Cumulativele contraste

Sunt un subiect al marilor contraste,
Din flancul drept până în flancul stâng,
Sunt judecat că veștile nefaste
Le las vederii, fără să mă plâng.

Sunt cel vorbit de rău, dar și de bine,
Și sunt vorbirii numitor comun
Că cel puțin doi oameni sunt în mine,
Unul prea rău și altul foarte bun.

Sunt acuzat că sunt cel ce bag frica
În cei ce sunt mereu înfricoșați,
Usturător fiind precum urzica
În mâinile celor ce-și zic barbați.

Dar sunt văzut izvor de-ncurajare,
Un pansament și alteori un leac
Celor ce cred că toate-s o-ntâmplare
Oricând cu rost și nicidecum un fleac.

Aduc o veste rea și una bună
Și tai în carne vie mai mereu,
Punând mereu contrarii împreună
Exact așa cum, cumul, sunt și eu.

În tot ce scriu, mă bagă unii-n seamă,
Sunt criticat, ori, altfel, lăudat,
Iar unii mi se-apropie cu teamă,
Atenți la pas, de nu-i cumva strâmbat.

Probabil îmi e soarta curioasă,
Să fiu al meu dar și al tuturor,
Acel ce-s omul bun la orice casă
Și-n casa mea doar un banal decor.

Ar fi mai simplu pentru mine, poate,
Ca simplu, singular, să mă impun,
Însă îmi plac, la nebunie, toate,
Și cântecul și coada de păun.

Mi-e clar că sunt un mugur de contraste,
De cald și rece, ori de bun și rău,
De gânduri mari dar și de gânduri proaste,
Și-ntotdeauna înger și călău.

Perpetuul continuu

Îți este greu să spui că mă iubești,
Gândind că lumea judecă iubirea,
Că a rămas subiect pentru povești
Și prea puțini îi mai cunosc menirea.

Știi clar ce vrei, și-ți este clar ce vrei,
Și știi ce drum te duce înainte,
Punând, pe tot ce simți, un just temei,
Ai teamă doar să folosești cuvinte!

Pare ciudat, dar timpu-i el ciudat,
A devenit, ca rost, o numărare
A tot ceea ce-i greu de numărat,
Fortând răspunsul fără de-ntrebare.

Inconsecvența-n lume-i fapt firesc,
Chiar dacă mai mereu se contrazice
Cu tot ce e, prin datul omenesc,
Lăsat, pe om, tot timpul să-l ridice.

Ai spune, mai mereu, dar te oprești,
Temându-te că toată omenirea
E oarbă la trăirile firești,
Prin interese definind iubirea.

Neacceptând idei ce contrazic
Perpetua, în absolut, mișcare,
Te-ar condamna cei mulți, cu suflet mic,
Numindu-ți visul semn de întrebare.

Îți văd mereu cuvintele tăcând,
Când caută să fie înțelese,
Să spună clar ce ai continuu-n gând
Uitând voit de formele exprese.

Tăcere izvorâtoare

De-o vreme tac, nici ție nu-ți vorbesc,
Din liniște croit-am o cortină,
Nu mai amestec gândul omenesc
Cu vremea care știu că o să vină.

În viață ne-am lipsit de limpeziri
Lăsându-ne surprinși de-nvolburare
Tot pariind pe marile iubiri
Ce le trăiam mințindu-ne-n visare.

Am spus că totul e predestinat
Ferindu-ne, cu grijă, de cuvinte,
Sperând că nu e totul ruinat,
Că viața merge singură-nainte.

Ne-am folosit de gânduri mult prea mult,
Parcă voind ca ele să vestească,
Concretul denumindu-l ca ocult
Și prea deprins cu patima lumească.

Bat drumuri, adevăruri căutând,
Ca-ntr-un final să aflu și de mine,
Să nu mai cumpăr și apoi să vând
Palate construite pe ruine.

