Eu sunt un om ce nu îşi are locul
Niciunde, cât trăieşte, pe Pământ,
Dar, la barbut, pun miză chiar norocul,
Sunt liber să nu cred că el e sfânt.
Nici pe accente nu mai pun valoare,
Cuvântu-mi este jurământ suprem,
Chiar dacă lumea, mult întrebătoare,
Mi-arată c-ar fi vremea să mă tem.
Tocmai cu teama nu mai duc o luptă,
Oricâţi în juru-mi sunt doar temători,
Prefer o cale dreaptă şi abruptă
Şi să mă-ntrec cu norii călători.
Ţintesc spre stele când le văd departe,
Dar, totuşi, de aproape le privesc,
Uitând să cred că mulţi se vor în moarte,
De nemurire nu mă mai feresc.
Mă simt, din când în când, un fel de ţintă
Al celor ce nu au motiv de mers,
Şi-al celor ce găsesc ceva să mintă
Când îmi descriu un tainic univers.
Deduc tăcut uitatele probleme
Şi caut definiri în mod real
Cu riscul de-a intra în mari dileme
Negând ce pare pur raţional.
Par obsedat de simplele subiecte,
Tabuuri pentru toţi cei mărginiţi
Ce chiar pe ei se văd simple obiecte
Când anii, numărând, sunt obosiţi.
Iar dacă merg pe drumuri vechi, închise,
Ştiu unde merg şi ştiu cât am de mers,
Ca să-mplinesc, prin fapte, multe vise,
Într-al menirii, neutat, demers.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu