Sidoniei
Să nu te-mbraci în negru niciodată
Şi, dacă poţi, tot niciodată-n gri,
Le lasă unor vremuri de-altădată
Şi lasă-te, pe tine, ţie-a-ţi fi.
Nu îţi ascunde chipul de lumina
Ce dă chiar umbrei definit contur,
Uitând să crezi că-ţi e întreagă vina
Privirilor ce le tot vezi în jur.
Culori de foc adună, potriveşte,
Şi fă, din alb, un prag mângâietor
Al visului ce ziua se porneşte,
În zori de zi fiind biruitor.
Te-mbracă-n roşu, fii fără de teamă,
Trecutul e în urmă mult rămas,
Idei de-atunci nu sunt de luat în seamă,
De mult sunt chiar şi ele în impas.
Privirea-ţi e, se vede, la-nălţime,
Şi chiar mă face să mă simt dator,
Să te privesc şi eu în profunzime,
Când stelele din jur îți sunt decor.
Şi albul să ţi-l iei drept mărturie
În nopţile cu ceru-nourat,
Ca să te-nveţi că evidenţă vie
Vei fi când totu-n urmă e lăsat.
Noaptea să fie umbră luminoasă
A tot ce poate fi, în mod firesc,
Extremul ce te-arată mai frumoasă
Şi corolar al visului lumesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu