapte se va împlini.

Oricând vom putea

Motive-a avea

A nu ne certa

Cu limitări ce ne vor încurca.

Ce bine ne-ar fi

De n-ai mai fugi,

Uitând a rosti

Tăgada din miezul de zi.

Orice altceva

Mereu va ceda,

Şi nu va putea

În calea întâmplărilor a sta.

Când nori s-ar ivi

Tăceri a-mplini,

Tu te vei voi

Motiv de noapte şi motiv de zi.

Cum nu poţi uita,

A nu-ţi mai ceda

A nu-ţi mai ceda

Firescul ce-i mereu amprenta ta.

Evidenţe de motiv

De-atunci, din noaptea iernii,

Gabrielei

Iarna părea că e deja trecută,
Se tot grăbeau luminile în zori,
Când încă-mi prea erai necunoscută
Dar dornică de fapte şi fiori.

Dintr-un nimic rămas în altădată
S-au regăsit ideile-n consens,
Ca totul printr-o faptă întâmplată
Să definească rostul altui sens.

Hainele-au curs, uitate, pe podele,
Mi te-arătai, concret, aşa cum eşti,
Privită şi de cerul plin de stele
Cu-al lor motiv de-a da, continuu, veşti.

În ochii tăi, făcliile aprinse,
De adevărul ce prindea contur
Punea accent pe visele convinse
Că pot fi vinovate de sperjur.

Şi m-ai grăbit, cu-n simţ de profunzime,
Să-ţi fiu pătruns, firesc, definitiv,
În trupu-ţi ce voia să mă imprime,
Păstrându-mă, mereu, ca laitmotiv.

Aveai în pântec dorul şi dorinţa
De-a trece praguri şi-a urca mereu,
Redefinind, prin tot ce-i dat, voinţa,
Şi să îţi fiu, de-a pururi, panaceu.

În rotunjimi de coapse arcuite
Zvâcnind în ritmul sensului firesc,
Spre evidenţa clipei infinite,
Pus se simţea însemnul omenesc.

Şi ţi-am rămas în carne şi în sânge
Definitiv consemn de rost şi vis,
Ca nimeni să nu poată a te-nfrânge
Cât orizontul vieţii-ţi e deschis.

Cutume în repetare

Mi-e greu să mă repet, să tot îţi spun
Mereu, mereu, că-mi este dor de tine,
Când gândul, cu grăbire, tot revine
De-ajung să cred că cineva-i nebun.

Nebun cu gândul sau nebun de dor
Ajung să cred că sunt, fără tăgadă,
Că nu îţi spun şi nu las să se vadă
Că fanteziei sunt tăinuitor.

Mă-ntorc în timp, încerc să regăsesc
Ceva ce-mi pare linişte pierdută,
Dar tot de tine dau, suspect tăcută,
Ştiind ce va urma în mod firesc.

Parcă te ştiu din timpul viitor,
Din ceea ce va fi continuare
A tot ce s-a voit o întâmplare
Ivită dintr-al visului decor.

În nebunia mea nu mai disting
De văd trecutul în urmări de fapte
Sau viitorul ce, sub fald de noapte,
Ne va uni pe-al vieţii clasic ring.

Apari mereu cu un normal îndemn
De-a te avea redută cucerită
În care eu, ca formă definită,
Să-ţi fiu însemn şi, mai mereu, consemn.

De adevăr nu pot să mă dezic,
Chiar dacă văd că-n faţa mea eşti goală,
Oricât îi cer, privirii socoteală,
Nu pot, ce va urma, să contrazic.

Şi uit de orice urmă de regret
Trezit de vorba lumii ori cutume,
Ştiind că nu mai vrei să ne consume
Decât al faptei consistent concret.

Rutină prin amănunte

Pe unde te găsesc, te-ntreb mereu
Privind spre ceaţa lumii de departe,
Când insomnia-mi este panaceu
Gândind câtă distanţă ne desparte.

Mereu privesc, instinctual, în sus,
Văd umbrele distanţei dintre stele,
Când soarele e-n noaptea lui ascuns
Şi-l știu că te priveşte ca pe ele.

Duc gândul către multe depărtări
Simţind că o-ntâmplare te ascunde
Şi drumu-ntretăiat de vechi chemări
Cu timpul, prea fugar, se-ntrepătrunde.

Şi mă întreb de nu mă prea grăbesc
Când visele-mi aleargă înspre tine,
Voind să fac orice să te găsesc,
Să dau vestiri de vremea care vine?...

Paşii te duc departe, pe un drum,
Un drum pierdut în zilnică rutină,
Un drum cu parapeţi de foc, ori fum,
Rătăcitor prin lumi fără lumină.

Întorcerea, prea clară, fi-va rost
De altă necesară definire
Altfel decât trecutului ai fost,
Prin gândul tău, forţată dăruire.

Ne vom găsi pe-al zilei tainic prag,
Cuprinşi şi de-a speranţelor dorinţă,
Dar şi de al dorinţei rămăşag
Că viaţa-i un consens cu bună ştiinţă.

Acum te-ntreb pe unde te găsesc,
Grăbit de minimale amănunte,
Ştiind că totul e, oricând, firesc,
În corolarul tâmplelor cărunte.

Fixări prin limitări

Cuvintele s-au spus... Printre idei
Au vrut urmări de fapte să ascundă,
Găsind acestui timp un vag temei
Să poată l-a-ntrebări să nu răspundă.

Ne-a fost motiv, ivit întâmplător,
Firescul zilei prinsă-n calendare
Ca adevăr de viaţă născător,
Şi roditor prin sensuri roditoare.

Nu s-a lăsat să pară chiar grăbit
Motivul ce din umbră te priveşte
Voind să fie clar nedesluşit
Până ce clipei rost îi defineşte.

Deja-i târziu, au toate un alt drum
Şi alte întâmplări se conturează,
Nimic nu va mai fi ca până-acum,
Prezentul de trecut se-ndepărtează.

Cuvintele-au vorbit, ceva au spus,
Urma-vor într-un tip să se-mplinească
Când stelele privi-ne-vor de sus
Ca nici un fel de gând să ne oprească.

Mâine va fi altfel decât un ieri
Ce-a fost fixat în limitări obscure
De mult prea limitatele păreri
Ce nu vedeau copaci într-o pădure.

Va fi un timp cu umbre şi urmări
Ieșite din ştiutele tipare
Ce piedici pun fireştilor schimbări
Când nu ţin cont, formal, de calendare.

Atunci va fi să ştii cât de firesc
Ideile au stat între cuvinte
Simţind că-n tine întru tot trăiesc
Şi mersul ni-i mereu spre înainte.

Eschivante elocvenţe

(Concret, întotdeauna)

Eschivele sunt tot mai mult la modă,
Plusând valori absurdului extrem
Când nici de argumente nu se tem,
Fiind şi exerciţiu şi metodă.

Vin vorbele cu-avânt şi cutezanțe
Când ocolesc ieşirea la liman,
Rostogolind pe-al vieţii tobogan
Principii de extreme circumstanţe.

Extremele continuu pun accente
Pe forţe ce ambiguu se atrag
Deşi mereu sunt limite de prag
Privite ca fireşti şi inocente.

De jos în sus privirile coboară,
De sus în jos doar ploile mai cad,
Când orizontul elocvenţei, fad,
Se face tobogan cu rol de scară.

În limite se pun subtil speranţe,
Predefinind modelul de reper
Ce însă cade-n simplul efemer
Când sensul se încarcă cu nuanţe.

Lipsesc principii, idealuri, ţinte,
Culorile sunt simple denumiri
Pierdute printre falsele trăiri
Şi printre false mersuri înainte.

Rod de ploaie

Ai fost, fără-ndoială, fascinantă,
Chiar dacă ai mari dubii că ai fost,
Şi-ţi plănuieşti o altă variantă
Ce ai să vezi că n-are nici un rost.

Va fi să vină chiar o noapte-ntreagă
În care să ai timp să te-nţelegi,
Să simţi cum noduri strânse se dezleagă,
Uitând să negi, uitând să te mai negi.

Într-un amurg de zi mult însorită,
Când norii-n grabă se vor înmulţi,
De haine pe de-a-ntregul dezgolită,
Dorinţe şi idei vor încolţi.

Ca nufăr alb te vei lăsa ştiută,
Făcându-mă să uit de limitări,
Ştiindu-te esenţă absolută
Prin lipsă de tipare şi-adnotări.

Ca-n visele ce-n vin, pe-ascuns, în noapte,
Mi te vei vrea, şi-atunci, neezitând,
Trăind esenţa regăsirii-n fapte
Ştiindu-mă, în tine, pătrunzând.

Şi mă vei vrea aşa, fără-ncetare,
Până ce fi-vor zorii vestitori
Că ploaia, în continua-i vărsare,
A pus peceţi pe paşii roditori.

Vei fi tu rod, alegere firească
A regăsirii altui început
Şi-a tot ce munţi din drum o să urnească
Ducându-i înspre umbre din trecut.

Şi vei rămâne, fără dubii, fascinantă,
Fără a pierde gânduri în zadar,
Nopţii mereu simţindu-te restantă
Ca să mă ai, în zorii zilei, dar.

Ritmul mărturisitor

Viaţa părea că îţi tot dă de furcă,
Pădurile păreau fără copaci,
Prezenţa mea ziceai că te încurcă,
Avându-ţi gând în vis să te îmbraci
.
Şi-aveai privirea rece şi-ncruntată,
Dovada că trăiai altfel de gând,
De întrebări prea multe frământată,
Nemaiavând nici logică, nici rând.

Lăsându-ţi timp să îţi înfrunţi mânia,
Ochii-mi erau spre sânii tăi ţintiţi,
Ştiind că înfruntându-ţi ironia,
Se vor voi sub pieptul meu striviţi.

Şi-n ultima zvâcnire de speranţă
Când goală-n faţa mea ai apărut,
Te-ai vrut cu adevăru-n consonanţă,
Urmării dându-i rol întrevăzut.

Nu exista nici urmă de-ndoială
Ca timpul să îl vrei mai mult trecut,
Când mi-arătai că pot să dau năvală
Trecând peste încetul început.

Cuvintele cu greu pot să descrie
Cum toate ajungeau în pol opus
Şi timpul devenea o mărturie
Al ritmului doar de trăiri impus.

Firesc, fără idei preconcepute,
În pântec mă voiai prizonier,
Distrugător al ultimei redute
Ce nu-ţi lăsa privirile-nspre cer.

Şi te simţeam zvâcnind, convingătoare,
Spre un final cu rol de corolar,
Simţindu-te-ntru totu-nvingătoare
Şi-avându-mă ca dar, fiindu-mi dar.

Precisele potriviri

Vom fi-mpreună într-un miez de noapte
De care nu vom şi că s-a trecut
Cât noi, dedaţi la adevăr prin fapte
Vom trece de un prag necunoscut.

Vei fi de la-nceput ca o scânteie
Ce ştie să aprindă focuri mari,
Voind să-ţi ai simţirea de femeie,
Întregul de nimic să îl separi.

Mâna-pe copse va urca grăbită
Simţindu-le rotundu-ntredeschis
Fiindu-mi semn de clipă potrivită
Să fiu neşovăielnic şi precis.

Vei spune-n şoaptă că nu sunt cuminte
Ca să îmi fie clar că e firesc
Să te descopăr, fără de cuvinte,
Şi-al întâmplării rost să-l definesc.

Îţi vei dori ca-n lipsa-mi de oprire
Al coapselor contur schimbând încet,
Să îmi deschizi un drum spre nemurire,
Lăsând uitării umbre de regret.

Şi-ncet, încet, simţindu-mă în tine,
Spre profunzimi vei face să-ţi pătrund,
Ca dar să-ţi fiu, aşa cum se cuvine,
În pântecu-ţi fierbinte şi fecund.

Zvâcnind vei da simţirilor trăire
Şi faptelor motiv de repetări,
Punând accent pe-a clipei dăruire,
Firească după nopţi de aşteptări.

Urmarea-n timp din tine se va naşte,
Prin hotărâri de mult mai mari schimbări,
Ştiind, fără regret, a recunoaşte
Răspunsul mult prea multor întrebări

Măsura de dorinţe

Am cam trecut, cu mult prea mult, măsura,
Ne-ar spune cei ce-n umbră te privesc...
Doar tu, măsori pe tine, anvergura
Nopţii în care-ai fost model lumesc.

Brusc mi te-ai vrut cu totul cunoscută
Chiar şi ştiind că vei trăi schimbări,
Iar calea de urmat e absolută,
Şi absolute-s toate prin urmări.

Privirea era clară ca dovadă,
Iar sânii dădeau alte mari dovezi,
Lăsând, în mod deschis, să se-ntrevadă
Că n-ai deloc voinţă să parezi.

În juru-ţi tot credeai că este ceaţă,
Chiar dacă-ţi arătam că e senin,
Spunându-mi că încerci să fugi de viaţă,
Bând şi tot bând pahare cu pelin.

Dar tocmai când voiai să uiţi de toate,
De ceea ce-a venit întâmplător,
Din haine m-ai lăsat să te pot scoate,
Şi-aşa să fii splendoare în decor.

Eram doar noi, n-aveam de ce ne teme,
Nici chiar de umbre nu eram văzuţi,
Doriţi şi doritori de-o altă vreme,
De clipa-mpreunării cunoscuţi.

Ţi-era-nţeles, ştiai că sunt în tine
Din vremuri de visări ţi nopţi fierbinţi
Firesc fiind, aşa cum se cuvine,
Să nu mai tragi de timp, să nu te minţi.

Şi-acum când toate sunt deja trecute,
Când pragul dintre noi deja-i trecut,
Înveţi s-accepţi trăirile-absolute
Ce vor da sens măsurii de-nceput.

Coincidenta anatemă

Pasului sub lună plină,

Luciei

Mă porţi în tine clar autograf,
Perpetuu şi cu formă definită,
Excedentară norilor de praf
Ce viaţa-ţi arătau ca netrăită.

Din pâcle de motiv întâmplător
Timpul ţi-a dat răgaz de-a înţelege
Că toate au un rost, precis, al lor,
Ieşind dintr-un tipar cu rost de lege.

Ţi-am devenit, cu sens concret, real,
Jalon şi, totodată trambulină
În saltul tău din valuri înspre mal,
Spre a te şti de vină şi divină.

Pasul ne-a fost, din vremuri vechi, promis,
Şi tocmai când credeai că nu se poate
Neaşteptat, momentul l-au decis
Idei ce la iveală l-au vrut scoate.

Dorinţa-n miez de noapte ne-a aprins
Cuprinşi de-a nopţii linişte extremă,
Şi pe de-ntregu-n tine m-ai cuprins
Pierduţi de-a lumii veche anatemă.

Pe drumurile vieţii iarăşi pleci,
Identitatea însă-ţi e schimbată,
Şi-aşa vei vei fi... de-a pururea, pe veci,
N-ai să mai fii cea care-ai fost odată...

Însemnul meu, aşa cum ştii că sunt,
Va fi îndemn spre calea cea mai dreaptă
De-a nu-şi dori banalul amănunt
Cel simplu tobogan şi nu o treaptă.

Îţi voi tot fi, pătrunzător profund,
În tine clară, pururi mărturie,
Fără să vrei concretul să-l ascund,
Orice ar fi, în orice fel, sa fie.

Amintirea ca prezent

Din viitor îmi vii, ca amintire,
Ca-ntr-un extrem de timp deja trecut,
Dându-mi acum, cu grabă, spre vestire,
Povestea aventurii de-nceput.

Noapte va fi, cu urme de văpaie,
Motiv de-a mă lăsa a te privi
În umbra lunii ce va vrea să-ndoaie
Al vremii foc, urnit în miez de zi.

Lăsându-ţi trupul fără nici o mască
Şi sânii întâmplării de bun gust,
În tine adevăr o să se nască
Când palmele-mi vor fi căuş de bust.

Iar ochii vor ţinti, concret să vadă
Mijlocitorul coapselor contur
Găsind, în frumuseţea lor dovadă,
Că limitarea e un clar sperjur.

Îmi vei voi şi tu nelimitarea
În limita prescrisului destin,
Concretizând şi acceptând urmarea,
Şi jocul cu accentu-i clandestin.

Când dincolo fiind, de frontiere
Vei spune că erau fără de sens,
Şi, cu motiv, în clipa de plăcere,
Fapta în sine are rost imens.

Simţind concret măsuri de anvergură,
Din gând vei face amintiri de vis
Şi calapod de mare aventură,
În care miza e un drum deschis.

Avându-mă în carne şi în sânge
Şi-n tot ce va-nsemna firescul gând,
Mă vei tot vrea şi vei voi a-n-frânge
Furtuni ce se vor vrea un foc arzând.

Negare de mască

Mă las, tăcerii, pradă uneori,
Dar las privirea-n lume să de ducă,
Şi chiar de văd orori printre erori,
Nu-mi pasă pe ce drumuri o apucă.

Nu mă-ncadrez, fireşte, în tipar,
Nici un tipar nu-mi e croit pe formă,
Că sunt un ins ciudat, mereu bizar,
Exonerat de-a clipelor reformă.

Scriu poezii, dar nu mă vreau poet,
Nu-s bun de nici o gaşcă socială,
Nu stau lipit de nici un epitet,
Dar nu mă mint, nu cad la învoială.

Nu pot mima cu aer optimist
Beţia unui duş cu apă rece
Când ştiu cât sunt, în fapte, realist,
Şi-n tot ce-n toiul nopţii se petrece.

Emoţiei nu-i sunt prizonier
Şi nu îi cer în vers să se prefacă,
Dar când privesc spre stele, înspre cer,
Uit că am vrut cuvântul scris să tacă.

Aşa ajung să las a fi ştiuţi
Paşii ce-i fac ca trăitor în fapte,
Când mă confund cu cei necunoscuţi,
La ceas de seară ori în miez de noapte.

N-am cum de adevăr să mă dezic,
Şi nici ideii să-i croiesc o mască,
Chiar dacă mulţi, venind în faţă-mi zic
Că sunt, ca alţii, mulţi, un gură-cască.

Nu sunt poet... Tot spun şi tot repet,
Nu-s demn de noua tagmă literară,
Că nu-s capabil de-a vorbi încet
Când demnitatea pare să dispară.

Nu ştiu, ca om, cum să accept, să mint,
Să laud şi principii inversate,
Şi-n faţa mea curat să mă prezint,
Ştiind că-mi am trăirile uitate.

Boicot de baricade

Viaţa mi-a fost pe drumuri lunecoase,
Am tot luptat mereu să nu cobor,
Când frigul pătrunzându-mi până-n oase
Voia să uit că vieţii-i sunt dator.

Mi-a fost s-aud o ploaie de cuvinte
Ce-mi arătau că ceru-i plin de nori,
Că nu-i normal să merg doar înainte
Uitând de adormirile în zori.

Şi-am fost certat de mult prea mulţi, deodată,
Când tot negam extreme tălmăciri,
Pledând că viaţa nu e vinovată
De fuga celor mulţi în rătăciri.

M-au boicotat idei voit uitate
De cei ce se credeau conducători,
Când porţi ce se ştiau baricadate
N-aveau tăria marii opritori.

M-am învăţat să caut înspre stele
În zori de zi, ori seara, în amurg,
Simţindu-mă atras mereu de ele,
Văzând în ele clipele ce curg.

Şi înspre Ceruri mi-am avut privirea
Când presimţeam un orizont vetust,
Sau când mi se părea că amintirea
M-ar fi un plan ori spaţiu prea îngust.

Ideea mi-a rămas întipărită
Chiar şi în vise ori în rătăciri,
În lacrima ce se ştergea grăbită
Când rostul şi-l pierdea prin amintiri.

Circumstanţe cu nuanţe

La ceas de seară ne e dat să fim,
Primordiali în umbre conturate,
Şi începutul clipei să-l grăbim
Redându-ne speranţele uitate.

Şi-aşa, atunci când gândurile dorm,
Când calendaru-i semnul de schimbare,
Clipa va fi şi timp și pas enorm
Şi martor de firească-mpreunare.

Sub umbrele pădurii, neştiuţi,
Uitând de vorbe mari, meşteşugite,
Uita-vom să ne fim necunoscuţi
Lăsând dorinţei drumuri definite.

Mâna-mi va fi căuş mângâietor
Coapsei zvâcnind în ritm deja fierbinte
Şi sânilor ce, tresăltând uşor,
Mă vor lăsă, un timp, fără cuvinte.

Chiar în decorul nopţii de-nceput,
Pădurea va-nvăţa să ne păzească
De umbrele prezentului trecut
Şi temerea, puţin prea mult, firească.

Dar fără temeri şi lipsiţi de trac,
Clar simţitori de mare cutezanţă,
Mă vei voi grăbit să te dezbrac
Fiindu-mi drept atu de circumstanţă.

Mă vei primi ca dar, fiindu-mi dar,
Fiind, fireşte, cum e dat să fie,
Uitând de vremea trecerii-n zadar,
Trăind a-mpreunării bucurie.

Pădurea-ţi va rămâne-n amintiri,
Dovadă ce nimic n-o va înfrânge,
Că ne-am avut motiv de cuceriri,
Păstrându-mă, cu-nsemn distinct, în sânge.

Profund, dinspre vestiri

În trecere, văd veşti, ce-mi spun de tine,
Şi despre cum va fi să ne găsim
Ştiind că totul, nouă, ne revine,
Ca noi, ai nopţilor, mereu, să fim.

Mi te vestesc ideile fugare
Prin evidenţe ce trăiri extrag
Venite parcă dintr-o întâmplare
Ce ţintuieşte înţelesul vag.

Ideea ni-i, de mult de tot, vestită,
Dar am pierdut-o noi, printre uitări,
Când nu voiam să ne-o avem ispit
Şi nici prevestitoare de-ntrebări.

A devenit acum, de drept, acută,
Şi graba ei ne vrea tot mai grăbiţi,
Lăsând în urmă calea cunoscută
De toţi ce noi ziceam că-s fericiţi.

E timpul să devii o mărturie
A clipei de profund, extrem, însemn
Când vei dori urmarea datorie
A nopţii şi a pasului solemn.

Replică în demascare

Încep direct, şi tot direct îţi spun
Şi fapta va fi unica dovadă,
Că mă vei vrea grăbit, ba chiar nebun
În tine să mă ştii, fără tăgadă.

Al clipei rost deja îl înţelegi,
De multă vreme ştii că-mi eşti dorinţă,
Că încălcând tabuuri, sfaturi, legi,
Îmi eşti şi corolar, şi referinţă.

Să nu fim, aşadar, chiar ipocriţi,
Să ne ascundem viaţa-n falsitate,
Zicând că nu putem fi ispitiţi,
Că vorbele sunt, toate, inventate.

Tu ştii că n-ar fi bine să te-ascunzi,
Că nopţile îţi dau vestiri în vise,
Chiar sânii ce se văd că-s mai rotunzi
Îţi prevestesc idei necompromise.

Şi, bine ştii, că tot ce-i amânat
Te duce într-o luptă nesfârşită
Şi afli că nimic n-ai câştigat
Când fapta e, în toate împlinită.

Îţi spun, din nou, să nu fim ipocriţi,
Etichetând consensuale fapte,
Lăsându-ne de noi acoperiţi
Împreunaţi trecând prin miez de noapte.

Nu are rost, deloc nu-i nimerit
Să tot pui fard pe un contur de mască,
Spunând că nu-i momentul potrivit
Chiar dacă presimţirea te demască.

Nici replici, de găseşti, n-au înţeles,
Puţine spun din cât ar vrea să spună,
Cuvintele deja sunt în exces,
Ca norii ce dau veste de furtună.

E timpul să nu fim, iar, ipocriţi,
E vremea de firesca împăcare,
Să nu ne mai lăsăm de gând opriţi,
Fugind de omeneasca-mpreunare.

Transparență în firesc

Ideea devenise transparentă,
Totul era, de-a dreptul, transparent,
Şi prin tăcerea ta prea evidentă
Firescul se voia şi evident.

Nimic nu îţi voisei să oprească
În ochi să-mi sară sânii-ţi prea rotunzi
Ce defineau dorinţa-mi omenească
În tine, pe de-ntregul să m-ascunzi.

Raza luminii îmi dădea doar semne,
Trupu-ţi era vederii mele-ntreg,
Întruchipând extremele solemne,
Misterul ce-ţi doreai să îl dezleg.

Conturul coapsei explica motive
De-a da privirii drumul definit
Spre forme întru tot explicative
Acelui pasul de vis ademenit.

Privirile-mi ţinteau cu mângâiere
Oprindu-se pe doritoriu-ţi pântec
Ce se-arăta, lipsit de-ntârziere,
Un leac izbăvitor ca un descântec.

Te-acoperea cămaşa transparentă
Ce nu îmi ascundea, de fapt, nimic,
Mi-era mai mult chemare evidentă
Şi-ndemn, spre sâni, încet să o ridic.

Aşa a fost... lipsindu-ţi întrebarea,
Ştiind ce vreau, ştiam şi eu ce vrei,
Urmând, fără-ndoială întâmplarea
Cu tot firescul ei, concret, temei.

Iar coapsele, în forma lor, rotundă,
Al dezrobirii drum îmi defineau,
Sânii-ţi striviţi uitau să se ascundă,
Şi gustul freneziei mi-arătau.

Tu mi te-ai dat, păstrându-mă în tine,
Se dovedea firescul, transparent,
Ca, peste vieţi, să ştim că ne-aparţine
Un adevăr firesc şi elocvent.

Corset de dor

De-atâta dor şi gândurile dor,
Ideile încep să se-ngrădească,
Simţirile în taină, simt că mor,
Dorindu-şi întruparea lor lumească.

Iar nopţilor le este dor de vis,
Privirile se lasă-a fi vânate
De înălţimi ce urcă din abis
Părând a fi spre Ceruri avântate!

Nici amintirea nu mai stă pe loc,
Mi te arată lacrimă de soare,
Cu evidenţa zilelor de foc
Ce ne-au păstrat fireasca-mpreunare.

Timpul trecut, aş zice, ne-a-ngheţat
În urmele ce par a ni se pierde,
Lipsindu-se voit, deliberat,
De-al primăverii fir de iarbă verde.

Simţiri ce încă nu ştiu unde duc
De dorul tău se-arată suferinde,
Făcându-mă să vreau a fi haiduc
La ceas de seară drumul să-ţi pot prinde.

Şi-aş căuta cumva să te vestesc,
Să-ţi spun că timpul înţelege şi-aşteaptă
Treceri în taină peste prag lumesc
Acum, când lumea, e mereu nedreaptă.

Tăcerile sunt jocul mult prea dur
Ce-mi prinde gândul în idei banale
C-ajung să uit al faptelor contur
Ce, ştii prea bine, cum devin reale.

Resimt durerea... Gândurile dor,
Durerea lor devine tot mai mare,
Şi tot trecutul pare viitor
Încorsetat de-a vrerii întâmplare.

De totdeauna dor

De tine-mi este dor ca de-o idee
Ce vine de demult înspre mai mult,
De tine, o minune de femeie,
Ce-mi pierde traiul zbaterii-n tumult.

Mi-e dor de fapte, îmi e dor de viaţă,
Cu tine timpul să-l mai las uitat,
Sub semn de zori de zi şi dimineaţă
Ori de amurg şi vreme de-nnoptat.

Din vremuri care vin îmi eşti lumina
Ce defineşte rostul de a fi,
Când tu mă vrei coroana şi tulpina
Prin rădăcini ce-n tine se vor şti.

Cuvintele puţine mai pot spune
Din cele ce prin tine prind contur,
Când zorii zilei noaptea vor supune
Lăsându-mă să văd ce am în jur.

Şi-mi este dor, un dor de totdeauna,
De tine şi de-al nopţilor firesc,
De-a fi noi doi, privind înspre furtuna
Şi norii ce, mereu, ne ocolesc.

Pierdut de turme

Multe idei păreau deja pierdute,
Lăsate unui timp ce a trecut,
Păreau a fi în amintiri trecute,
Ca un reproş de pas neînceput.

Ideea de-a uita era ciudată,
Nu îi puteam găsi nicicum reper,
Mereu mi se-arăta ca refuzată
Ca orice gând fugar şi efemer.

Lumea-mi părea, în sens real, redusă
La rolul unui efemer decor,
Tentată de-a fi clipelor supusă,
Uitând de tot ce-nseamnă viitor.

Trecuse timpul dintr-o altă vreme,
Îmi tot spuneam fără să am dovezi,
Fără să simt că am de ce mă teme
Când cercetam apusuri ori amiezi.

Şi-mi căutam, întru dispreţ, motive
Să fiu, ca toată lumea, clar convins,
Că doar necesităţi imperative
Nu-s de ajuns, că sunt deja învins.

Găsind nepotriviri, cu îndoială
Mă regăseam în altfel oglindit,
Mă întorceam la viaţa mea reală,
Ştiind că nu-s, în turme, de găsit.

Mă ştiu cum sunt, şi ştiu că îmi e bine,
Chiar dacă-s uneori un ins suspect,
Chiar dacă vorbe curg mereu spre mine,
Văzut ca adjectiv ori ca subiect.

Poziție de vad

Că vieţii noastre ne suntem eroi
Eu tot ţi-am spus şi-ţi spun că or să fie
Mai multe nopţi fierbinţi între noi doi,
Fireşti în nota lor de nebunie.

Tăcerea vei păstra, cu înţeles
Că amănuntul se va vrea idee
De-a nu avea altceva de ales
Ca faptă de bărbat şi de femeie.

Mereu va fi să nu fie altfel,
Să mi te laşi cu totul la vedere,
Conturu-ţi devenind firesc model
Extazului ce drept real îşi cere.

Să stai aşa, şi-apoi, încet, mai mult,
Privirii mele să se dezgolească,
Lăsând împotrivirii rol ocult,
Dorinţe de întreg să definească.

Sub mână pântecul să-l simt arzând
Iar sânii să ţi-i gust fără oprire,
Uitând de al tăcerii mare-mi gând
Când coapsele-ţi sunt vad spre nemurire.

Şi, printre ele, drum să îmi găsesc,
Uitând de lumi ce-ar vrea să ne blameze,
Că tocmai eu, cu totul nefiresc,
S-ajung apoteoză de sinteze.

Dorinţelor va fi să ne fim leac
Şi născători de alte mari dorinţe,
Ce ne vor fi oriunde sfânt iatac
Îndatorat fireştilor cerinţe.

