Vai, țara mea...

Vai biată țară... Bietul meu popor,
Ce-a mai rămas, cu-adevărat din tine,
Cum te-ai lăsat la mâna tuturor
Ce-ți promiteau că, totuși, va fi bine?

Cuvinte mari... un simplu amalgam
Puse-ntr-un șir cu formă-nșelătoare
Te-a rupt de adevăr și de-al tău neam,
Negând orice fărâmă de valoare.

Toate acum sunt vorbe de nimic...
Iar traiul tău e-o cruntă nebunie
Supusă de călăi cu suflet mic
Ce cred că pot istoria rescrie.

Canalii vin, cu aer de stăpân,
Minciuni, ca totdeauna, să îți spună,
Și să te-nvețe, biet popor român,
Cum să accepți ca ei să te supună.

Cozi de topor, la negru te-au vândut
Crezând că spița li-i nemuritoare,
Și au mânjit întregul tău trecut
Cu-a lor, nerușinată desfrânare.

Te-arăți acum cu totul rătăcit,
Lipsit de orice formă de gândire,
Prin colțurile lumii risipit,
Mergând, fără să-i pese, spre pieire.

Nu mai ai loc și nu-ți găsești un loc
În care să te-ntorci să-ți fie bine,
Dar tot nu vezi că tu ești la mijloc
În lupta intereselor meschine.

Vai, țara mea... vai, bietul meu popor,
Ce-ai devenit? Pe unde vrei a merge?
Începi să fii un sclav al tuturor,
Istoria, încet, încet, te șterge.