Prevedere de vedere

Lilianei

Privesc la tine... rochia n-ascunde
Ceea ce-mi este mie de văzut,
Un orizont ce tot se-ntrepătrunde
Cu ce va fi, din tot ce-a fost trecut.

Văd coapsele cu totul dezvelite,
Ca mărginiri de drum și clar reper
Înspre tărâmul marilor ispite
Și preumblarea viselor prin Cer.

Nu-i nici o umbră, ce s-ar vrea perfectă,
Care să-mi pună piedici, pe ascuns,
Chiar dacă și lumina-i incorectă
Spunându-mi că ce văd îmi e de-ajuns.

Sânii ți-i văd, chiar simt a lor savoare,
Plini de feblețea gândului profund
De-a fi ca rugăciunea-ncepătoare
Când gurii mi se dau și nu se-ascund.

Văd rochia... pe tine toată, goală,
Lăsându-ți sânii palmelor căuș,
Lăsându-mi-te fără de-ndoială
Că ne avem printr-un firesc retuș.

În ochii tăi văd stele oglindite
De ochii mei ce trupul tău îl văd
Când prin mișcări, de simțuri unduite,
Mă faci speranța vieții s-o-ntrevăd.

Deasupră-mi văd cum sânii mi se lasă
Motiv de gust și de extrem consens
Când peste pieptu-mi zvâcnetul i-apasă
Prin chiar esența pasului imens.

Și-n libertatea ta covârșitoare
Mă simt dorit însemn definitiv
Fiind verdict de clipă viitoare,
Ca termen, rezultant, imperativ.

Văd rochia, și văd că îți stă bine,
Dar și așa mi-e dat să văd mai mult,
Din noapte-n care numai eu cu tine
Vom defini contururi de tumult.

Reper în nerăbdare

Îți sunt reper și piatră de-ncercare,
De la-nceput ți-am spus, am fost cinstit,
Ca drept mergând, știind să ai răbdare,
Golgota să o ai ca țel finit.

N-am pus, în nici un fel, la îndoială
Puterea-ți de-a-ntreba printr-un răspuns,
Însă știam că fără de migală
Răspunsul n-o să-ți fie de ajuns.

Te-am îndemnat, prin firea mea, la fapte
Croite pe tiparul omenesc,
La ceas de seară și în miez de noapte,
Și-n miez de zi, de-așa a fost firesc.

Ieșind din felul ordinii comune,
Ieșind din categoricul banal,
Voie ți-ai dat ideii de-a supune
Chiar și contrariul planului real.

A fost un tot, format din nopți și zile
În care n-aveai cum să nu-nțelegi
Că dincolo de întrebări subtile
Îți voi lăsa puterea să alegi.

Eu chiar știam c-ai să alegi în pripă,
Știam că n-ai să vrei să schimbi nimic,
Lăsând chiar și trăirea în risipă,
Numindu-mă un om cu rolu-i mic.

Găsit-ai calea ce-o credeai ușoară
Găsind plecarea drum normal, firesc,
Ca adevărul trist să nu te doară
Că-n tine eu, de-a pururi, dăinuiesc.

Dar totul e o nouă rătăcire,
Privești din nou un orizont suspect,
Ce-ți dă avânt de falsă tălmăcire
A simplului, firescului aspect.

Reperele, fără să știi, se schimbă,
Și-ai să te vezi, schimbată, în oglinzi
Ce nu vorbesc aceeași veche limbă
Și nu-ți mai dau motive să te-aprinzi.

N-ai să-nțelegi, n-ai să mai ai răbdare,
Cu neputința ta te vei lovi,
Că ea, punându-ți viața la-cercare
Va încerca mereu a te trezi.

Și-n zori de zi, o zi ce nu-i departe
Va fi să vezi un nor, răzleț, pe cer,
Ce îți va fi imbold și semn de carte
A ceea ce îți spun... Că sunt reper...

Ca piatră de-ncercare, într-o noapte,
Ce se va face noapte de hotar,
Leac îți voi fi, prin cumulul de fapte
Cu rol fixat de-al vieții calendar.

Apoi va fi întâia zi senină
Și-ntâia zi cu rost și cu temei,
Când n-ai să-ți mai găsești o altă vină
Simțind că ești femeie-ntre femei.

Deturnare de clișeu

Din depărtarea mea te văd... Nu poți să dormi,
Nu-ți mai ajunge timpul de-ntristare,
Pașii ți-s mici deși i-ai vrea enormi,
Și te-ntristează lipsa de urmare.

Ți-e gândul tot mai greu, extrem de greu,
Și-n el e rece, zi de zi mai rece,
Că doar furtuni în juru-ți vezi mereu,
Doar prin furtuni simți viața că îți trece.

Ți-am spus cândva și, iată, iar îți spun,
Că-i vremea de-a urni, mai clar, ideea,
Că poți trăi frumos, nu în surghiun
Să tot omori ceea ce ești, femeia!

Acum e greu ceva să-ți țin ascuns,
Și nu mai ai motiv de-a contrazice,
Este destul, prea mult, îndeajuns,
Tăcerii, prin absurd, am fost complice...

Viața îți spune clar... mai fă un pas,
Dar nu-l gândi cum crezi că ar fi bine...
Ți-l știu de mult... atât ți-a mai rămas,
La ceas de seară să îl faci cu mine...

Și nopții, iar, să-i fim un tot, reper
Al clipei ce-ți va fi normalitate
Cu tot ce îți dorești, cu tot ce sper,
Negând idei de efemeritate.

Să-mi fii dorinței mele panaceu,
Iar eu să-ți fiu profund simțirii tale,
Lipsiți de al regiilor clișeu
Ce neagă regăsiri consensuale.

Inerentele excese

Mi-e dor de tine și mi-e dor de mine,
Și-mi este dor, continuu, de noi doi,
De timpul ce uităm că ne-aparține,
Dedându-ne excesului de noi.

Delimitând a neamului poveste,
Fiindu-ne tipar, sau doar contur,
Tu-mi reproșezi, de fapt îmi dai de veste
Că-i vremea, pentru mine, să te fur.

Să fac ceva și într-un miez de noapte,
Când vor dormi ai vieților străjeri,
Să-ți dau idei de fantezii și fapte
Fixând reper uitata zi de ieri.

Și undeva, pierduți de tot de lume
Uitând de tot ce spunem c-am făcut,
Să ne golim de gânduri și cutume,
Ca doi copii ce nu își au trecut.

Fugind de lumea de trăiri săracă,
Să nu ne știm învinși rătăcitori,
Ci tocmai cei ce pot să se refacă,
În adevăr, mereu, învingători.

Lăsând luminii dreptul să privească
Ceea ce firesc și inerent,
Noi să ne știm sorgintea omenească,
Chiar regăsind extremul indecent.

Să mi te lași, simțirii, goală toată,
Fiindu-mi gândul mult prea jucăuș
Altfel mereu, altfel, ca niciodată,
Având pe sânii-ți palmele-mi căuș.

Îmi este dor să te mai fur o dată,
Acestei lumi lipsită de simțiri
În plină zi, de soare luminată
Spre a-ți avea, iar, drum de împliniri.

Imposibila plecare

N-ai unde să mai pleci... Ţi-am spus, repet,
O altă cale nu ţi se mai poate,
Doar începutul poţi să-l ai discret,
Ca nimeni să nu-ţi pună beţe-n roate.

În pântec noaptea, ţi se face dor,
De ceea ce sunt eu, înspre trăirea
Concretului mereu înălţător
Ce-ţi va numi, lumeşte, dăruirea.

Chiar singură găseşti că e firesc
Semnul ce sânii dau să ţi-l arate
Când gânduri înspre mine se pornesc
Şi înspre fapte ce vor fi-ntâmplate.

Te mai fixezi pe-al lumii calapod
Şi te întrebi dacă e rău sau bine,
Dar tot ajungi să faci ideea pod
Ca peste el să treci, s-ajungi la mine.

Iar gândul are unic, simplu, drum,
Oricât s-ar vrea chiar el să ocolească,
Spre clipa unui azi, aici, acum,
Ce dat îţi e, prin forma lui firească.

Îl ai predefinit, dintr-un trecut
Ce mulţi ţi-l vor găsi ca amintire,
Ţi-l ai ca rost perpetuu, absolut,
Spre a trăi sub fald de împlinire.

Luând, din vorba lumii, alt model,
Ca să îl faci tipar cu formă clară,
Ajungi în vis să te desparţi de el,
Simţindu-i neputinţa prea amară.

Şi prin plecări mereu găseşti un drum,
De-ntoarcere şi clară revenire,
Spre a-nplini acest aici, acum,
Spre a-ţi avea rodirea ca menire.