La porți închise bat și le deschid,
Spre curțile lipsite de lumină,
Intrând în rol de clown insipid
În râs luând idei care suspină.

Chiar dacă-mi este sensul interzis,
Impactul n-are timp să se petreacă,
Nici de ar fi să se întâmple-n vis,
Când e să sap fântâni în piatră seacă.

Tot regăsind al lacrimei izvor,
Mi-am iau tăcerea semn de biruință,
Ca învățând să mor, să nu mai mor,
Având credința-n spirit și-n voință.

Preponderent imperativ

În vis mi te arăți... Te văd mereu,
Și nu te lași ascunsă niciodată,
Voind să știi continuu de-mi e greu,
Voința-ți e de fapte confirmată.

Te lași văzută, vrei să înțeleg
Ideile ce se vor fi pornire
În definirea marelui întreg
Cu început în prima-ți dăruire.

Nici unei umbre nu te vrei motiv,
Când simți tăcerea care mă răscoala,
Dându-mi de veste clar, imperativ,
Când mi te dai, îmbrățișării, goală.

Așa-mi apari când știi c-așa ar fi
Esența unei fapte realiste
Și care, la final ar împlini,
Dorințe ce fac viața să existe.

Privirea-ți e însemn esențial
Al pietrelor ce pun la încercare
Preponderentul rol, conjunctural
Ce duce visul, altfel, în eroare.

Hotărâtor, ideii îi faci drum,
Să văd concret că nu am porți închise,
Și acceptând îndemnul tău de-acum
Să-mi amintesc, trăind, aceste vise.

Din vis vor trece toate peste prag,
Se vor preface-n fapte pe măsură
Dând chiar destinul nostru în vileag,
Prin eloccventa noastră legătură.

Și vor fi toate limpezi, pas cu pas,
Exact așa cum s-au lăsat văzute,
Iar vorbelor chiar tu le vei da glas
Fiindu-mi, pe de-a-ntregul cunoscute.

Extremul libertin

Prin idei ce nu-s încă întregi,
Ai crezut că-i real ce-nțelegi
Și negând adevăruri și legi
Ți-ai găsit un motiv să mă negi.

Evidențe cu sensul pierdut
Au pus miză întregul trecut,
Dar și-așa prea puțin ai văzut,
Prea puțin m-ai voit cunoscut.

Între vis și realul concret,
Ai vrut pașii porniți prea încet,
Cu păreri exprimate-n secret,
Dovedind un continuu regret.

Chiar de-asupra de orice temei,
Prin cuvinte pornind din idei,
Zornăiai și pierdutele-ți chei,
Arătându-mi ce vrei ori nu vrei.

Conotând un consens comasat,
De esențe mereu ai uitat,
Vieții dând importanță de pat
Fără drept de a fi desființat.

N-a fost mult, poate chiar prea puțin
Evidentul și harul divin
Corelat cu-nstinct libertin,
Definit prin extremul deplin.

Dar acum totul e definit,
Realismu-i deja părăsit,
Începutul de mult s-a sfârșit,
Doar instinctul e-n noi cuibărit.

Poți mereu, totdeauna, s-alegi,
După cum îți dorești să-nțelegi,
Însă-i clar, cât mai suntem întregi,
N-ai să vrei, n-ai să poți să mă negi.

Perfecta întrupare

Atâta frumusețe mă uimește,
N-am versuri ca să pot să o descriu,
E parcă, imposibil, omenește,
Să-mi fie dat cu totul să te știu.

Ți-s formele rotunde și perfecte,
Că-n palme-mi pare trupu-ți definit,
Iar umbra, în lumină, dă efecte
De adevăr ce nu-i tăgăduit.

Iar coapsele, dând gândului amploare,
Desăvârșește trupul minunat
Când dau contururi razelor de soare
Din care, cred acum, te-ai întrupat.

Chiar și-n lumina nopții-ntunecate,
Pântecu-ți e de-un alb perfect rotund,
Prefigurat de visele curate
Ce, fără temeri, umbre nu ascund.

