Invaziva cifră trei

A fost să fie trei, o cifră-a mea,
Pe care n-am putut s-o contrazic...
Şi toate s-au făcut cum a vrut ea,
Mereu fiind obligat să mă ridic.

Mi-a pus însemnul de coincidenţă
Cu toate ce-au urmat în urma ei,
Şi-s tot mereu presat cu indecenţă
De înţelesul dur al cifrei trei.

Când toate ar fi fost să se întâmple
Aşa a fost şi totul s-a-ntâmplat,
Resimt un ger năpraznic drept în tâmple
Şi sensul vieţii parcă demolat.

Şi mi-a tot pus condiţii absolute
Să am în toate un real temei,
Trimis mereu pe drumuri abătute
De-ntortocheatul semn al cifrei trei.

Chiar dacă aş fi vrut să spun vreodată
Că altceva în viaţă e normal,
Mereu mi-a fost ideea retezată
Asociindu-mi un obstacol ideal.

Reconturând urmări controversate
Prin hotărâri servite de lachei,
Mi-a arătat detalii relevate
De sensul rezultant al cifrei trei.

Dar orice-ar fi mă simt chiar eu dovadă
Că-mi defineşte viaţa o triadă:
Aduc mereu o teză-n antiteză
Să întregesc realul prin sinteză.

Eu, ca prefaţă

Revin acum şi n-am să spun nimic
Cu toate că mai toate se compară
Că iar e greu şi iar e frig în ţară
Şi viaţa cu nimicuri mi-o complic.

Am pus cândva politica la zid
Redând speranţa vorbelor directe,
Şi n-am slujit păcatele abjecte
Cedând dorinţei de a fi servid.

Mai mult, n-am vrut să uit de Mareşal,
Ori că Moldova e-mpărţită-n două,
Şi-am strâns în palmă boabele de rouă
Plângând ţăranii satului real.

Iar omul nou m-a tot dezamăgit
Când nu-şi mai amintea de Bucovina,
Sau când, mereu, pe alţii dădea vina
Că tot trăim pe muche de cuţit.

M-am dus şi la biserică să ştiu
Ce crimă fac cei ce mai au conştiinţă.
Şi uite-aşa, cu cea mai buna ştiinţă,
Am înţeles că eu degeaba scriu.

Acum revin ştiind ce lucru fac
La ceasul când istoria se mişcă
Şi viaţa-i o continuă morişcă
Spre deznădejdea celor care tac.

Aduc din timp un gând adolescent
Fără să schimb nimic din vechea formă
Că traversând mereu câte-o reformă
Aş fi cobai cu suflet repetent.

Aceasta e prefaţa mea de om
Ce îşi mai pune viaţa pe hârtie
Şi regăseşte-n şoapta sa pustie
Hotarul istovitului atom.

Am fost rebel şi tot aşa voi fi
Şi tot mereu cuvântu-l spun pe faţă
Cătând lumina copcilor de gheaţă
În marea încercare de-a trăi.

Punctul unui semn

Mereu rămân surprins de un cuvânt,
Când vântur timp şi caut spre hotare
Ce mi se-arată să mă ştiu înfrânt,
Ca punctul unui semn de întrebare.

Mereu mă întristez, nepriceput,
Când văd colacii bărcii de salvare
Ce mi se dau să nu mă ştiu căzut,
Ca punctul unui semn de exclamare.

Mereu adorm cuprins de îndoieli,
Când pun accent pe ziua următoare
Ce-mi dă mereu fiori şi bănuieli,
Prin punctul ce se vrea continuare.

Mereu privesc şi-ncerc să înţeleg,
Când simt că toate vor o amânare
Crezând că n-am să pot să mai dezleg
Misterul unui punct ce rost nu-şi are.

Doar lacrima mai ştie ce mă doare
Când viaţa pune punctul la-ntâmplare.

Inscripţie pentru noaptea mea

Scriu alambicat precum se pare,
Mulţi doar prima formă o-nţeleg
Fără să-nţeleagă-a mea mirare
Şi izvorul nopţii ce-l dezleg.

Scriu ca om, deşi, între cuvinte
Mai adun şi şoaptă şi suspin
Şi mai ştiu că nu-s deloc cuminte
Când la zorii zilei mă închin.