Grăbirea ca balsam

Eram grăbit... Spuneai să mai aştept,
Dar n-aveam grabei mele bariere,
Păreai a fi lipsită de putere
Găsind împotrivirea-n rol inept.

Nu îmi lăsasei chiar nimic ascuns,
Şi te vedeam aproape toată goală,
N-aveam dorinţei nici o îndoială,
Sânii-ţi erau un clar, firesc răspuns.

Eu te priveam, simţeam extrem de clar,
De ce păreai a fi nehotărâtă,
Şi îmi şopteai că viaţa-i prea urâtă
Pierdută într-o trecere-n zadar.

Ideea o trăiam prin înţeles
Şi-nţelegeam că nimeni nu ne vede,
Că nimeni, niciodată, nu va crede,
Ceva ce n-ar avea subînţeles.

Mi-erai motiv şi îţi eram motiv
De-a nu avea, în gânduri, bariere,
De-a trece înspre fapte în tăcere,
Dându-le sens şi scop imperativ.

Profund tăcut eram, dar n-aşteptam
Un minim gest ca semn de aprobare,
Simţeam că eşti şi tu fără răbdare,
Ştiam că nerăbdarea-mi ţi-e balsam.

Că n-aveam timp, de întrebări, ştiai,
Simţeai, accentuat, un foc fiebinte,
Ce-ţi ascundea vorbirea de cuvinte
Ca dar să-mi fii când dar ai să mă ai.

Simbolului calapod

Ani au trecut dar tu la fel îmi eşti,
Femeia definită de poveşti
Şi-ntruchipată-n miezul unui vis,
Un fruct ascuns, cu totul interzis.

Privindu-te, mereu te regăsesc,
În visele eternului firesc,
Ca-n noaptea-n care tot ce s-a-ntâmplat
Era un vis lumeşte întrupat.

Privirea e aceaşi şi acum,
Plină de sensul unui unic drum,
Ce ideal ţi-a fost şi-ţi este-nsemn
Al dăruirii ca simbol şi-ndemn.

Acum nimic nu este cum a fost,
Au toate laitmotivul unui rost,
Iau forme pe al vieţii calapod,
În aşteptarea clipelor de rod.

Te tot privesc, mă las a fi tăcut,
Văd viitorul fostului trecut,
Şi-l văd la fel... unii-l numesc rebel,
Eu îl numesc firesc al unui ţel.

Altfel te văd în noul viitor,
De adevăruri plin, şi-nnoitor,
Păstrându-mă-ntr-al nopţii rol real
Ca rost de adevăr esenţial.

Coerenta elocvenţă

Un suflet există şi-n piatra inertă
Cât dor de-mplinire lăuntrică poartă,
Dar omul nu vede, ideea nu-i certă,
Când el nu îşi vede menirea ca soartă.

Cât el vede viaţa prin propria-i minte,
Şi-i dă ca valoare un şir de dorințe,
Se pierde pe sine, prin multe cuvinte,
În rugul trăirii cu false credinţe...

Când nu-şi înţelege nici drumul ce-l merge,
Şi crede departe mai tot ce-i aproape,
Nici urme nu lasă, mereu şi le şterge,
Sperând că se poate de moarte să scape.

Trăind tot cu frică, nicicând spre departe
Privirea nu poate real să mai vadă,
Că valul de ceaţă e pragul spre moarte,
Iar pragul îl face prea mic să se creadă.

Idei fără noimă ce par de valoare
Se pun ca repere, se văd ca jaloane,
Punând viaţa-n umbră, se vor de amploare,
Mimând definiţii, tipare, şabloane...

Iar fapta văzută ca rod de gândire
Nu dă înţelesuri ci doar judecată,
Văzută-n tragisme ori vis de mărire,
Blazon de culoare sau jalnică pată.

Păreri tot mai multe, speranţe puţine,
Apar ca dovadă de şanse extreme,
Când gândul nu poate consensuri obţine
Cu multele-i temeri fixate-n dileme!

Sunt vremi de pierzare, absurdul dă iama,
Simţirea-i ucisă şi pusă-n tipare,
Contează doar rolul, mărirea, reclama,
Ideea de suflet din toate dispare.

Dar faptele simple au rosturi perene,
Dovada e viaţa în forma ei certă,
Ce nu se ascunde sub măşti şi refrene,
Ca piatra ce pare de-a pururi inertă.

Model ca rebel

Vorbind cu tine îmi aduc aminte
Fapte ce sunt fixate în trecut,
Dar şi aşa pun ordine-n cuvinte
Prezentului fiind însemn de scut.

Am fost, furând un strop de libertate,
Făptaşii marii fulgerări de gând,
Ca să-nvăţăm că vom putea răzbate
Prin vremuri ce veni-vor în curând.

Fără să ştim aveam aceeaşi cale,
Eu mai devreme, tu într-un târziu,
Eradicând abtractele banale
Ce ne-au tot pus trăiri într-un sicriu.

Trecuturi dure cu decoruri fade
Încă le-avem tristeţii ca motiv,
Şi oameni cu faţete şi faţade
Ne dau idei de pas imperativ.

Ne e, ca o măsură, depărtarea,
Cu rolu-i neştiut de întrebări,
Punând, în umbre, dorul şi chemarea
Efervescenţei noii-mpreunări.

Suntem mereu răspuns şi întrebare
Dorinţei de-a ne şti cu mult mai mult,
Speranţelor de-a trece de hotare
Şi de-a-nceta al zbaterii tumult.

Vorbind cu tine uit când timpul trece,
Mă simt adolescent, grăbit, rebel,
Simt viscolul uitând de vântul rece,
Dornic de-a fi schimbărilor model.

Predispusa vestire

În noaptea-aceasta am să vin la tine!
Aşa va fi, într-un curând, să-ţi spun,
Ca timpului să-i dăm, cum se cuvine,
Idei de-a nu se trece prea nebun.

Timp n-o să ai de nici o pregătire,
Ca nu cumva să mă găsesc dator
S-accept o măsluită-mpotrivire
Al unui gând de rost risipitor.

Uzând de-a clipei clară simplitate,
Prejudecăţi sub haine vor pieri,
Când trupu-ţi doritor de libertate
Să mi se lase gol îşi va dori.

Dorinţe ce-ţi vor fi fără motive
Vor pune pe-ntâmplări un dur accent,
Prin şoaptele directe, impulsive
Eternizând extremul concludent.

Competitutini clare, necesare
Vor fi motiv de zbateri în simţiri,
Ca jocul, printr-o unică mişcare,
Să-şi aibă rol de vis şi regăsiri.

În tine vei voi să simt ce-i viaţa,
Şi timpului să nu-i mai fim supuşi,
Să nu mai vrem să vină dimineaţa,
Spre nemurire, iarăşi, predispuşi.

Veni-voi cu însemn de tălmăcire
A gândului ivit din întrebări,
Spre a primi fireasca-ţi dăruire
Atras de nerostitele-ţi chemări.

Risipă în iluzii

Tot ce-am crezut, şi am clădit, şi-am fost,
Sunt astăzi doar iluzii fără rost,
Zidit-am pe nisipuri mişcătoare
Ce stau la pândă lacome, murdare...

Vezi bine un apus de răsărit,
Şi vezi un început de asfinţit,
Înaltul nu-l mai vezi, nu vezi nici valea,
E ceaţă deasă, rătăcită-i calea.

Mi-e greu acum să ştiu ce este drept,
Nici nu mai ştiu la ce să mă aştept,
Dar nu mai pot să-mi las pierdute clipe
Dedându-mă la veşnice risipe.

Cât pot să duc parcă mi-e greu să ştiu,
Las totul unui veşnic mai târziu,
Pe care drum să-mi port restul de viaţă
Aş vrea să văd, dar văd în juru-mi ceaţă!

Estompatele conjuncţii

Viaţa se complace în războaie,
Am ajuns orice să inventăm,
Dar uităm să mai dansăm prin ploaie,
Suntem prea comozi, în case stăm.

Lipse de idei ne dau târcoale
Doar părerea-i mare argument,
Iar conglomerări deja banale
Pun pe adevăr un alt accent.

Multe par fireşti şi absolute,
Se găsesc destui clevetitori
Care spun şi vrute, şi nevrute,
Inventând extreme sărbători.

Limite dispar prin limitare,
Evidentu-i tot mai estompat,
Libertatea-i fără descăpare,
Liberul arbitru-i arestat.

E acută lipsa de repere,
Norii de furtună sunt decor,
Şi-ntre oameni e o grea tăcere,
Strigătul, de ură-i vestitor.

Limitele cad uitând de ele,
De normalul lor, concret, firesc,
În conjuncţii de accente grele
Cu pretenţii de motiv lumesc.

Nimeni nu mai ştie ce înseamnă
Pacea definită prin război,
Nici iertarea care ne condamnă
Să uităm, definitiv, de noi.

Şi război e chiar între războaie,
Chiar şi morţii mor de multe ori,
Visele ajung, uşor, gunoaie
Puse-n seama unor mari erori!

Continuu, spre urmări

Fără să am motiv acum îți scriu,
Nici un subiect nu-mi vine-acum în minte,
Dar și așa, eu cred, și pun pariu
Că poți citi ușor printre cuvinte.

Ca orice om, trăiesc așa cum pot,
Dar nu mă tem de tot ce va fi mâine,
Nu sunt adeptul unui fals complot
Injurător pentru un colț de pâine.

Multe idei ce-mi vin spre tine fug,
Și mult prea greu în liniște mă lasă,
Îmi pun trăiri, ba chiar simțiri, pe rug,
Dar și tăcând îți spun că ești frumoasă.

Tăcerile, de multe ori, îmi spun
Ce va mai fi, ce zori de zi urmează,
Și mă îndeamnă gândul să-mi adun
Și mintea să mi-o țin, continuu, trează.

Din depărtarea mea, de unde sunt,
Ceva ce simt spre tine mă împinge,
Când visul cu firescul îl confrunt,
Și la final dorința mă învinge.

Mai am simțiri că sunt dezordonat,
Trezindu-mă mereu în miez de noapte,
Voind să știu de ce s-au întâmplat
Atât de multe, nedorite, fapte.

Și nu-ți ascund că tot mereu privesc
Spre drumul ce m-ar duce chiar la tine,
Când stelele privirii se ivesc
Lăsând vederii umbre clandestine.

Prea bine văd, în umbră sunt și eu,
Și-n umbre zbateri țin mereu ascunse,
Dar tot îți scriu, și am să-ți scriu mereu,
Că viața ne va fi întrepătrunsă.

Verdict de toamnă

Dinspre tomnatece drumuri,

Eugeniei

Era o zi de toamna rece, mult prea rece,
Intraseră şi norii la iernat,
Lumina zile se grăbea să plece
Lasând în urmă-i un concret ciudat.

Privind spre vremea ce urma să vină,
În căutarea unui gând pierdut,
Mi-a fost să văd a patimii lumină
În ochii-ţi ce priveau înspre trecut.

Ideile, cu totul evidente,
Aveau deja un drum cu rost real,
Cu definiri în fapte concludente
Ieşite din confuzul iz banal.

Sânii-ţi fierbinţi lăsau să se-nţeleagă
Motivele de-a nu mai fi supuşi
Unor sintagme ce ştiau că neagă
Atracţia celor ce sunt opuşi.

Fără de gesturi multe, ori cuvinte,
Trupul în haine nu l-ai vrut ascuns
Şi nu mă mai voiai deloc cuminte
În tine regăsindu-mă pătruns.

Frântă de mijloc, fără sprijinire,
Erai într-un continuu-ntors şi dus,
Mă îndemnai spre ţintă cu grăbire,
Sau te opreai voind un ritm redus.

Iar coapsele-ţi erau apoi prinsoare,
Spre a simţi extremul tău profund,
Acolo unde-i rost de-mpreunare
Şi, prin urmare, adevăr fecund.

Apoi nimic nu ne-a mai stat în cale
Când vieţii mă simţeam, trăind, dator,
Sau când ţi-aveai verdicte radicale,
Şi îţi era, de fapte clare, dor.

Visător prin raţiune

Să-ţi spun că te iubesc ar fi prea mult,
Însă nu pot să nu îţi dau de ştire
Că limita răbdării-i pas ocult
Pus în tipar de-o veche amintire.

Nemaifiind deloc un visător,
Nemaiavând de ce să-mi fie teamă,
Mă limitez a fi un muritor
Ce nopţilor de cândva te recheamă.

Câte ceva mai văd că nu mi-e clar
Când apelez la simpla raţiune,
Dar tot mai cred că nu e în zadar
Tot ce-nţeleg că-i necesar a-ţi spune.

Chiar dacă ştiu că nu-ţi mai aminteşti
Promise clipe de a fi-mpreună,
Te simt că tocmai asta îţi doreşti,
Când goală te priveşti sub clar de lună.

Când tresărind te-ntrebi de te doresc,
Şi te gândeşti la ziua următoare,
Îmi este mie clar că te iubesc,
Dorindu-te ca dar şi sărbătoare.

Roşu-n văpăi

Te văd şi-acum în roşu îmbrăcată
Ca-n seara toamnei ce ne-a fost însemn,
Lăsându-ne firescul altădată
Ca motivare, vis şi chiar îndemn.

I-ai fost pornirii mele-ntâmpinare
Fără idei de timp în aşteptări,
Punând în rol fireasca întâmplare
A mult prea multe gânduri de-ntrebări.

Câteva clipe ne-au schimbat ideea
De-a fi, prin definire, separaţi
Fiind astfel bărbatul şi femeia
Ce nu pot fi de vis îndepărtaţi.

Precum voiam, ai vrut să te văd goală,
Şi-apoi să văd că-ntr-adevăr mă chemi,
Pierzându-ţi orice urmă de-ndoială
Că ţi-ai avea motive să te temi.

Deschiderea de drumuri mi-era clară,
Şi-ai tresărit când am pornit grăbit
În tine să-mi las urma să nu piară
De cumva voi ajunge rătăcit.

Cu buzele simţeam cum sânu-ţi tare
Trăia simţind un freamăt şi-un fior
Când trupu-ţi în continuă mişcare
Plăcerii se deda cuprins de dor.

Şi mă-ndemnai, intrându-mă în tine,
Şoptirea începută să ţi-o gust,
Ca timpul complezenţa să-şi decline
Recunoscând că poate fi injust.

Pătruns în carne-ţi pătrundeam şi-n sânge,
Şi să m-absorbi cu totul îţi doreai,
Ca totul, mai apoi, să poţi restrânge
La datul ce din dar voiai să-mi dai.

Nimic n-ar fi putut să ne separe,
Nu mă putea, nu te putea opri,
Să-mi fii mereu motiv de împăcare
Când trupu-ţi gol sub mine-l voi găsi.

Şi iar, şi iar, te-am tot găsit ispită,
Nici nu voiam ideea să-mi ascund,
Văzându-te dorinţelor grăbită
În creuzetul vieţii să-ţi pătrund.

Urma firescul fără ezitare,
Mi te-arătai în zbateri de trăiri,
Şi-mi arătai mereu în aşteptare,
Trupu-ţi fixat de gându-mi din priviri.

Ştiai fără-ndoieli, erai convinsă
Că-n tine mă aveai asimilat,
Dar tot erai o flacără nestinsă
Şi mă voiai mereu învăpăiat.

M-aveai ca gust, ca formă, ca mişcare,
Şi te priveam cum jocul îl porneşti,
Mişcându-ţi trupul fără încetare
Dând clipei o nuanţă ca-n poveşti.

Sânii-ţi lăsai, în palme, spre odihnă,
Când spre odihnă-n tine zăboveam,
Gustându-ne tăcuţi şi cumva-n tihnă,
Priviţi de ploaia ce bătea la geam.

Te văd şi-acum, la fel ca altădată,
Când mi te-ai vrut ca dar, şi mi-ai fost dar,
Lăsându-te de gânduri dezbrăcată,
Lăsând în urmă treceri în zadar...

Întrebări prin ipoteze

Întrebări extreme îmi tot vin,
Devenind concrete ipoteze,
Despre întâmplări ce, prin destin,
Pun alegeri între paranteze.

Între plus ş minus infinit
Nopţile aleargă visătoare,
Neuitând că timpul prea grăbit
Le ascunde-n razele de soare.

Privirile, acelea şi, zi de zi,
Dau şi idei de mers direct în ţintă,
Voind mereu a redescoperi
Mari străluciri ce vor să le dezmintă.

Şi chiar când toate par a fi la fel,
Ori măsluite-s marile repere,
Răspunsul are întrebări model,
Ştiind concret ce argumente-şi cere.

Totul se-ntoarce înspre început,
Aşa ajung alte idei extreme,
Plătind, prin timp, un uriaş tribut
Urmările creând alte probleme.

Accent de parafraze

Tainei fără limte,

Lenuţei

Timpul a trecut... destulă vreme,
A trecut cu totu-n amintiri,
N-avem azi de nimeni a ne teme,
Să vorbim de tainice-ntâlniri.

Eu şi tu... Ne ştim într-o poveste
Ce ne-a fost însemn şi chiar reper
Când ne cercetau a da de veste
Cei ce se credeau cu caracter.

Te priveam, te tot găseam tăcută,
Dar în ochi aluzii îţi găseam,
Îmi păreai cu totul cunoscută,
Dar să te cunosc tot îmi doream.

Şi-ntr-o clipă-a unei nopţi de vară
N-ai mai vrut nici tu să mai aştepţi,
Se vedeau privirile că-ţi zboară
Visul te grăbeai să ţi-l accepţi.

Sânii rotunjiţi, coapsa fierbinte,
Trupu-ţi gol, deja unduitor,
M-a lăsat uimit, fără cuvinte,
Ispitit, grăbit făptuitor.

Ne eram fixaţi de ipostaze,
De lumeşti poziţii definiţi,
Dar şi sub accent de parafraze
Ce acum ne arăta uniţi.

Evident, îţi tot eram dorinţă,
Ritmuri de mişscare îmi dădeai
Pântecu-ţi cerea cu stăruinţă
Dreptul stăpâniri-i să mi-l dai.

Dar mi-erai şi fără de tăgadă
Mi te arătau frumoşii-ţi sâni
Ce, striviţi, voiau a fi dovadă
Că plăcerii îi suntem stăpâni.

Ne trăiam a vieţii aventură,
Fără să ne temem de urmări,
Acceptând reala anvergură
A tăcerii plină de chemări.

Ai simţit când, încrustat în tine,
Deveneam al faptelor consemn,
Când m-ai prins, ca să mă simţi mai bine,
Între coapse să-ţi rămân însemn.

Extremele evidenţe

Însemnului unor asumări,

ea, Nico

Vara era-n toi... era fierbinte,
Nu se-ntrevedeau deloc schimbări,
Chiar şi zorii i-o luau-nainte,
Dând răspunsuri multor întrebări.

Ne furau priviri fără de ţintă
Spre idei de timp înnourat,
Acceptând chiar forma lui succintă,
Undeva, cândva, pe înserat.

Chiar şi-atunci simţirea era trează,
Căutai o cale de mijloc,
Să repeţi un început de-amiază
Ce ne-a prin pe amândoi în joc.

Mă aveai prezent, mereu cu tine,
Dar voiai concretul concludent,
Chiar fugar să poţi a-mi aparţine
Când, în vis, nimic nu-i evident.

Dincolo de simpla conjunctură
Când privirea n-a ascuns nimic,
Te-ai dorit şi marea aventură
Ca, prin tine, rostul să-mi explic.

N-ai mai aşteptat nici o-ndoială
Când a fost din nou să-ţi fie clar
Că te-aş vrea de orice haină goală
Drum să-mi faci cu-al coapselor hotar.

Mă simţeai fixat în profunzime,
Prin cotloane vise dezrobind,
Cercetând prea blând ori cu asprime
Pântecu-ţi de dor nebun mustind.

Mi-era sete şi erai flămândă,
M-aşteptai să ştii că îmi eşti vad,
Izvorînd în clipa de izbândă
Al vieţii, nevăzut, răsad.

Şi-ncă-odată, clară mărturie,
Ţi-ai dorit să ai, să-ţi dovedeşti
Definindu-ţi ce va fi să fie
Depăşind consemnele lumeşti.

Tandem de iarnă

Prin iarna-nsemnului roditor

Cătălinei

În miez de iarnă, fără de motive,
Îmi este clar, idei nu mai aveam,
Nu mai găseam deloc alterative
Oricât în vise ceruri străbăteam.

N-avean nici semne simple şi discrete
Care să-mi dea măcar frânturi de gând
Pe care să le-adun şi, pe-ndelete
Să le transform în flacără arzând.

Scriam poveşti, uitam de tot să-mi pese,
Că mă numeau, mai mulţi, un visător
Ce-ncepe nebunia să-l apese,
Crezând că poate fi nemuritor.

Chiar scrisul era simplă întâmplare,
Deloc atent la tot ce-aveam în jur,
Furându-mi timp din marea-mi disperare
Numind-i, indulgent, un grav sperjur.

Şi tocmai el, o veste, despre tine,
În zori de zi înseninaţi, mi-a dat,
Fiind, tot el, cel ce-a vorbit de mine
Când vieţii un motiv ai căutat.

Cuvintele s-au prins uşor a spune
Ceva ce se legau de rost real,
Lăsând ascunsă marea viziune
Sub forma de profund material.

Erai acolo, undeva în lume,
O replică a ceva ce trăiam,
Păzită de-a erorilor cutumă
Şi evidenţa lipsei unui neam.

Forţând mereu condiţia banală
A ceea ce era, atunci, să fim,
Dorinţe, dolosiv, au dat năvală,
Forţându-ne, oricum, să le-mplinim.

Noi, dependenţi de-a vremurilor fire,
A fost s-avem un rol elementar,
Cuprinşi de valul ce-n rostogolire
Ne sărăcea de treceri în zadar.

Încorsetaţi de limite discrete,
Timpul a vrut să uite de-amândoi,
Iar noi, în grabă, fără de regrete,
Am devenit ai faptelor eroi.

Prin gesturi, cu speranţe, aşteptate,
Eram deja tandem de neoprit,
Când coapsele-ţi în zvâncet anvântate,
Mă îndemnau în trupu-ţi dezgolit.

Şi pântecu-ţi zvâcnea, mustind fierbinte
Dorinţe ce prindeau, concret, contur,
În simpla lor aducere aminte
A clipei când spuneam c-am să te fur.

Simţeam în tine clipa cum tresare,
Sânii-ţi doreau continuu să îi gust,
Iar tu-mi punei idei la încercare,
Lasându-mi drum ieşirii prea îngust.

Sfidam condiţii, clare evidenţe,
Prevestitorul semn din calendar,
Când revărsări de mari coincidenţe
În tine se-ntâlneau ca dat din dar.

Consens de seară

Ca semn de vară-nfierbântată,

Lianei

Simţeai că-ţi trece timpul fără fapte
Ce le voiai şi le aveai motiv
Din zori de zi, până târziu în noapte,
Cu rost deplin, deja imperativ.

Ştiai că vreme e prea mult trecută,
Dar tot priveai spre un reper fixat,
Ce-ţi devenise ţinţă absolută,
Menit a fi de-a pururi de urmat.

A vrut să ne-ntâlnească întâmplarea,
Într-un context ce se voia corset
Când dăruia extremelor urmarea
Cu-n adevăr păstrat mereu secret.

Dar chiar şi-aşa, tot ai găsit, o formă
Să-mi laşi contrariul simplu cunoscut,
Extrapolând a criticilor normă
Peste un timp ce l-am numit trecut.

Şi într-o seară, într-un miez de vară,
Răbdarea-n grabă mare s-a schimbat,
Lasându-mă surprins întâia oară,
Privindu-ţi trupul gol, întins în pat.

Gustându-ţi sânii mă chemai în tine,
Nici nu puteam altfel să îţi răspund,
Ştiind că mi-este dat a-ţi aparţine,
Şi-a-ţi fi, şi-n amintiri, mereu profund.

Elementar, condiţia umană,
Accentua conceptul de tangaj,
Părând a fi ispită şi capcană
Sub al simţirii, clasic, camuflaj.

Mi-erai îndemn spre liberă pornire,
În pântecu-ţi ce-ntr-una mă chema
Să-mi las amprenta întru nemurire,
Ca tu să nu mă poţi nicicând uita.

Şi totul, fără minima tăgadă,
S-a întâmplat cu rostul lui firesc,
Păstrându-mă în tine ca dovadă
De adevăr perpetuu, omenesc.

Rudă de scenă

Timpul, azi, deloc n-are răbdare,
Nu mai dă nicicum ceva-napoi,
Nici măcar o simplă întâmplare
Spre a şti că suntem, totuşi, noi.

Trecerea-i apare nefirească,
Spunem că e groaznic de grăbit
După cum, prin firea omenească,
Vrem mereu un învinovăţit.

Punem preţ prea mic pe orice clipă,
Alergăm fără măcar să ştim
Şi aşa, cu maximă risipă,
Înspre noi privind parcă orbim.

Liberi fiind de propria conștiință,
Că-i de vină timpul, explicăm,
Prin meandre ce se vor o ştiinţă
Căreia noi importanţă-i dăm.

Şi privim iluzii plini de ciudă,
Zăbovind în urme de trecut,
Morţii devenind de-a dreptul rudă
Pe o scenă-a unui teatru mut.

Şovăirea ca atu

Ţi-e şovăirea semn cu importanţă,
Cu gândul vrei pornirea să ţi-o negi,
Vrei chiar să ai destulă cutezanţă,
Pe mine, prin contrast, să mă renegi.

Vrei să te crezi mergând spre mai departe
Dar tot mereu pornirea ţi-o opreşti,
Gândindu-te la vremuri ce sunt moarte,
Voind ca totuşi să le defineşti.

Vii din trecut şi crezi că eşti trecută,
Dar ochii nu doreşti să ţi-i deschizi
Ca să priveşti a nopţilor redută
Când între porţi de ziduri te închizi.

Te duci şi te întorci, mereu lucidă
În ceea ce zic toţi că-i omenesc,
Însă tu simţi că pot să te ucidă
Ideile ce-n minte-ţi se rotesc.

În gând ai definita trebuinţă
Şi de la ea îţi vrei un drum pornit
Ca să-ţi ascunzi teribila dorinţă
De-a împlini un vis neîmplinit.

Te crezi fiind în lipsă de putere
Când faptele nu sunt precum le vrei,
Tocmai numind esenţa o părere
Dând fanteziei rolul de temei.

Şi chiar te pui pe tine la-ndoială,
Sedusă de al lumii piedestal,
Ce-ţi scoate, prin ispite, la iveală
Nimicul şi absurdul lui banal.

Arzânda flacără

Tu eşti frumoasă... însă-i greu să ştii
Că nu mai ai incredere în tine
Şi-ţi este greu în tine să revii,
Să fii un tot ce ştii că-ţi aparţine.

Nu ştii de poţi departe să ajungi,
De şovăială stai mereu aproape,
Şi iar din tine tainic te alungi,
Laşi deznădejdea-n gânduri să te-ngroape.

Pasul îl vrei mereu altfel de pas,
Mereu ai îndoieli că mergi departe,
Vezi viitorul ca puţin rămas
Şi adevarul îl trimiţi spre moarte.

Deja ceva ţi-am spus şi ştiu c-am spus,
Că vine vremea să devii femeie,
Că vine vremea să priveşti şi-n sus,
Fiind ispită, flacără, scânteie...

În lupta ta eu am un rost şi-un rol,
Ca punte între maluri suspendată,
Să poţi să treci, uitând să cazi în gol,
Chiar dacă vezi cărarea îngustată.

Eu sunt şi viitor, sunt şi trecut,
Sunt un reper fixat în amintire,
Din vremea-n care drumul abătut
Ţi l-ai ales crezând într-o-mplinire.

Chiar dacă e mai greu de înţeles,
Orbiţi de legea zisă omenească,
O altă cale nu e de ales,
Avem doar calea orişicând lumească.

Prin legi divine totul e ascuns,
Nimic nu este simplu, la vedere,
Dar fapta e motivul de ajuns
Ca să te ştii în toate cu putere.

Dându-te dar, primeşti al vieţii dar,
Ce poate nici nu ştii că îţi lipseşte
Ca viaţa să nu-ţi treacă în zadar
Şi să o vezi cum clar se împlineşte.

Nu poţi să fugi, mereu să te ascunzi
De gânduri ce ţi-au fost pilduitoare,
Necunoscutul n-ai să îl pătrunzi
Ştiindu-te ideilor datoare.

Asta-i cam tot, veni-va în curând
Al clipei sens în zori să îţi vestească
Mult aşteptata flacără arzând
Ce va putea oprelişti să topească.

Şi clar vei şti că ea e darul meu,
Că-n ea firesc mă vei găsi pe mine,
Şi că în tine sunt şi eu mereu,
Orice ar fi, de va fi rău sau bine.

Vei tot uita ce-nseamnă-a rătăci,
Să fugi, prin disperări, în altă lume,
Ştiind că orişicând mă poţi găsi
Într-un ecou rostind chiar al tău nume.

Atunci vei şti că ne-am trăit cu-n rost
Fireasca şi lumeasca-mpreunare,
În taina ce ne-a fost drept adăpost
De-a lumii obsesivă cenzurare.

Şi-n tine-n încustat, chiar şi în gând,
Şi-n trupul tău sunt veşnică amprentă,
Particulara flacără arzând
În lumea ta, idee permanentă.

Firescul radical

Îţi ai un drept, de viaţă şi de moarte,
Îţi este-n drept să spui ori da, ori nu,
Şi prin urmare mersul mai departe
Îl ai, contradictoriu, numai tu.

Nu-ncape nici un fel de îndoială
Că dreptul tău e unu-ncercător,
Şi drept va fi să dai o socoteală
Când rănile trăirilor te dor.

Poţi să ucizi, de la-nceput, ideea,
Că timpul se măsoară prin urmări,
Punând accent pe dreptul ca femeia
Să vadă doar fireştile chemări.

Fără motiv, doar că voieşti a crede
Că nu te poţi din căutări opri,
Oprelişti pui, sperând că nu se vede,
La ceva ce ţi-e dat a te-mplini.

Şi ai ucis... Şi porţi mereu amprenta
Celei ce dă istoria-napoi,
Mizând că repetând, continuu, fenta
Veni-vor vremuri noi, cu sensuri noi.

Alegerea-ţi, uitând mereu de tine,
Te-a angrenat într-al mândriei joc,
Şi-ţi defineai, altfel, un rău şi-un bine,
Punându-ţi viaţa într-un cerc de foc.

Azi însă vezi o trecere deşartă,
Vezi ce-i pierdut şi vezi ce-i câştigat,
Dar tu preferi o nebunească ceartă,
Lăsând ascuns gunoiul adunat.

Dreptul îl ai, de moarte, ori de viaţă,
Poţi să alegi tot ceea ce vrei tu,
Poţi sta în spate sau ieşi în faţă,
Poţi spune da, poţi spune, altfel, nu!

Etichete şi faţete

Am multe întrebări fără răspuns
Ce ştiu că-mi vin din viaţa viitoare,
Lipsindu-mă de-a temerii eroare
Ce-mi spune uneori că-i de ajuns.

Adun dovezi ce simt că-mi contrazic
Principii, de la lume adunate,
Ce-mi spun că e absurd, că nu se poate,
Din ceea ce trăiesc să mă ridic.

Încerc să fiu o vreme ponderat,
Să fiu la fel cu cei ce mă acuză,
Că nebuniei îi găsesc o scuză,
Spunând că fac doar ceea ce mi-i dat.

Chiar fac ceva ce nu am mai făcut,
Las totul să se piardă din vedere
Spunând că sunt ispite efemere
Ce vin din vieţi prin care am trecut.

Dar mult prea multe n-am să pot să las
În pierderea ce n-are regăsire
Decât într-un regret, ca amăgire,
Sau nepuntiţa unui timp rămas.

Orice ar fi, eu caut întrebări
Ce prin esenţa lor să îmi răspundă
Tăcerii ce o simt că-i muribundă
Deşi mă vrea opus unei schimbări.

Şi-n limita fireştilor chemări,
Ce-o văd mereu de-a dreptul infinită,
Mintea o las a-mi fi ca o ispită
Prin multele răspunsuri şi-ntrebări.

Şi cad mereu în lista de proscrişi,
A celor ce sunt plini de etichete,
A celor ce sunt fără de faţete,
Fiind acestei lumi clar compromişi.

Primplanul de paravan

Mult prea multe sunt acum de spus,
Timpul prea-i ajuns doar amânare,
Faptele sunt simplă replicare
Ale unui gând doar presupus.

Acum par toate puse în tipar,
Departe-n nici un fel nu se mai vede,
Iar trecerea-n zadar se întrevede
Prinsă-n tandem cu vise de coşmar.

Iar limita devine un reper
Ce pare existenţei o dovadă
Că poate dintr-o dată să decadă
Din rolu-i de firesc ori de mister.

Nimic nu se-ntrevede a fi leac
Acestei stări complet denaturate
Cu drumuri mai tot timpul perturbate
De ceva ce, normal, e simplu fleac.

Multe-s de spus și puse în primplan,
Tergiversarea dă bogate roade
Ilustrelor finale calapoade
Ce duc trăiri sub fald de paravan.

Meschinăria pare joc frumos,
De multe ori, hoțește, ne înşeală,
Făcându-ne să credem în greşeală,
Negându-i rostul prea periculos.

Iar peste toate, rangul cel înalt
Îl are excelenţa sa, mincuuna,
Cu orizontu-i larg ce, totdeauna,
Face din pas de melc un amplu salt.

Abisu-i orizontul dominant,
Plăcerea e extremă în furtună,
Dând proştilor motiv de-a fi-mpreună
Trăind extazul antirezonant.

Motiv, scânteie şi făclie

Am auzit cândva de nunta ta,
Când tu priveai un drum înspre departe,
Şi chiar doreai uşor să poţi uita
Că numai timpul nu îşi are moarte.

A fost mai greu să dau un înţeles
Mirării ce venea cu-mpotrivire
La prea firescul drum ce l-ai ales
Să-ţi fie port-drapel şi împlinire.

În amintiri, mult timp, te-am rătăcit,
Nici tu n-aveai idei ce e cu mine,
Iluzii şi-ntâmplări ne-au tot dosit
Prin umbre dărâmate de ruine.

Erai acolo, undeva-n trecut,
Aluzie de vis prevestitoare,
Pe care să îl negi nicum n-ai vrut,
Dar nici n-ai pus voinţa la-ncercare.

Ai fost plecată, nu ai stat pe loc,
Ca nu cumva greşeli să mai pot face,
Iar drumul meu, de lacrimi şi de foc
Te-a ocolit, să poţi trăi în pace.

Aseară te-am văzut că mă priveşti,
De parcă vremea veche revenise,
Uitând c-ar trebui să-ţi aminteşti
Că m-ai pierdut pe undeva, prin vise.

Luase pasul gândului avânt
Înspre privirea-mi plină de dorinţă,
Şi te-ai lipsit de-al timpului cuvânt
Spre al avea motiv de dăruinţă.

Toate s-au vrut aşa cum ţi-ai dorit,
Sau poate cum şi eu doream să fie,
În locul şi momentul potrivit
Ca să devii scânteie şi făclie.

Ştiai de mult, deşi ai vrut să uiţi
Că n-ai să poţi mai mult mizând pe luptă
Ca-n vise să tot fim substituiţi,
Viaţa lăsând-o, de păreri, coruptă.

Gust de seducţie

M-aş vrea ştiut sedus, de mult, de tine,
Ca să te pot, în tihnă, să te gust
Sub umbra nopţii care-n loc m-ar ţine
Prin gândul realist, firesc şi just.

Nimic n-ar fi în stare să reziste
Dorinţelor ce timpul ne-ar răpi,
Lăsând urmări ca fapta să existe
În alte fapte ce la fel vor fi.

Ni s-ar preface clipa o furtună
De-ar fi să o mai vrem întârzia
Voindu-ne, cu totul, împreună
Deloc atenţi la ce va mai urma.

M-ai defini prin tot ce-ar fi urmarea
Firescului însemn definitiv
Prin care s-ar redenumi-ntâmplarea
De a mă şti sedus intempestiv.

Şi toate-ar fi numite întâmplare
De cei ce azi, că te cunosc, îşi spun
Făcându-i să se-ntrebe, cu mirare,
De ce nu toate stelele apun?

Lipsindu-ne de multe amănunte
Ce n-ar putea concretul a schimba,
Şi chiar ştiind că mulţi or să se-ncrunte,
Ne vom dori mereu a ne avea.

Tu-ţi vei dori să fii mereu dorinţă,
Fiindu-ţi eu cel ce mereu doresc
În tine să rămân cu bună ştiinţă
Al nopţii prag prin fapte să-l zdrobesc.

Şi cum nimic nu este nou sub soare,
Ceea ce-aş vrea va fi un mod firesc
De-a ne-mplini o clipă trecătoare
Prin ceea ce ni-i datul omenesc.

Aparţinători de mâine

Sidoniei

Azi nu mă ştii dar ştii c-ai să mă ştii
La ceas de zi cu iz de primăvară,
Când timpului supusă n-ai să fii
Şi vei lăsa prejudecăţi să moară.

Te vei lăsa firescului distinct,
Denominat de gânduri creative
Ivite dintr-un concludent instict
Şi simţuri elocvente, instinctive.

Ceru senin va fi un corolar
Al gândului ce trece-va-n dorinţă
Şi fugă de a pierde în zadar
Tot ce ar fi, speranţei, consecinţă.

Din întrebări te vei găsi răspuns
Uitând de-o altă cale, abătută,
Uitând a mai păstra ceva ascuns,
Lăsându-te, cu totul cunoscută.

Din tot ce azi îţi este neştiut
Rămâne-vei cu simpla amintire
A nopţii ce te-a rupt de un trecut
Ce te fura de dreptul la iubire.

Noaptea va fi concretul corolar
Al unui şir de fapte limpezite
De gândul ce trecând un alt hotar
Va fi desprins de sensuri cu ispite.

În jurul tău un alb imaculat
Îţi va păstra amprentele de forme
Redâdu-te prin gând mereu furat
De adevăruri noi şi zări enorme.

Ce azi nu ştii atunci va fi să ştii,
Mă vei simţi mereu fiind cu tine,
În miez de zi, în nopţile târzii,
În vise ce vor şti a-ţi aparţine.

Prin culori, tu

Sidoniei

Să nu te-mbraci în negru niciodată
Şi, dacă poţi, tot niciodată-n gri,
Le lasă unor vremuri de-altădată
Şi lasă-te, pe tine, ţie-a-ţi fi.

Nu îţi ascunde chipul de lumina
Ce dă chiar umbrei definit contur,
Uitând să crezi că-ţi e întreagă vina
Privirilor ce le tot vezi în jur.

Culori de foc adună, potriveşte,
Şi fă, din alb, un prag mângâietor
Al visului ce ziua se porneşte,
În zori de zi fiind biruitor.

Te-mbracă-n roşu, fii fără de teamă,
Trecutul e în urmă mult rămas,
Idei de-atunci nu sunt de luat în seamă,
De mult sunt chiar şi ele în impas.

Privirea-ţi e, se vede, la-nălţime,
Şi chiar mă face să mă simt dator,
Să te privesc şi eu în profunzime,
Când stelele din jur îți sunt decor.

Şi albul să ţi-l iei drept mărturie
În nopţile cu ceru-nourat,
Ca să te-nveţi că evidenţă vie
Vei fi când totu-n urmă e lăsat.

Noaptea să fie umbră luminoasă
A tot ce poate fi, în mod firesc,
Extremul ce te-arată mai frumoasă
Şi corolar al visului lumesc.

Presimţiri de avangardă

Corinei

Şi într-o zi, fugând de amănunte,
Uitând de-al lumii timp şi calendar,
Am să te duc departe, într-un munte
Dar să îmi fii şi să mă ai ca dar.

Într-o cabană, cândva luminată,
Furtună fiind de juru-ne-mprejur,
Să simţi că viaţa-i, totuşi, minunată
Cu limite-ntr-al viselor contur.

Spre seară când vom căuta spre stele,
Sperând că până-n zori se vor ivi,
Să ne seducă presimţiri rebele,
Că vom avea mult timp de-a ne iubi.

Un foc de lemne temeri o să ardă
Pănă ce fi-va totul curăţit,
Sub mâna-mi ce, extremă avangardă,
Vei resimţi al clipei pas grăbit.