Nu-ncape nici un fel de îndoială,
Tot ce-i văzut și tot ce nu-i văzut
Dă consistență, clar esențială
A ceea ce-i născut și nu făcut.

Te recunosc de cum, printr-o privire,
Ideii de trăire dai contur,
Știind să fii motiv de regăsire
Într-un concret mereu discret și pur.

Și chiar te știu, te știu atât de bine,
În forme clar, cu totul în trăiri,
Dintr-un firesc al vremii care vine,
Ca sens firesc al unei mari iubiri.

Însă, oricum, uimirea nu îmi trece,
Cu adevărul face front comun,
Atâta frumusețe totu-ntrece,
Mi-e greu să mă abțin... Și iată-ți spun...

Tu, aventura

De când eram doar noi şi pădurea,

Mariei

Cu tine simt ce-nseamnă aventura,
Așa cum am simțit din prima zi,
De după noaptea ce ne-a fost măsura
Dorinței de-a primi și-a dărui.

Nimic nu pare piedică-a face,
Nimic nu îți oprește din porniri,
Redându-mi clipe de concretă pace
Prin motivarea ta înspre zvâcniri.

Și n-am, cu tine, nicidecum, oprire,
Nici tu n-ai vrea, nici eu nu vreau să pot,
Că-mi ești mereu model de definire
A ceea ce, firește, sunt un tot.

În tine totdeauna-mi este bine,
Și totdeauna văd că îți dorești
Să ai motiv de-ncredere în tine,
Chiar visul definirii să-mplinești.

Cuvintele nu pot să se rostească,
Știindu-se cu rostul definit
Prin repetarea-ți, evident, firească
În ritmul concludent, ușor grăbit.

În ele-ți țin măruntele secrete
Spuse mereu silabisit, concis,
Când umbletu-ți surpins de piruete,
Mă convingea că drumu-mi e deschis.

Și-am mers pe drum, știind că vrei a-l merge,
Cu toată forța pasului profund,
Ca urma nimeni să n-o poată șterge,
Și nici de umbre rostu-i să ascund.

Posibil e să fi-ntrecut măsura,
Văzând că peste toate vrei să trec,
Trăind întotdeauna aventura
Uitând spre alte gânduri să mai plec.

Degrabă grabă

Din ochi de cer, apocalipse,
Mi se strecoară-ncet în gânduri
Trasând concentrice elipse
Ca drum, tăcerii, printre rânduri.

Sunt eu acel care se-ntreabă
Și tot acel care răspunde,
De ce trăiesc mereu în grabă
Și fug mereu... dar nu stiu unde...

Eu ard în foc, dar nu văd fumul
Ce noaptea îmi grăbește pasul
Să pot opri din grabă drumul,
Iar de-i nevoie să-i sparg ceasul.

Și tot mă-ntreb cât se mai poate
S-alerg, uitând să am oprire,
Să vreau, din pietre, ape, scoate,
Ori limpezi a lor pornire?

Grăbit, cum sunt, privesc spre stele,
În plină zi, când e senină,
Uitându-mi umbra printre ele,
Cu lacrimile-i de lumină.

Și-n graba gândurilor mele
Deja știu vremuri ce-or să vină.

Concept de calendar

Din vremuri vechi ni s-au tot spus povești,
Cu iz în adevăruri de-altădată...
Acum, din lumea ta, îndepărtată
Te-aștept să-mi dai chiar despre tine vești.

De mult nu ne-am văzut, și pare greu
Să fie dat la mulți a înțelege
Că dincolo de omeneasca lege,
Există și altceva, mai mereu.

Chiar ție, poate, îți e greu să vezi
Consensul evidențelor extreme
Când îți dorești să limpezești dileme
Și, în final, idei contrare vezi...

Dar știi c-aștepți, dar ce aștepți nu știi,
Ba chiar mizezi pe-o singură dorință,
Făcând din ea speranță și credință
Așa cum crezi că e firesc să fii.