Scriu şi uit că noaptea trece-n clipă
Iar eu clipa o transform în zi,
Dar, mereu fiind vorbă risipită,
Prin trecut vă las a mă privi.

Scriu în rânduri, glasuri şi accente
Şi las gândul să cuprindă tot,
Doar viaţa-n valuri repetente
E şi risipire şi complot.

Vreau să scriu direct şi mai pe faţă
Deşi încă mă ascund de gând,
Dar vă dăruiesc o dimineaţă
Iar eu plec în noaptea mea plângând.

Autocaracterizare

Sunt un om grăbit, se vede bine,
Chiar şi versul meu este hoinar;
Ştiu că doar o clipă-mi aparţine
Şi nu vreau să treacă în zadar.

Caut tot mereu spre mai departe,
Nu mă tem de viscol sau furtuni,
Gândul mi-l aşez în câte-o carte
Şi mai cred că pot trăi minuni.

Câteodată las şi de la mine,
Alteori privesc spre necuprins,
Îmi refac palate din ruine
Şi nu pot să ştiu că sunt învins.

Dar o cruce ştiu că-mi port mereu
Spre Golgota sufletului meu.

Eşti frumoasă...

Eşti frumoasă şi o ştii prea bine,
N-are rost să ţi-o mai spun şi eu.
Gândul mi-e prădalnic, nu-l pot ţine
Şi rămân să te aştept mereu.

Îmi e greu să mă găsesc în noapte
Şi să ştiu că nu mai am nici rost,
Iar când viile sunt toate coapte
Îmi găsesc în cramă adăpost.

N-am să beau din vinuri învechite,
Am venit aici să plâng tăcut,
Mă-ntinez cu zile pribegite,
Ca să nu mă vezi nicicând căzut!

Eşti frumoasă şi te-aş vrea cu mine,
Dar ne copleşesc cărări în munţi,
Şi mereu mă-ntorc în vis cu tine
Şi mai pun, prin deznădejde, punţi.

Voi avea cândva parte de visuri
Copleşit de paşii merşi pe jos,
Şi trecând mereu peste abisuri,
Te voi priveghea să dormi frumos.

Îmi vei fi mereu dorinţa vieţii
Şi te voi găsi mereu în zori,
Chiar dacă las pradă dimineţii
A privirii tainice ninsori.

Eşti frumoasă întru tot şi toate,
N-are rost să spun cât te voiesc,
Mă gândesc că totuşi se mai poate
Să te am mereu, să te iubesc!

Între da şi nu

De ţi-e greu să mai rosteşti cuvinte,
Te întreabă-n fapte ce rosteşti?
Cum orice protest e-o rugăminte,
Eu sunt un hotar ce ţi-l doreşti.

Peste gând hoinar ca o-ntrebare
Trec prin tine şoapte şi chemări,
Ca venind mereu din depărtare,
Să-ţi găsesc răspuns la întrebări.

Între absolut şi împlinire,
Eu am pasul meu de călător,
Şi mereu îţi sunt o amintire
Prinsă-ntre clepsidră şi decor.

De ţi-e greu să-ţi rostuieşti uitarea,
Te întreabă cum exişti acum?
Şi cum valul mării spală marea,
Drumul meu se-nchide-n al tău drum.

Ca un adevăr al vieţii noastre,
Eu rostesc cuvinte şi tu taci,
Dar privind mereu spre zări albastre
În tăcerea ta mai mult îmi placi.

Şi cum greu îţi e să-ţi vezi privirea,
Vei fi şoapta ce o împlineşti,
Şi lăsînd în urmă ne-mplinirea
Îmi vei spune chiar că mă iubeşti.

Între da şi nu
Stai mereu doar tu
Ca un vis ce nu vrei a-l uita,

Între nu şi da
Plînge viaţa ta,
Doar răspunsul meu te va-ntreba.

Da mereu cînd tu,
Îl doreşti pe nu
Şi priveşti un cer înseninat,

Şi mereu doar da
Cînd speranţa mea
Va deschide ceru-ncătuşat.

Motivaţie

De-ai fi cu mine, n-aş mai pierde clipa,
Nu aş mai fi în nopţi rătăcitor,
Aş împărţi mereu la doi risipa
Şi aş robi sentinţa viselor.

Am tot trăit în clipe şi în vise,
Mi-a fost destinul fructul interzis,
Dar azi revin din drumul lui Ulise
Şi mă renasc strivindu-mă în vis.

Am fost hotar nestăvilit de forme,
Răzvrătitor de drumuri şi hotar,
Şi răstignind întunecări enorme
Am tot trecut prin vreme în zadar.

Am fost mereu când frunză vestejită,
Când floare ce mereu s-a dăruit,
Dar te-am găsit minune şi ispită
Şi tot trecutu-n tine s-a strivit.

Redevenind stindard de luptă dură
M-am regăsit şi renăscut în zori.
Din scrum, din adieri şi-a vieţii zgură
Am reclădit uitate sărbători.

Te-ai dăruit strivindu-mă în viaţă
Ca să-mi redai motivul de a fi,
Şi răvăşind în zori o dimineaţă
Vom retrăi mereu această zi.

Şi de-ar fi…

Şi de-ar fi să am întregul,
Eu mă mulţumesc cu partea
Deşi unii îmi spun blegul,
Hotărîndu-mi soartă, moartea.

Şi de-ar fi să înving timpul,
Eu mă mulţumesc cu visul,
Şi în vînt vîntur nisipul,
Oglindind în ochi abisul.

Şi de-ar fi să rîd într-una,
Eu mă mulţumesc cu plînsul,
Şi din cer îmi plînge luna,
Rămînînd în chinga-i strînsul.

Şi de-ar fi să spun pe toate,
Eu mă mulţumesc cu şoapta,
Să învăţ să pot socoate
Cînd fac stînga ori fac dreapta.

Şi de-ar fi să am lumina,
Eu mă mulţumesc cu pala,
Şi asupra mea iau vina,
Să-mi port arzător migala.

Şi de-ar fi să am uitarea,
Eu mă mulţumesc cu restul,
Şi poprindu-mi depărtarea,
Mai încurc Nordul şi Estul.

Şi de-ar fi să am pe toate,
Eu mă mulţumesc cu soarta,
Dar trăind în libertate,
Eu închid şi deschid poarta.

Dar

Ionelei

E ziua ta,
Deschide-ţi pumnii strînşi
Să-ţi pun în palmă două lacrimi,
una de foc
şi una de gheaţă.

Cea de foc
din ochiul care sîngerează foc.
Cea de gheaţă
din ochiul care sîngerează gheaţă.

Sînt două picături hoinare
din primăvara sufletului meu,
din vara sufletului meu,
din toamna sufletului meu,
din iarna sufletului meu.

Deschide-ţi palmele şi strînge în pumni
două lacrimi pe care ţi le dăruiesc
din ochii mei de foc,
din ochii mei de gheaţă.

Păstrează-le şi pune-le uneori foc
şi mai pune-le gheaţă,
ca să-ţi opreşti partea ta
care e întreaga mea privire a inimii.

Aceste lacrimi sunt darul meu de ziua ta,
Sunt pline de sîngele
ce-l plînge viaţa mea
în dorul ei de viaţa ta.

Iubeşte aceste două lacrimi!
Primeşte aceste două brumării
picături de rouă.
Dăruieşte-le o clipă,
o clipă de două lacrimi.

Lacrimile mele... Plînsurile mele...
Zborurile tale...

Drum spre creste

Haide, hai alături, sus pe creste,
Hai în umbra nopţii din poveste,
Urc-alături pasului hoinar,
Muntele ne face drumul dar.

Hoinar precum eram,
Mereu te căutam,
Te aşteptam să vii, să nu mai pleci.
Cu ochii către cer,
Erai un fad mister
Pe negrele şi asprele poteci.

Plecînd ades în munţi,
Urcînd spre soare punţi,
Te căutau pîraie şi văi seci.
Umblînd ades hoinar
Ţi-am dat cărări în dar,
Ţi-am dat izvoare limpezi, ape reci.

Precum hoinar eram,
Privirea-ţi căutam
Şi-ţi ascundeam ce poate fi mai greu,
Eram stindard şi foc
Şi te purtam în joc
Cum mă-ndemna pe drumuri pasul meu.

