duminică, 2 februarie 2020

Evidențe instinctive

Sunt sigur că ți-s formele perfecte,
Că ești chiar pentru Eva un model
Şi-n toată-această lume cu defecte
Cât vei trăi ești frumuseții țel.

Ți-am spus altfel de mult prea multă vreme,
Pe când n-aveam curaj îndeajuns,
Știind că e firesc a mă și teme
De nu pot da la întrebări răspuns.

Acum îți spun... Ideile-s complete,
De așteptat mai au, însă puțin,
Se vor preface grabnic în concrete
Și fi-vor semn că alte vremuri vin.

Privirii mele nu ești îmbrăcată,
Toată te văd, detaliu și-amănunt,
Și nici privirea-n jos nu ți-i lăsată,
Strivită de un gând prea mic, mărunt.

Un tot, întreg, detalii evidente
Cu arcuiri ce n-au nici un cusur,
Pun limitării gravele accente
Ce mă îndeamnă, iarăși, să te fur.

E-același gând, cu-aceleași vechi motive,
Redefinit ca forme ori ca loc
În care evintențe instinctive
Ne vor cuprinde, nopți la rând, în joc.

Coapsele-ți sunt perfectă dăruire
Și drum spre evidențe netezit,
Spre-mpreunări cu rost de împlinire
În pântecu-ți ce-i un altar sfințit.

Toate se văd, nimic nu se ascunde,
Extremul evident te pot numi,
Ce va urma, concret, să se confunde
Cu gându-mi ce urmează-a se-mplini.

sâmbătă, 1 februarie 2020

Conturare de model

În roșu-n toamnă... Ai să-mi fii frumoasă,
O floare în contur desăvârșit
De timp aleasă și de Cer aleasă
Firescului, ca drum, nicicând sfârșit.

Venind din ploi, ori arșițe, de vară,
Cu rostul dat, dar de puțini văzut,
Va fi să-mi fii crâmpei de primăvară
În multe nopți lipsite de trecut.

Sub semnul lor, născându-se visare,
Trăiri de foc te vor redefini,
Numindu-te când miez de întâmplare,
Când mare adevăr ce-i vrut a fi.

Nimicuri vor privi de la fereastră
Trupu-ți de vis, în palme modelat,
Și unduirea-ți devenind măiastră
Într-un concret ce rar este visat.

Va fi o toamnă cum n-a fost să fie,
Cu mari schimbări, prezise de contur,
Când tu, esențială poezie,
Vei ști de ce ți-am spus c-am să te fur.

Ai să-nțelegi și chiar înspre grăbire
Vei fi îndemn izvorâtorul gând
Cu visul tău de rodnică-mplinire
Dorința nemuriri-mi susținând.

Și trupu-ți palmei mele va da semne
Că-nspre firesc e îndemnat, grăbit,
De mult visate definiri solemne
În clar consens cu zboru-n infinit.

Toamna va fi altfel, cumva scânteia
Acelui rug, apoi de foc încins,
Prin care tu, redefinind femeia,
Vei fi un tot ce nu e de învins.

vineri, 31 ianuarie 2020

Efect de dor

De mult nu ți-am mai scris... Mi-e dor de tine,
Mi-e dor să ştiu cum eşti şi ce mai faci,
Câte acum ți s-au schimbat în bine
Şi să îți spun că tot mai mult îmi placi.

Nu scriu frumos, nu pot minciuni a-ți scrie,
E gândul multor zori şi dimineți,
Nu-i nici măcar o simplă fantezie,
E parcă grija unor multe vieți.

Te prea cunosc, nu știu însă de unde,
Mi-ești parcă un lăuntric univers
În care pot, oricând, oricum, pătrunde,
Mergând oricât de am, în gând, un mers.

Și-n tot ce faci îmi ești concret știută,
Resimt tăcut al faptelor efect,
În tot ce-nseamnă forma absolută
Când adevărul lumii-i circumspect.

Nu ți-am mai scris, ți-am așteptat tăcerea
Să ardă-n gerul gândului greșit,
Ca azi să ai, prin ce-ți scriu eu, puterea
De-a accepta limanul potrivit.

Am revenit... Sunt clipe de schimbare,
Când tot ce-i vechi devine un fără rost,
Să-ți fiu reper ce grabnic să separe
Tot ce va fi de tot ceea ce-a fost.

Mai mult de-atât revin să-ți dau de veste
Accentele ce pot să schimbe tot
De nu ți-e teamă a fi tu poveste
Și chiar căderii mele antidot.

La tine ochii-mi stau și în privire,
Toată lumina lumii o găsesc,
Suficienta nopții împlinire
Când trupu-ți gol e trup dumnezeiesc.

joi, 30 ianuarie 2020

Amalgam elementar

Nu-s ipocrit, firește, recunosc,
De multe ori mi-e gândul înspre tine,
Și chiar de-mi spui că nu prea te cunosc,
O noapte-aș vrea să o petreci cu mine.