Pot spune, chiar și eu, că-ntâmplător,
Mi s-a făcut un dor nebun de tine,
De zile ce urmează-a fi senine
Și de un drum spre tine călător.

Dintr-un context ce pare-a fi trecut,
Apar idei din vremuri viitoare
Fixând nisipuri încă mișcătoare
De motivări și cadru cunoscut.

Prin controverse, sensuri tot apar,
Mizând pe realista depărtare,
Ce multora le pare a fi mare,
Când pusă e, voit, în calendar.

Eu vești aștept... Dar știi că te aștept
Cu tot ce ești, ca veste minunată,
Venind din lumea ta îndepărtată
Ca drept motiv al unui nou concept.

Concludente așteptări

Ce faci? Cum ești?... Te-ntreb mereu în gând,
Voind să-ți las o liniște firească,
Ca mai târziu, în ochii tăi râzând,
Trăirea bucuriei să renască.

Nu îndrăznesc, îmi spun... deși nu cred,
Mai redepe las timpu-n așteptare
Să domolească vești ce se reped
Spre alte motivări prin întrebare.

Într-adevăr, ideea mă surprinde
Că nu mă las, așa cum sunt, grăbit,
De întrebări ce-ncearcă a mă prinde
În jocul lor, mereu răstălmăcit.

Mă mai găsesc, când uit și mă mai tem
De încălzirea zilelor senine,
Rebotezând al clipelor extrem,
În gândul ce îmi fuge către tine.

Acela-i gândul care, prin povești,
Mi-aduce amintiri de multe fapte,
Voind să știe ce mai faci, cum ești,
Ce vise ai în zori, nu-n miez de noapte.

Imi dă idei ce vin din viitor,
Din zilele menirii împlinite,
În care tu, motivul meu de dor,
Vesti-vei vremuri altfel rostuite.

Azi doar aștept, cumva cu just temei,
Clipa vestirii, fără-ngrijorare,
Și chiar de-aș vrea să am alte idei,
Las definirea clipei următoare.

Încrederii îi las un rol firesc,
Aprofundând consensuri concludente,
Ce-n căutarea rostului lumesc
Vor defini prezisele accente.

Fără control

Nu e nimic, nimic întâmplător,
E totul pregătit de multă vreme,
Când mulți credeau, gândind în mintea lor
Că n-au de ce, cummva, a se mai teme.

Plătim acum, cu temeri, un miraj
Ce ne-a schimbat ideea de credință,
În necredință dându-ne curaj
De a numi absurdu biruință.

Siguri am fost, acum suntem uitați
De visele mânjite cu otravă
Ce ne-arătau că suntem nepătați
Și totdeauna mândri de ispravă.

Ne dovedim, mereu, că suntem lași
Buni de îndem la ceartă și la ură
Și murdărim pe cei ce sunt rămași
La judecăți cu logici și măsură.

Mintea-și dorește multe cuceriri,
Dorind să ia destinul sub tutelă
În numele meschinei rânduiri
Ce definește viața pe cartelă.

Cum nimeni nu-i născut a fi supus,
Revolta e normală și firească,
Chiar timpul ce se vrea mereu redus
Ostentativ, nu vrea să se oprească.

Cred unii că au totul sub control,
Și doar ideea lor e importantă,
Îndeajuns fiind un protocol
Pentru postura lor determinantă.

Dar nu-i nimic, nimic întâmplător,
Oricâte s-ar dori a fi dileme,
Au toate rost și au un loc al lor,
E totul pregătit de multă vreme...

Vederea prin tăcere

În jurul meu aud, prea dur, tăcerea
Ce pare că-mi pătrunde și în scris,
De nu mai pot să mai opresc durerea
Acestui timp trăit prin compromis.

Văd gesturi ce încurcă multă lume,
Cu rolul lor absurd ca înțeles,
Voindu-și regăsirea-ntr-un renume
Al celui ce se crede un ales.