Te privegheam tăcut,
O luam de la-nceput,
Urcam, urcam şi tot aşa mereu,
La ceas de vis tîrziu,
Veghindu-ţi cerul viu,
Ţi-am pus pe frunte nimb din cerul greu.

Drum în primăvară

Mugurii de iarbă se întorc în stele
Înotînd în neguri, înotînd în ger,
Vin de sub zăpadă primăveri rebele
Peste-a mea uitare, arcă de mister.

De nevoie plînge faldul de zăpadă,
Carul vechii toamne scîrţîie pierdut,
Nu e nici o veste, dar fără tăgadă
Iarna nu e iarnă, e doar gînd trecut.

Căi de drumuri albe se-nveşmîntă-n umbre,
Împăcare tristă vine peste noi,
Se dă clipa zilei, noaptea să ne umble
În pierduta şoaptă, ultimei nevoi.

Vine primăvara-n mugurii de ierbi,
Într-un pas de ducă păsuit de cerbi.

Reale primăveri

Abisul vieţii grabnic mă-nconjoară,
Bineţe-mi dau stăpînii de poveri,
Abia mai ştiu de gîndul stă să moară,
Ori de plec eu în prag de primăveri.

Cărări stinghere valului dau pace
Şi cheamă focul mîngîindu-l blînd,
Eu vin din pragul caselor sărace
Şi plec în largul falnicului gînd.

Cobai de marmă înstelat de grijă,
Podar pe calea unde toate plec,
Din steaua mea se rupe cîte-o schijă
În susurat izvor de plînset sec.

Mireasmă de scîntei îmbujorate,
Călări pe soare umbre mari se duc,
Mai sînt iubiri, încă mai sînt păcate,
De-n moarte plec, spre viaţă o apuc.

Şi tot mereu pe cale-s primăveri,
Bineţe-mi dau stăpînii de poveri.

Lasă-mă, stăpîne

Hai şi mă redă eternităţii,
Lasă-mă, stăpîne, cu-al meu vis,
Smulge-mă orgiei izbucnite,
Nu-s decît istovitor abis.

Lasă-mă în bestia de viaţă,
Nu-mi culege boabele de gînd,
Stinge-le în praful de pe drumuri
Regăsite-n şoapta mea plîngînd.

Mugurii de seară se vor stinge,
Clipele de foc mă vor răni,
Nu-mi mai smulge ultimile patimi,
Lasă-mi bucuria de-a mă şti.

Ah, stăpîne, muritori cu toţii
Se vor stinge lîngă gîndul meu,
Vor aprinde stele şi luceferi
De va fi uşor acum ce-i greu.

Ne întoarcem ca din iadul clipei,
Ne plecăm să nu ne mai vedem,
Vom purta pe umeri ne’mplinirea,
Altceva nu-i drept să mai avem.

Voi pieri şi eu, şi tu, stăpîne,
Nu vom fi, în timp, deloc mai mult,
Eu voi fi un dor de azi şi mîine,
Tu vei fi acelaşi gînd trecut.

Nu, stăpîne, clipa nu ne trece,
Clipa nu se-ntoarce, nicăieri,
Drumul nostru urlă plin de focuri,
Şi-i destul. Atît mai ai: să speri.

Iarnă-n munte

Lupii urlă, urlă prin pădure
şi aleargă sănii mari pe cer,
Cetina de brad se înfioară,
noi venim îmbrăţişaţi de ger.

Caii albi trag pîclele de nouri,
trag albastre aure de zori,
Mugurii se învrăjbesc în mine,
albul nopţii se prelinge-n nori.

Mai la deal un cîine stă de veghe,
munţii-şi poartă lacrima de alb,
Doar aici e focul ce purcede
şi-ntre inimi întuneric cald.

Vifor aspru urlă în fereastră
răstignit de apele din rîu,
O săgeată mă pătrunde-n sînge
Ca un spic ori ca un bob de grîu.

Lîngă foc e-o cumpănă tîrzie
pe un maldăr mîngîind scîntei,
Apa plînge, nici nu vrea să ştie
Că-i otravă numai cînd o bei.

Şi în noapte pururi lupii urlă,
urlă vîntul ceaţa timpuriu,
Sănii albe se tot duc în treceri,
dimineaţa pleacă în pustiu.