Şi-n pântec focuri mari or să se-aprindă,
Când coapsele vor da contur rotund
Acelui drum menit să ne cuprindă
În adevăru-i evident, profund.

Ştiind să fii, alternativ, ispită
Şi evidenţa rostului firesc,
Te vei simţi femeia mult dorită
Trăind iubirea-n sens dumnezeiesc.

Şi vei fi dar, cu rost şi cu menire,
Contrând idei ce azi îţi trec prin gând,
Simţindu-te motiv de nemurire,
Întinerind sub semn de timp arzând.

Acolo, sus, ascunşi de marea lume,
Ne vom o noapte din destin
În care ne vom spune doar pe nume,
Fiindu-ne, ca daruri, pe deplin.

Vestire prin viitor

Spre viitor privesc şi te găsesc
În clipa ce de-acum e dat să vină
Şi-n noaptea-n care am să te privesc
Simţindu-te-mplinită şi-n lumină.

N-am cum să-ţi povestesc ceea ce ştiu
Din ceea ce îmi este la vedere,
Dar, totuşi, pot acum să scriu,
Iar tu să crezi că-i simpla mea părere.

Din amănuntul unui vis pierdut
Ne vom găsi idei şi argumente
De-a recicla al umbrelor trecut
Pierzând-le sub noile amprente.

În ziua-aceea vei zâmbi din nou
Spre a reda trăirilor nuanţă,
Fiind a nopţii viitoare un ecou
Ce-o vei voi concretă circumstanţă.

Şi-ai să-ţi redai un drept, crezut uitat,
De-a fi un rug aprins şi o scânteie
Ce-aprinde foc, mereu învăpăiat,
Simţindu-te, trăind, fiind, femeie.

Acelei nopţi vei fi concretul crez
Al gândului pornit din dăruire,
Când mă vei vrea în tine să migrez
Subtil să-ţi fiu de-a pururi amintire.

Ideea lor o vei avea motiv
Când vei voi, normal, să se repete,
Sub clauze de rol imperativ,
Noaptea dintâi şi faptele concrete.

Spre viitor privesc şi-acolo eşti
În clipa ce de-acum e dat să vină,
În noapte-n care ca în vechi poveşti,
Te vei simţi în graţie divină.

Accent spre punct final

Atât de multe par întâmplătoare
Şi uneori uitând să aibă sens,
Că raţiunea sugrumată moare,
Nemaifiind, cu sine, în consens.

Voind mereu să aibă toate nume,
Orice idee-n grabă o numim,
Şi-o arătăm, ca ceva nou, la lume,
Convinşi fiind că asta ne dorim.

Accentele sunt puse cu migală
Pe ceea ce-i mereu din interes,
Trasând cumva o margine legală
La tot ce e normal, chiar din exces.

Şi chiar de-ar fi o cale mult mai dreaptă,
Un drum ce-ar merge mult prea rar cotit,
Din temeri ies doar cei ce nu aşteaptă
Să fie totul cum şi l-au dorit.

Aşa merg multe cât se merge-n grabă,
Prea rar ajung spre punctul de final
Căci tocmai el, văzându-le, întreabă
Cât de egal devine un egal.

Dar când ajunge limita firească
La observarea firului de păr,
Singura cale, pururi omenească,
E adevărul spus prin adevăr.

Foc de foc

Ţi-am spus că focul e deja aprins,
Fără de fapte nu se lasă stins,
Că e pornit de-al vieţii lait-motiv,
Şi nicidecum gândit demonstrativ.

Şi în tandem cu flăcările-i mari,
Te văd din miezul lui cum îmi apari,
Punându-mi în dorinţă clar îndemn
Vieţii de-a da, prin faptă, rost solemn.

Te-aş dezbraca oricând, miez de zi,
Să pot, de neoprit, în toate-a fi,
Şi mai apoi, la fel, pe înserat,
Să fie ziua zi cu rod bogat.

Iar mai târziu, în noapte, ai să-ţi faci,
Motive, întru tot să te dezbraci,
Intrând în rolul tainic şi sublim
A ceea ce-i firesc când ne dorim.

Şi miezului de noapte îi vei fi
Dorinţă de privirea a-mi privi,
Eu să nu pot, iar tu nicicum să vrei
Nopţii să dam un altfel de temei.

Vei fi grăbită şi voi fi grăbit
Să împlinim ce-avem de împlinit,
Împreunării să ne fim motiv
În sensu-i definit, imperativ.

Îţi este clar că şoaptele vorbesc,
Şi plan de întâmplări deja urzesc,
Verbul firesc al faptelor conjug,
Focu-i aprins, şi nu-i un simplu rug.

Se stinge doar de e să fie stins,
Dar orice-ai face azi e clar aprins...
Să-l domolesc... mă iartă, mi-este greu,
Nu-mi pot permite asta tocmai eu...

Consum de încercare

Vorbim mereu de simpla întâmplare,
De confruntarea simplelor idei
Și încercăm să le găsim temei
Punându-ne, cu mintea, la-ncercare.

Punem în joc doar fapte consumate,
Sperând că relevante explicații
Vor sta în calea unor complicații
Ce nu se vor de fapte separate.

Ideile tot definesc repere,
Când cazul evident nu-i un model,
Și chiar când adevărul e rebel
Și dreptul de-a fi, concret și-l cere,

Prin limitări mimate ca-mplinire,
Mereu luând nimicuri ca-mprumut,
Dându-le rolul de idol absolut,
Convigerea ajunge definire.

Și tot vorbim de simpla întâmplare,
Când nu găsim reperelor motiv
Când voia are rost imperativ
De-a dovedi că nouă ni se pare.

De multe ori, sub norii de furtună,
Fulgerul vrea a fi luminător
Și umbrele converg, înșelător,
Înspre abisuri ce le tot adună.

Apoi, când vremea pare-nseninată
Din amintiri se-ajunge în război,
Lăsând în urmă lașii drept eroi
Ai luptei de minciună dominată.

Tot acceptăm urmarea indecentă
A ceea ce am refuzat să fim
Când totul era-n formă de sublim
Pierdută de trăirea remanent.

Încă vorbim de simpla întâmplare
Că doar atât putință mai avem,
Credința n-o vedem cu rol suprem,
Și ne trezim uciși de disperare.

Decor de risipire

Viața nu-i un formular stupid
Predispus la termeni și condiții,
Care, nesemnat e invalid,
Pus pe calpod de mari ambiții.

Cu idei turnate în tipar
Cei mai mulți o vor a fi-mbâcsită,
Măsurată cu un calendar
Ce o vrea, de multe ori, grăbită.

Alții, căutând a fi altfel,
O tot dau pe a plăcerii clipă,
Definind-o drept fidel model
Al trăirii fără de risipă.

Unii și-o gândesc prin încercări,
Acceptând-o tot mereu pe fugă,
Sub noian de veșnice-ntrebări
Ce același verb, fugar, conjugă.

În teribilismul obturant
Mulți ajung să cadă la-nvoială
Cu absurdul cel mai aberant
Care cere sorții socoteală.

Libertăți luate cu-mprumut
Pun pe viață cea mai grea dobândă,
Dându-i definiri de rost trecut
Pervertit prin lipsa de izbândă.

Plus și minus infinit se vor
Faptele croite după minte
Căutând ieșirea în decor
Când transpuse-s vorbei prin cuvinte.

Restul e rămas într-un nimic,
Prea puțini mai cred în demnitate,
Alții spun că omul e prea mic
Și prea mulți se tem de libertate!

Nevăzutele văzute

De multe ori în ochii tăi privesc,
Privind atent ce vrei să nu se vadă,
Şi uit că prin firescu-mi mă grăbesc,
Trecând de a cuvintelor faţadă.

Nu încadrez nimic într-un tipar,
Şi nici nu caut rotunjimi de formă,
Doar am un simţământ mult prea bizar
Ce-mi pierde-a judecăţii simplă normă.

În sensuri clare văd că tu lipseşti,
Dar lipsa ta deloc nu-i concludentă,
Imaginii motiv tot tu îi eşti,
Ea devenind idee evidentă.

Un orizont ce-l ţii mereu ascuns
Dă un imbold atâtor amănunte
Ce simţului se-arată-ndeajuns
De-a-ncepe, prin consens, să se confrunte.

Printre imagini ce tot nasc idei,
Concluzia-i reală, consistentă,
Că definind al viselor temei,
Cu tine eşti, de-a dreptul, exigentă.

Chiar dacă vreau, e greu să te exclud,
Să nu te văd, cu totul, şi pe tine,
Şi chiar să simt sub palmă trupul, nud,
Cu bogăţia clipei ce-l susţine.

Nu mi te-arăţi, crezând că nu te văd,
Că, prin iluzii, pui un val de ceaţă,
Prin care nu am cum să întrevăd
Dorinţa de-a fi sâmbure de viaţă.

Voalul de ascundere

Sidoniei

Te văd zâmbind, dar mi-este clar, eşti tristă,
Ascunzi frumos trecutele poveşti
Care te-au pus cândva pe-o falsă pistă
Şi te-au făcut să fii cea care eşti.

În tine stă acunsă altă viaţă
Ce-aşteaptă să o vrei a ta a fi,
Când te vei vrea ieşi din copci de gheaţă
Uitând că poţi uşor a te-ngrădi.

Ochii atrag prin umbra din privire,
Făcând dovada unui vis frumos,
Ce vine dintr-o vagă amintire
Mergând spre orizontul luminos.

Acum, aici, parcă având o vină,
Timpul ţi-l laşi pierdut între-nzidiri,
Dându-i idei că poate să revină
Sub semnul unor clare definiri.

Nu pot să spun un simplu "Eşti frumoasă!",
E prea puţin, prea simplu, prea banal,
Idee din contexte grabnic scoasă,
Negând întregul rostului real.

Te văd zâmbind sub valuri de tristeţe,
Sub umbra unor urme din trecut,
Umbre ce-ţi dau, în zori de zi, bineţe,
Vorbindu-ţi de extremul absolut.

Mă vreau convins de ceea ce se vede,
Însă, văzând, n-am cum să fiu convins,
Convingător e gândul ce-ntrevede
Un univers, al tău, prea mult întins.

Eşti tristă, dar şi tristă eşti frumoasă,
Şi eşti, într-adevăr, un laitmotiv
De a-ţi cunoaşte forma graţioasă
Când viaţa-şi are rost imperativ.