Și înțeleg că mulți se vor opune
Întoarcerii la tot ce e normal,
Amanetând porniri spre fapte bune
Prin derapajul într-un rost banal.

Percepția-mi dă semne de răscoală
Avându-și pumnu-n gură clar motiv,
Dorind a cere grabnic socoteală
Celor ce fac răspunsul evaziv.

Vorbele lumii pierd în importanță,
În gesturi prea puțini sunt diferiți,
Extremul este plin de relevanță,
Semne punând pe mulții ipocriți.

Multa vorbire lasă multe semne
În cearcăne se scaldă ochii goi,
Ce nu mai pot priviri să își îndemne
Spre ziua, așteptată, de apoi.

În liniște aștept o altă noapte,
Lăsând această zi, ca și tribut,
Lipsită de idei, dar și de fapte,
Pieirii în absurdul absolut.

Sunt împăcat și îmi aud tăcerea
Cum pune și îmi pune întrebări,
Și nu mai vrea să treacă cu vederea
Răspunsuri ce-s ascunse în mimări.

Direct, grăbit...

De multe n-avem timp, îți spun direct,
Timp pentru multe vorbe nu găsim,
Pierdut să fie nu ni-l mai dorim,
Chiar dacă totul pare circumspect.

Nu mai avem idei de cum a fost
Ceea ce știm numi un început,
Nici cum s-a definit ca rol și rost
În pasu-i de-a rămâne în trecut.

Instinctul e, în grabă, fundament
Al regăsirii-n iureșul concret
Ce definește pragul ca moment
De adevăr lipit de epitet.

Știindu-ne, de orice haine, goi,
Trăirea ne dă semne de asalt,
Lăsându-ne uitarii chiar pe noi,
Contând definitiv doar celălalt.

N-ai îndrăzni, nicicuum, să te oprești,
Nici timp nu aș avea să mă opresc,
Ca-ntr-un final, când spui că mă iubești,
Să-ți dovedesc, concret, că te iubesc.

Vai, țara mea...

Vai biată țară... Bietul meu popor,
Ce-a mai rămas, cu-adevărat din tine,
Cum te-ai lăsat la mâna tuturor
Ce-ți promiteau că, totuși, va fi bine?

Cuvinte mari... un simplu amalgam
Puse-ntr-un șir cu formă-nșelătoare
Te-a rupt de adevăr și de-al tău neam,
Negând orice fărâmă de valoare.

Toate acum sunt vorbe de nimic...
Iar traiul tău e-o cruntă nebunie
Supusă de călăi cu suflet mic
Ce cred că pot istoria rescrie.

Canalii vin, cu aer de stăpân,
Minciuni, ca totdeauna, să îți spună,
Și să te-nvețe, biet popor român,
Cum să accepți ca ei să te supună.

Cozi de topor, la negru te-au vândut
Crezând că spița li-i nemuritoare,
Și au mânjit întregul tău trecut
Cu-a lor, nerușinată desfrânare.

Te-arăți acum cu totul rătăcit,
Lipsit de orice formă de gândire,
Prin colțurile lumii risipit,
Mergând, fără să-i pese, spre pieire.

Nu mai ai loc și nu-ți găsești un loc
În care să te-ntorci să-ți fie bine,
Dar tot nu vezi că tu ești la mijloc
În lupta intereselor meschine.

Vai, țara mea... vai, bietul meu popor,
Ce-ai devenit? Pe unde vrei a merge?
Începi să fii un sclav al tuturor,
Istoria, încet, încet, te șterge.

Opțiune simplă

O mie de cuvinte de ți-aș spune,
Sunt sigur că n-aș spune mai nimic
Iar vorbele, ca simplă opțiune,
M-ar face de simțiri să mă dezic.

Aș aduna idei într-o grămadă
Punându-le un ambalaj frumos,
Însă doar el s-ar vrea a fi dovadă
Că vieții îi e gândul de folos.

M-aș acuza, lipsind de libertate
Concretul pas ce nu-i pornit din gând
Urzind, sub un imold de lașitate,
Un lait-motiv de adevăr plăpând.

Mi-aș obiga simțirile să tacă,
Să uit că sunt un om și nu-s robot
Ce face doar ce e-nvățat să facă,
De oamnii ce prea puține pot.

Aleg să tac, să stau în așteptare,
Și despre tine vești să tot aștept,
Venite chiar ca simplă întâmplare,
Lăsându-mă-n trăiri pe drumul drept.

Cuvintele pot să mai stea o vreme,
Știind că timpul nu le e trecut,
Rupând păienjenișul de dileme
Înspre firescul altui început.

Deja-i urnită, gata să înceapă
Povestea unui drum fără sfârșit
În care piedici n-or să mai încapă
Și nici idei de-a se lăsa cotit.

Trăirii-i las puterea ca, întreagă,
Să fie pas dintâi pe-același drum
Ce, în curând, va fi să ne aleagă
Renăscători și renăscuți din scrum.

Numărare pe hotare

Anii-s trecuți, ni-s puși la socoteală
De legi ce fac într-una socoteli
Crezând că vom cădea la învoială
Cu cei ce cred în simple bănuieli.

Însă e greu să le tot dăm dreptate,
Să zicem totdeauna ce vor ei,
Să ne gândim că doar atât se poate,
Încorsetați de falsele idei.

Suntem, cum suntem... Și suntem dovada
Că limitarea nu-i ceva concret
Și nu suntem totuna cu grămada
În care amintirea-i crunt regret.

De-atâtea ori, trecând prin miez de noapte,
Feriți de cei ce-s simpli privitori,
Ne dăm menirii prin concrete fapte,
Ne suntem împlinii doritori.

Sunt unii ce tot spun că timpul trece
Infricoșați de-al vârstelor decor,
De arșiță, de ploi, de vremea rece
De simplul fapt că visele și mor.

Sunt cei ce stau cu ochii-n calendare
Mirați că ce-u putut abia mai pot,
Punându-și, fără limite, hotare
În căutarea vieții de robot.

Sunt acuzat, și tu ești acuzată,
De nerespect a ceea ce impun,
Voind, cumva, din lume să ne scoată,
Văzând că-n nici un fel nu ne supun.

Și anii trec, mereu numărătoarea
Ajunge însăși ea a fi reper
Când vrea să contrazică întâmplarea
De-a nu fi noi cum oamenii ne cer.

Legământ de consecvență

Cuvintele îți au altă valoare,
Au dublu, sau multiplu, înțeles,
Ideii ce nu-i doar întâmplătoare,
Pe drumul ce, prin fapte, ne-a ales.

De la-nceput, cât m-ai putut cuprinde,
Nu poate fi, de minte, arătat,
Prin cât de mult ai vrut a te deprinde
Cu mine, cel în grabă, avântat.

N-avem a ști când când viața, fără știre,
Spre ceea ce va fi ne-a vrut mergând,
Lăsându-ne o simplă amintire
Ce-o vom păstra ca simplu fir de gând.

Ne-a fost acum motiv de consecvență
Prin definirea altui orizont
Menit a fi reper de existență
Și morții, elocvent, real, afront.

Te-am auzit ce-ai spus, nu doar în șoaptă
Făcând cu viitorul legământ,
Ca doar o cale, unică și dreaptă,
Să ai în tot ce fi-vei pe pământ.

Au fost un gând întreg de dăruire,
Împreunat cu vise de-mpliniri,
Și de urmări sub semn de nemurire,
Sub corolarul unei mari iubiri.

Pe totdeauna-i spus, trăind esența
Încrederii în tine ca un tot
Ce pune în lumină convergența
Necesității-n rol de antidot.

Așa va fi și veșnic va rămâne
Ceea ce-ai spus să faci a fi-mplinit,
Nimic nu va putea să se amâne,
Totul va fi, prin fapte, rânduit.