Numai noi doi, lipsiți de orice gând,
Mizând pe ideala întâmplare
Ce ne-a lăsat simțirii, fremătând,
Dorința de concretă-mpreunare.

Să nu ne știe nimeni, pe ascuns,
Seduși de toată lipsa de-ndoială,
Extremelor mirări să fim răspuns
Când ne doresc pedeapsa capitală.

Între idei suntem oricând la fel
Prin consistența pur complementară
Și, elocvent, creației model,
Prin fapta întru tot elementară.

Îți recunosc un gând ce tot îl am,
Și riscă să devină fantezie,
Fixată de-al uzanței amalgam
Când se transpune-n vers de poezie.

Dar nu mă tem să mi te am în gând,
Și gându-mi către tine să pornească
Treceri din zi în noapte numărând
Ca întru tot dorința să-mplinească.

Îți spun direct, nu merg cu-ntorsul dus,
În teama unor vorbe prea directe,
Lăsând un adevăr spre presupus
De consecințe ori, concret, efecte.

Îți recunosc, direct, concret, firesc,
Că sunt atent, la clipa următoare
Când întâmplări, prin datul omenesc,
Ne vor găsi făptași de-mpreunare.

duminică, 26 ianuarie 2020

Cadran de ceas

Hai în timp, hai pe-un cadran de ceas,
S-avem timp de dragoste și viață,
Loc, aici, deloc nu ne-a rămas,
E prea multă secetă și gheață.

Prea multe constatări ne bat la cap
Că nu e timp de nici o-ngăduință,
Și nu am cum de căutări să scap
De nu fugim spre timp de folosință.

Iluzii vin mereu, de nicăieri
Apare câte-o șoaptă de ispită,
Și-apar și cei ce spun că duc poveri
Crezând într-o finală reușită.

Hai, din mers, să mai furăm un pas,
Să-l avem ca prag, în săritură,
Când va fi să facem un popas,
Alergați de multa lumii ură.

Printre lozinci fardate cu nevoi,
Puțin mai au în gând să și reziste
A nu-ncerca să-mpartă cifra doi
Ca nu cumva, real, să mai existe.

Motive multe nasc un alt motiv
De-a ne dori o lume mai departe
De-acest tărâm mereu demonstrativ
Că viața a ajuns un drum spre moarte.

Hai să fim cadranul unui ceas,
Să fi noi repere și măsură,
Lumii ce, ajunsă în impas,
Vede și-n iubire multă ură.

sâmbătă, 25 ianuarie 2020

Model întru reper

Îți sunt reper concret în viața-aceasta
Și fără de-ndoieli îți sunt fidel
Chiar dacă-ntru-n trecut ne-a fost năpasta
Grăbitei despărțiri un just model.

Suntem, încă odată, față-n față,
Încorsetați de falsuri și greșeli
Să ne alegem altfel drum spre viață
Uitând de teama multor îndoieli.

Și ești frumoasă... lași să se-ntrevadă,
Cum se va șterge urma unui val,
Ce-n drumul tău n-a vrut să se încreadă,
Voindu-ți trupul, neputinței, mal.

Din gânduri și-a simțirii tresărire,
Ajung sedus de spornice-mpliniri
Ce definesc pornirea-ți spre dorire
Și spre firescul unei mari iubiri.

Te văd pornind... Curajul îți lipsește
Să pui pe adevăr complet accent
Ca tot ce-i omenesc și omenește
Din vise să coboare în prezent.

Într-un concret ce pare-a fi derivă,
Stăm amândoi și ochii ni-i privim,
Tu, dându-mi drept de faptă posesivă,
Eu definindu-ți rolul sinonim.

Stând amândoi te văd tot mai senină,
Încrederea în tine ți-o redai,
Și redevii un sceptru de lumină
Ce arde al căderii putregai.

În așteptări nu stau, nu știu ideea,
Mai repede știu pasul următor,
Știu că vom fi bărbatul și femeia
Ce împreună merg prin viitor.

vineri, 24 ianuarie 2020

Suspansul demitizant

N-am credite de dat fără tăgadă,
Nici garanții ce n-au firesc temei,
Când logici de-mprumut vor să-ntrevadă
Absurditatea micilor idei.

Cecul în alb e dat cu semnătură,
Identitară până la refuz,
Ca să devină normă și măsură
Teribilelor vești cu iz confuz.

Dobânda e știută, la vedere,
Dar, prin firesc, nu este în avans,
Oricât iluzii vechi o vor tot cere
Punând contradictoriul în suspans.

Nu garantez, de nu se vor reale,
Negocieri ce n-ar avea sfârșit,
Cât să cedez măsurii inegale,
Contrare adevărului simțit.