Bob de grîu

Spicul boabelor uscate
Trage focu-n alte sate,
Şi le lunecă-n tîrziuri
Către clipe şi pustiuri.
Şi învăluiţi în stele,
Vrajă a nopţilor mele,
Caii bobului de grîu,
Trag izvorul în pîrîu.

Aburind, un nimb al lunii,
Mîngîie în vîrf gorunii
Şi, cu ochii lor de focuri,
Vraja nopţii altor locuri.
Umbra nimbului de soare
Se afundă în izvoare
Şi se pierde-n colb de rîu,
Netihnitul bob de grîu.

Obosind în raze arse,
Peste cerul ce le sparse,
Trec din noapte în lumină
Nevăzute flori de mină.
Călătoare raze-a nopţii
Plîng în scîrţîitul porţii,
Şi-n izvor şi în pîrîu
Drumul bobului de grîu.

Dorul lacrimei

Iarăşi cerul vrea să-mi plîngă
Nouri plini de zbor şi ploi,
Şi-nvelit în vis să-mi frîngă
Pribegia celor doi.

Măgulit de stele stinse,
Noaptea stinge flăcări mari,
Şi-n înnegurări aprinse
Poţi să pleci sau să dispari.

Cale către mai departe
Unduită-mi ia avînt,
Oblojită, fără de moarte,
Plînge ceruri pe pămînt.

Şi-n tîrzie împăcare,
Mugurii din ierbi vor da,
Cum îmi plouă, cîte-o floare,
Primăverii şoapta ta.

Iarăşi cerul o să-mi plîngă
Nouri plini de nimb stellar,
Şi un mugur vrea să-mi frîngă
Amintiri de-acum în dar.

Ning fără zăpadă

Cum ninsoarea umblă

peste-un ochi de stele,

Umbra cade-n geruri

veşnicii să spele.

Zboruri de departe

cad încet şi-asudă,

Şi se-mbrac în noapte,

steaua cere trudă.

Vijelii supuse

mi se sfarmă-n palmă,

Numai unda mării

nu-i, ca mine, calmă.

Cată amintire,

cată păsuire,

Peste toate-i iarnă,

vară-n amintire.

Lacrima învinsă

nici nu cade-n ceruri,

E de vis brăzdată,

arde gînd în geruri.

Cade în pămînturi,

mreaja vieţii, pradă,

Amintiri supreme

ning fără zăpadă.

Dor de foc

Cărările umbrite de omăt
Se scurg în paşi către pămînt şi cer,
Şi vin în vale apele-ndărăt
Sub arsele pridvoare plînse-n ger.

Pe urmele de prăzi şi vînători
Trec încet desişuri uşurate,
Se regăsesc în paşi de trecători
Şi-ntr-o taină, din trecut, uitate.

Călători ai cerului de noapte
Lasă-n ţipăt de acvilă visul,
Şi-ţi cuprind înveninate şoapte
Ce-şi deschid ne’ntîrziat abisul.

Ţipătoare, clipele de seară,
Plîng vrăjite de un mugur veşnic,
Vine timpul muntelui să ceară
Taina unui foc aprins, vremelnic.

Şi cum stins, un foc nu poţi aprinde,
Ai doar focul ce te mai cuprinde.

Nopţi de iarnă

Ca din ochiul rătăcit de soare,
Dintr-un spic de gheaţă cată luna,
Apa susurîndă în izvoare,
Munţii ce-i îmbracă, iar, furtuna.

Brazii încărcaţi de viscolire
Îşi apleacă cetina plîngîndă,
Ocrotind a iernilor iubire
Şi odihna lupilor la pîndă.

Vîntul aspru şuieră prin stele,
Sfîşiat de-un urlet de aproape,
Aripi mari de ceaţă vin să spele
Lacrima de cer în colb de ape.

Cerbi şi ciute, umbre mari de iarnă,
Trec cu pas sfios în legănare,
Şi ne vin luceferi să aştearnă
Pe un vîrf de munte o-ntîmplare.

Oblojit de frig un vad trosneşte,
Împărţindu-şi harfa sa de gheaţă,
Şi pe roata morii se opreşte
Mîngîiat de lună ori de ceaţă.