Continuu, repetitiv

Noi doi avem trecut, şi-i cum îl ştim,
Şi zicem noi că nimeni nu ni-l ştie,
Dar timpul dat va fi corect să fie
Rost să avem, dorinţe să ne fim.

Ca şi atunci, altundeva, pe drum,
Lăsa-vom clipa să devină clipă,
Neaşteptând, cum tu spuneai, în pripă,
Să căutăm, speranţe vechi, în scrum.

Va fi un început repetitiv,
Fiindu-i, într-un fel nepregătită,
De-a deveni dorinţelor ispită
Şi definirii vieţii laitmotiv.

Vei şti, din nou, oricât îţi este clar,
Că-n carnea ta intrând, în profunzime,
Ceea ce sunt va fi să se imprime,
Ca să-ţi primeşti al dăruirii dar.

Va fi apoi al nopţii ceas târziu
Ce îţi va fi îndemn spre stăruinţă
De-aţi dovedi deplina biruinţă
Punând pe motivaţie pariu.

Nimic nu se va şti şi nici un semn
N-o să se dea la lumea curioasă
Ce-ţi caută, continuu, furioasă,
Motiv de-a te găsi cu rost nedemn.

Vom şti, ca altă dată, numai noi,
Cum ochii-ţi, ridicându-se spre stele,
De neguri, amintiri, vor şti să spele,
Şi de uitarea vieţii pe-amândoi.

Ca şi-n trecut, vom fi din nou tipar
Firescului ce vieţii-i dă putere,
Să-ţi fiu reper fixat în calendar,
Să-mi fii motiv de vise şi plăcere.

Gând, și leac, și antidot

Noaptea trecută te-am avut în gând,
Și tot veneau idei să îmi impună
Să le ascult, lăsându-mă să-mi spună
Ce relevanțe stau acum la rând.

Ceru-mi părea cu totu-nseninat
Deși simțeam în jur că totuși plouă,
Dar prevestirea unei vieți, cu totul nouă,
Mi-era motiv cu totu-ntemeiat.

Nimic nu semăna cu ceva vechi,
Toate aveau un iz de noutate,
Și-am înțeles că-i timpul când de poate
Ieșirea din tocmelile străvechi.

Vedeam ușor concluzii cu motiv
Ivit din depărtări voit sihastre,
Să ne-amintim de viață și de moarte,
Ca-ntr-un concret extrem, imperativ.

Din umbra unor stele ce-au apus
Într-un trecut dintr-o trecută viață,
Văd simplul, minim, gol în nori de ceață,
Ce-i semn de-atunci, la minimum redus.

Și tu erai acolo, ca și-acum,
Sedusă de-o nebună rătăcire,
Vedeai o nuanțată nălucire,
Crezând-o drum când n-aveai nici un drum.

Ce n-am putut atunci, acum să pot
Ne este dată marea întâmplare,
Ca-n vreme de prea multă-nsingurare,
Să ne avem și leac și antidot.

Azi ești aici, cu tot ce e firesc,
Să-mi vii din întâmplarea viitoare,
Ca iar să-mi fii o lacrimă de soare,
Putânt, ca pe atunci, să te iubesc.

Noaptea ca motiv

De-aş fi cu tine în această noapte,
Fără să dorm aş crede că-s în vis,
Făptuitor al omeneştii fapte
Ce drum ne-ar fi, deschis, spre paradis.

Numai noi doi şi noaptea-ntunecată
Ar şti cum tu mi-ai fi şi eu ţi-aş fi,
Doi însetaţi de viaţa-adevărată
Ce pot iubi, putându-se iubi.

Mi-a fi dorinţă şi ţi-aş fi dorinţă,
Şi leac s-ar face gândul de-a fi dar,
Hotărâtoare formă de credinţă
Împotrivită trecerii-n zadar.

M-ai dojeni să caut înspre grabă
Spre pasul ce ar fi un început,
Ca nu cumva un gând aflat în treabă
Să fie plata timpului pierdut.

Şi n-aş găsi opririlor motive,
Cum nici oprit, să reîncep, n-aş fi,
Mânat de adevăruri instinctive,
Spre ceea ce ni-i dat a împlini.

Când vorbele-ţi, şoptite, fără vină,
Mi se vor da cu rost de vis real,
Drumul va fi întors către lumină
Şi viaţa pe făgaşul ei normal.

Un drum, alt drum, pornit spre nemurire
Din tine va începe, plămădit
De întâmplarea ce, părând pornire,
Va fi aşa cum ni-i, de mult, sortit.

Oportuna fantezie

Că vrei sau nu, destinul nu se schimbă,
Vom fi câteva zile în alt fel,
Trăirilor ce gândul nu și-l plimbă
După al lumii enervant model.

Te vei numi, fără regret, amantă,
Cu rost de adevăr nepieritor
În viața ce, părând extravagantă,
De ceea ce e-al ei îi este dor.

Altceva n-am putea, nicicum, alege,
Din tot ce-ar fi, să zicem, oportun,
Știind, de fapt, că nimeni nu-nțelege
Ce este, pentru noi, frumos și bun.

Vei fi, în miez de zi și-n miez de noapte,
Pornirea unui drum spre noi urcări,
Prin evidența spuselor ce-n șoapte
Nu se ascund în teama de urmări.

Voind a fi cu totul fantezie,
Și să te știi esență în final,
Mișca-te-va a clipei melodie
Ca să devin un val oprit în mal.

Și-așa, ca val, oprit din a se pierde,
În văluriri și simple risipiri,
Îmi voi lăsa puterea să-ți dezmierde
Trăirea marii tale regăsiri.

Am să mă știu păstrat pe totdeauna
În ceea ce vei face și vei fi,
Și cel ce fi-va umbra ta, într-una,
Reper în tot ce ai a împlini.

Și-ai să mă vrei mereu, și-n amintire
Ai să te vrei să-mi fii continuu dar,
Numită vinovată de-o iubire
Ce nu a fost ca altele-n zadar.

Formă de reformă

Sunt singur și ești singură acum,
Nu-mi este bine si nu-ți este bine,
Doar umbrele ne-arată că pe drum
Sunt oameni mulți, așa cum se cuvine.

Motivul tău, oricât îți e știut,
Are ceva ce nu ți se arată,
Din timpul ce normal că e trecut
Și nu se va întoarce niciodată.

Motivul meu, nu cred că pot să-l știu,
Chiar dacă prin urmări îi dau o formă,
Și-mi pare, uneori, că-i prea târziu
A mă lăsa sedus de o reformă.

Totu-i știut, dar totul nu-i chiar tot,
Ne este cunoscută doar urmarea,
Chiar când mai toate ni se par complot,
Găsim de vină, totuși, întâmplarea.

Însă nimic nu e întâmplător,
Nimic n-a fost lipsit de motivare,
Gânduri fugare-având menirea lor
Azi ne seduc și graba lor e mare.

Sunt gândurile noastre care-au stat
Știind că e firesc să mai aștepte,
Clipa în care totu-i acceptat,
Cu tot deplinul drumurilor drepte.

Și-așa suntem, acum, noi doi, aici,
În punctul de extremă cotitură
Înconjurați de tot mai mulți complici,
Având concretul unică măsură.

Concretu-acesta, poate cam banal,
Ne cere făptuirea ca pecete,
Ca viața s-o trăim în mod real,
Și doar trăiri, prin fapte, să ne-mbete.

Prag de rămășag

Încă nu știu de ce nu am curaj
Cuvântul din simțiri să îți vorbească,
Denominând al viselor miraj
Ce omește vrea să se-mplinească.

Eu știu că fug de marile grăbiri
Ca timp să am deplin a le-nțelege,
Însă acum, fug parcă de trăiri,
De mine și de-a vieții, sfântă, lege.

Când te visez ești mugur de chemări
Spre clipa reîntoarcerii din moarte
Lipsită de fireștile-ntrebări
Al drumului ce-i lung și ne desparte.

Și drumul azi ni se arată prag,
Iar depărtarea mare încercare,
Ce pune nonșalantul rămășag
Pe întrebări venite la-ntâmplare.

Când miza e trecutul, un temei
Se vrea ideea lipsei de putință
De-a înțelege minime idei
Ce par a fi procese de conștiință.

De ce nu spun că-n gândul consecvent
Apare ca extremă absolută
Concretizarea-n fapte din prezent
A faptei cu urmare absolută?

E o-ntrebare... N-are un răspuns,
Pare a fi, de multe ori, ispită,
Dar intuiesc un lait motiv ascuns
Ce-n zori de zi o face nelipsită.

Tot ce aș spune vine din simțiri,
Din primul gând al zorilor în ceață,
În care semnul unei mari iubiri
Prinde contur de altă, nouă, viață.

Concludentul instinctiv

Greu parcă ți se pare să-nțelegi
Că nopților îmi ești întru visare,
Chiar pentru mine nesțiute legi,
Mi te aduc în chip de întrupare.

Și chiar de pare totul ca un joc,
În care adevăru-i doar idee,
Îmi ești motiv de ardere în foc,
De dorul tău, iubita mea femeie.

Adorm sub semnul timpul pierdut,
Dar mi-ai ajuns trezire-n miez de noapte,
Lăsându-mă să văd ce-i de văzut,
În concludentul rost al unei fapte.

Și îmi apari, așa cum nu te știu
Cei care și-ar dori să te vâneze,
Cei care tot gândesc un mai târziu
Când trupu-ți îngeresc să îi distreze.

Nu mi te-ascunzi, nimic n-ai de ascuns,
Te vrei să-mi fii cu totul cunoscută,
Să-mi pot lua cât fi-va de ajuns
În clipa-mi de-nsetare absolută.

Sânii-ți rotunzi îmi sunt prevestitori
Concretului ce-i dat nocturn să fie
Până târziu, spre dimineață-n zori
Redându-ne a vieții bucurie.

Pe coapse mâna-mi, definind motiv,
Atrasă-i de menirea-ți roditoare
Când mă trezesc, de-a dreptul instinctiv
Găsind urmarea prea ispititoare.

Acum nu prea-nțelegi, dar fi-va dat
Ideea concludentă să devină
Într-un concret la împliniri dedat,
Punând accent pe-a zilelor lumină.

Profundul complementar

Dintr-un neant ce pururi ne ascunde,
Cu totu-ntâmplător ai apărut,
Venind, firește, dintr-al tău trecut,
Printre idei și dezveliri profunde.

Întrezărind o rază de speranță,
Simplul cuvânt a definit idei,
Redând extremităților temei,
Complementare chiar prin cutezanță.

Totul părea de mult în așteptare,
Din vremuri când știam așa puțin
Și nu vedeam furtunile ce vin
Cu semnul lor de mare întrebare.

Mi-am zis că îmi revii din amintire,
Găsindu-te mirărilor motiv,
Prin gândul devenit imperativ
Și dornic de concretă regăsire.

Gându-mi voia alte idei să creadă,
Să te compare n-avea însă cum,
Simțind mirosul lungului tău drum
Ce s-a lăsat, în drumul meu, să cadă.

Așa a fost normal, or să ne spună
Cei care vor fi simpli trecători,
Și cei ce azi sunt mari întrebători
Când soarele vrea zilei să apună.

Puțini vor ști concretele repere
Din adevărul pur, real, concret,
Al faptei ce grăbindu-se încet
Ne-a vrut furați sintagmei efemere.

Complet imperativ

Cuvintele va fi a le-nțelege
Și a-nțelege cât își au motiv
În prea interpretata lumii lege
Văzută ca real imperativ.

Prin fapte, prin noi înșine, vom face
Ceea ce e lumește de făcut,
Eternizând a sufletelor pace
Ca adevăr al altui început.

Dar ce rămâne peste toate trece,
Și trece-va, prin vis, în gândul tău
Ca îndoieli să lași, pe veci, să plece,
Să-ți fie clar ce-i bine și ce-i rău.

În umbrele ce nu sunt la vedere,
Când timpul în tandem îl vom trăi,
Ne vom găsi, având din nou putere
Vieții de-a da conceptul de a fi.

Ce va urma cât toată viața face,
Va face chiar și cerul mai senin,
Redându-ți vrerea de-a rodi o pace
Ca semn de adevăr complet, divin.

Emblematic evident

Ceea ce-ți scriu acum e o scrisoare,
Vreau să-ți fiu, din nou, un vestitor
Al schimbării ce-ți va da valoare
Și un drum deschis spre viitor.

Nu pot să-ți scriu idei întortocheate,
Dar nici detaliul nu-l fac argument,
Ca nu cumva și-acum să pui la spate
Firescul, emblematic, evident.

Tot ți-am spus, și nu ți-am spus în glumă,
Că încerci să urci, însă cobori,
Gândul, ce ți-l cerți, cu greu te-ndrumă
Și, de multe ori, îți dă fiori.

Mereu apar, fără de semn, dileme,
Și la-ntrebări tot vrei să ai răspuns
De ai ajuns să-ți faci mereu probleme
Că timpul nu-ți mai este de ajuns.