Semnez concluzii încă tolerante
Cu aberații fără laitmotiv
Contrazicând meniri extravagante
Și tonul ridicat dar evaziv.

Cam greu mi-ar fi să cred că datorie
Devine tot ce mi s-ar vrea impus,
Când debitorii fac o dreaptă teorie
Ideea că firescu-i presupus.

De-aceea azi sunt altul... N-am dovadă
Că-n spate e un joc real cinstit,
Că totul e lăsat să se și vadă
Iar fardul nu-i, în toate, folosit.

joi, 23 ianuarie 2020

Crucea de frig

Îmi este frig... dar nimănui nu spun,
Spun doar că-i bine și îmi este bine,
Doar timpul este, într-un fel, nebun
Se ia, fără motiv, mereu, de mine.

Las într-un fel idei fără-nțeles
În juru-mi neputințele să vadă,
Punând accent pe drumul de regres
Ce-l au cei mulți, ce vor orice să creadă.

Pătrunzător e frigul... Gându-mi duc
Spre limita răbdării, prin credința
Că toate, omenește se reduc
La minima-mpăcare cu conștiința.

Așa mi-e dat să fiu, mi-e dat să merg
Mereu întârziind la bariere
Și fără urme, că mereu le șterg
Cei iubitori de sensuri efemere.

N-am cum să plec, fixându-mi un alt drum,
Gândind să fac din mersu-mi o răscruce,
Punând accent pe flacăra din scrum
Ce-a fost cândva, concret, un semn de cruce.

Crucea o port, și-o duc știind că pot
Să nu o pierd, pierzându-mă de mine,
Concretizând al clipelor complot
Ce vor mereu să vadă că li-i bine.

De-aș renunța m-aș da învins de ger
Alunecând pe treptele urcate,
Numindu-mi crezul patos efemer,
Și decăderea mare libertate.

Oricât îmi e de frig, nu spun nimic,
Las rostu-mi adevărul să-l găsească,
În căutări nu vreau să mă implic
Orice va fi, e dat să se-mplinească.

joi, 16 ianuarie 2020

Chemarea de tumult

Ești o ispită dulce... mult prea dulce,
Nu am nici un motiv să mă rețin
N-am cum să-mi fac dorința să se culce
Mințind-o că mi-e gândul prea străin.

Nu pot să zic nimic, tot mai frumoasă
În ochii dimineții îmi apari
Și gând de drum spre tine mă apasă,
Dorințele sporesc, devin mai mari.

Și-mi este întâmplarea o chemare
Spre pragul unui altfel de-nceput,
Prin care chiar inducerea-n eroare
Devine adevăr în absolut.

Exiști în orice pas din amintire
Ce vine din trecut sau viitor,
Emblemă de extremă împlinire
Prin gândul ce-ți e azi rătăcitor.

Ești, zi de zi, un gând de noutate,
Între atâtea gânduri fără spor,
Ca iar să-nvăț că pot să fac de toate,
Și pot să fiu, oricând, nemuritor.

Îmi pare, mai mereu, coincidență
Consensualul gând repetitiv
Când mi te-arată-n veșnica-ți prezență
Cu rost, într-adevăr, definitiv.

Și-mi ești, ispititoare și ispită,
Concretizându-mi dorul de tumult,
În casa ce mi-o văd ca părăsită
Ce-mi lasă timp de suflet să ascult.

miercuri, 15 ianuarie 2020

Leac de seară

Cu tine-n gând, în fiecare noapte,
Mă las plecând, fără de griji, în vis,
Dând dreptul prevestirii altor fapte
Să îmi arate ce ne e prezis.

Îmi ești un panaceu în liniștirea
Acelor zbateri ce mă țin pe loc
Ce pune-n rol de seamă-mpătimirea
Cu-mpotrivirea clipei la mijloc.

Și cum nu am idei de fantezie,
Ca important, prin mine, să mă fac,
Prin viitor mă duc să mă dau ție,
Să-mi fii, incontestabil, singur leac.

Adorm cu tine-n gând, uitând de toate,
Uitând de-al vieții silnic calapod,
Când fulgerări de gând în cale-mi scoate
Motivul de a-mi fi un cap de pod.

Iluzia speranței trecătoare,
Dă lumii sens de haos fără rost,
Și-mi e mereu un semn de întrebare
Despre mai tot, ce-n plină zi, a fost.

În trecere, lipsit de părtinire,
Un gând mă pune locului să stau,
Lăsându-mă, cumva ieșit din fire
Drept ajutor visarea să mi-o iau.

Și redevii, concretului, stăpână,
Și redevii, pornirilor, motiv,
Când noapte mi se-arată prea păgână,
Purtând corset de ton imperativ.

Așa ajunge lină și se trece,
Lăsându-mi visul de a doua zi,
Chiar de înghețul ei mă face rece
Găsesc mereu puterea de-a iubi.