La toate astea-ți spun că leac există,
Ți-e dat de mult, e-același și acum,
Însă nu vezi, n-auzi, că el insistă
Să nu îl vezi ca ceață ori ca fum.

În rezumat e simplu, e-o urmare,
Al darului ce-l dai și-ți este dar,
Ca, mai apoi, banala întâmplare
Să-ți fie semn, reper și îndreptar.

Și eu ți-am spus cât de puține fapte
Preschimbă întru tot ce azi e greu,
Prin ceea ce, trăind, în miez de noapte
În care lumea-nseamnă tu și eu.

Ne-avem această viață-n datorie,
Îmi ești datoare și îți sunt dator,
Și n-avem cum altfel s-o vrem să fie,
Cât nu schimbăm al nopților decor.

Aparent irelevant

De-atâția ani ți-am spus, întotdeauna,
Păstrând aceeași notă de subsol,
Că timpul trece și resimți furtuna
Ce ți-a scăpat de mult de sub control.

Și ți-am mai spus că lumea nu-nțelege
Alte idei ce nu îi sunt în plan,
Idei ce sunt, în omeneasca lege
Ascunse de-al trăirii paravan.

Tot ce-ai să vezi lăsat e la vedere
Dar mult mai mult rămâne nevăzut,
Iar viața, totdeauna, dreptu-și cere
Fără a zice clar ce-i de făcut.

În minte, azi, tot mai puțin încape
Rostul divin al firii omenești
Ce lasă printre degete să scape
Sensul firesc al faptelor firești.

Atâtea argumente se adună
Când gândul e văzut ca decisiv
Să spună care-i calea cea mai bună,
Spre țelui ce-i crezut imperativ.

Dar viața nu-i o carte de citire
În care poți oricând, de vrei, citi
Povești ce se vor face amintire
Când altceva să faci îți vei dori.

Dar e o carte, are teme date,
Cu ecuații simple aparent,
Dar care prin constantele-i ciudate
Au, uneori, final neconcludent.

Aici ești tu acum... Irelevante
Sunt multe ipoteze ce le vezi
Ca ocolite căi sau variante
De-a evita greșeli ce le creezi.

Nota-n subsol a fost, și e, cerință
Contextului lipsit de mari schimbări
Și-n care o stagnantă referință
Naște mereu vetuste întrebări.

Dar tu de vrei, poți scoate la lumină
Dintr-un cotlon în care te-ai ascuns,
Pe tine, cea concretă și divină,
Că tu, doar tu, la toate ești răspuns.

Timpul tot trece, nu mai ai răbdare,
De-aceea îți tot spun și îți repet,
E vremea de-a ieși dintre tipare,
Uitând de orice umbră și regret.

Ți-am spus cândva c-am să te fur o noapte,
Ca să te pierzi de gânduri și idei,
Ca prin pecetea omeneștii fapte
Să te redai realului temei.

Sub cer senin și înstelat, de vară,
Uitând de cei ce vorbe tot refac,
Trecutul ți-l vei pierde ca povară,
Fiindu-ne, pe totdeauna, leac.

Îmi vei fi dar prin dor de dăruire
Și-or să se rupă piedici ce te dor,
Apoi urca-vei trepte de-mplinire,
Fiindu-ți chiar reper de viitor.

Decor de convergențe

Unii îmi spun că sunt un om nebun,
Venind spre tine ca să-ți dau de veste
Că, pentru noi, momentul oportun
E scris, de primul pas, ca și poveste.

Cuvântul de-nceput, grăbit, s-a scris
Când ne priveam, tăcuți, fără motive
De-a vrea să știm de, cumva, n-am omis
Priviri înspre consensuri instinctive.

Și-n mod firesc, lăsându-se furat
De zise, inventate, interese,
Povestea înspre noi s-a avântat,
Fără să spună ce, tăcută, țese.

Ceva ce nu părea de uz comun,
De multe ori firesc în divergențe,
S-a arătat simțirilor tribun,
Accentuând mereu pe convergențe.

Încet, povestea s-a făcut decor,
S-a conturat ca dor și ca dorință
Neacceptând idei de ajutor
Nici omenești procese de consțiintă.

Din întrebări ce-și căutau răspuns
S-a creionat fireasca înteebare
Dacă fugarul timp ne e-ndeajuns
Să-l deslușim, să-l știm cât ni-i de mare?

Cât am putut ți-am spus ce am putut
Să scot de sub idei de bănuială
Măcar nuanța clipei de-nceput
Ce-n felul ei, vei ști, că-ți e loială.

În ziua-n care soarele-n apus
Va sta cu mine trupul să-ți privească,
Să-ți amintești ce totdeauna-m spus
Și cum e dat firesc să se-mplinească.

Nuanța nopții

Vom face amândoi întâiul pas
Spre un altfel, numit redefinire,
Lăsând ce-a fost, în felul lui rămas
Torționar ideii de iubire.

Dintr-un trecut din care, alungat,
Am reușit să mă salvez pe mine,
Prin tine sunt spre mâine avântat,
Spre împlinirea voilor divine.

Tot din trecut și tu, încet, venind,
Voind să fii un demn de întrebare,
Te-ai împăcat cu rolul suferind,
Ce-ți tot șoptea că nu prea ai scăpare.

Printre urzeli lipsite de motiv,
Ori simple bănuieli exagerate,
Simțiri cu rost firesc, imperativ,
Se vor, în adevăruri, încadrate.

Concretizări cu foarte clar contur,
Prin fapte, și urmări, redefinite,
Prin rostul lor, magnific și matur,
Ne vor deschide drumuri infinite.

Fixați acum de gândul în deșert,
N-avem vederi spre clipa schimbătoare
Ce chiar incertul în preschimbă-n cert
Dând nopții și nuanță și culoare.

Când clar va fi că totul e pornit,
Când se vor rupe lanțurile grele,
Vom ști ce excedente ne-au unit
Ca să ne-avem priviri și înspre stele.

Părtași cu iarba deasă

Curând, curând, noi doi, într-o pădure,
Abia trecut fiind de miez de zi,
Ascunși de gânduri negre și obscure,
Pe drumul nemuririi vom porni.

Va fi-n pădurea ce, cândva, în vise
Ți-a arătat tot ce voiai să știi,
Și chiar te-a dus la porți, atunci înschise,
Cărora, cheie, tu ai să le fii.

Te vei simți, pornind copilărește,
În clar consens cu marile schimbări
Ce date ți-s, divin și omenește,
Lipsindu-te, cu totul, de-ntrebări.

Privirea-ți, prin chemarea generoasă,
Va fi imbold și consistent motiv,
Ca să aflăm că viața nu ne lasă
Decât trăind uniți, definitiv.

Lăsându-te să fii cutezătoare,
Sânii rotunzi vederii ai să-mi lași,
Și-n mângâierea razelor de soare,
Vom deveni, concretului părtași.

Vei vrea privi seninul cer de vară,
Ori firul ierbii trupu-ți mângâind
Când pântecu-ți găsi-va să tresară
Clipa în care se va ști rodind.

Și chiar acolo unde, iarba deasă
Strivită de al șoaptei legământ,
Vei fi, dintre femei, cea mai frumoasă,
Dând nemuririi un extrem avânt.

Din nou, apoi, când se va face noapte
Și ne vom ști, în liniște, doar noi,
Pecetluind ideea, tu, prin fapte,
Vei defini al vieții rost, în doi.

Perpetuul continuu

Îți este greu să spui că mă iubești,
Gândind că lumea judecă iubirea,
Că a rămas subiect pentru povești
Și prea puțini îi mai cunosc menirea.

Știi clar ce vrei, și-ți este clar ce vrei,
Și știi ce drum te duce înainte,
Punând, pe tot ce simți, un just temei,
Ai teamă doar să folosești cuvinte!

Pare ciudat, dar timpu-i el ciudat,
A devenit, ca rost, o numărare
A tot ceea ce-i greu de numărat,
Fortând răspunsul fără de-ntrebare.

Inconsecvența-n lume-i fapt firesc,
Chiar dacă mai mereu se contrazice
Cu tot ce e, prin datul omenesc,
Lăsat, pe om, tot timpul să-l ridice.

Ai spune, mai mereu, dar te oprești,
Temându-te că toată omenirea
E oarbă la trăirile firești,
Prin interese definind iubirea.

Neacceptând idei ce contrazic
Perpetua, în absolut, mișcare,
Te-ar condamna cei mulți, cu suflet mic,
Numindu-ți visul semn de întrebare.

Îți văd mereu cuvintele tăcând,
Când caută să fie înțelese,
Să spună clar ce ai continuu-n gând
Uitând voit de formele exprese.