sâmbătă, 29 decembrie 2007

Poem nerostit

(Unui om drag, ce mi-a fost mereu alături 22 de ani.)
Eşti frumoasă. Ora e târzie,
Nu mă mai opresc să te privesc,
Te revăd şi simt o bucurie
Să dau iar de ştire... te iubesc!

Te privesc şi-mi pari ca o nălucă,
Vânturi reci mă bat, dar tot rezist,
Mă apucă doar un dor de ducă
Să fiu iar cu tine, să exist.

Eu promit că fi-voi lângă tine
Când norocul vreau să mi-l găsesc,
Vreau, nu vreau, ştiu că va fi mai bine
Şi la toţi dau ştire... te iubesc!

N-am să plec, de fapt nici nu am unde,
Sunt un om ce-şi vrea de-acum un loc,
Tu de taci şi nu îmi poţi răspunde
Ştii că viaţa mea o pui pe foc...

E târziu, şi timpul abia trece,
Aş da foc secundei s-o grăbesc,
Şi afară vântul suflă rece...
Nu mai spun nimic... Dar te iubesc.

joi, 27 decembrie 2007

Tristeţea pentru noi...

Timizi, prin nopţile senine
Treceam tăcuţi, numai noi doi...
Veneai mereu, mereu la mine,
Ce trist... Azi, ape-s între noi...

Senini, prin serile de vară
Treceam, ştiindu-ne noi doi...
Mi-erai o floare... cea mai rară,
Ce trist... Azi, noapte-i între noi...

Desculţi, prin ploile de toamnă
Treceam privindu-ne, noi doi...
Ai fost a vieţii mele doamnă,
Ce trist... Azi, munţii-s între noi.

Şi am uitat că eram doi...
Ce trist... O lume-i între noi...

sâmbătă, 22 decembrie 2007

Zi de Crăciun

Va veni Crăciunul, dar, la mine,
Va fi doar o zi ca până-acum,
Am să tai încă un colţ de pâine
Şi o să mă uit, mai lung, pe drum.

Am să pun paharele pe masă,
Le voi umple chiar cu un vin bun
Ca să cred o clipă că nu-mi pasă
Că trăiesc acest pustiu Crăciun.

Vor veni copii să îmi colinde,
Le voi spune că sunt bucuros,
La poveşti cu ei mă voi întinde,
Ca să uit că toate-mi ies pe dos.

Seara voi aprinde-o lumânare
Să-mi văd umbra pe pereţi dansând,
Şi-am să mint că-i doar o întâmplare
Că petrec această zi plângând.

Va veni Crăciunul şi la mine,
Am să îl petrec cum pot şi eu,
Şi-mi va fi mai clar un fapt, în sine,
M-a uitat până şi Dumnezeu.

luni, 17 decembrie 2007

Eu şi viaţa, un cuvânt

Am făcut în viaţă multe,
şi mai bune, şi mai rele,
Am privit mereu spre soare,
am crezut mereu în stele.
Mi-am croit un drum spre lume
şi mai greu, şi mai uşor,
Unii mi-au ucis speranţa,
m-au gonit din lumea lor.

Chiar am vrut să fac de toate,
le-am făcut mai rău, mai bine,
Cândva îmi doream palate,
azi mă plimb printre ruine.
Am rostit un gând de ducă,
mi-era când uşor, când greu,
Frică-mi e azi de cuvinte,
un cuvânt mă simt şi eu.

marți, 4 decembrie 2007

Întrebarea ca prezent

A fost iubire sau o încercare
de-a rezista dorinţei de-a trăi?
Rămas-am doar cu-această întrebare,
cînd, obosit, conjug verbul a fi.

Dă voie amintirii să privească
ceea ce vrea, nu doar ceea ce ştii,
Şi dacă poţi tu las-o să rostească
de ce îmi simt şi vorbele pustii.

Ne-a măcinat orgoliul unei clipe,
sau ne-am lăsat de viaţă doborâţi?
Acum ne dăm ca pe-un tribut risipei
şi ne simţim în suflete urâţi.

Când dam crezare spuselor păgâne
şi aruncam cu falduri de noroi,
Nu ne-ntrebam ce oare va rămâne
din tot ce-a fost frumos, cândva, ‘ntre noi?

Ce vom simţi când într-o dimineaţă
unul din noi din ceruri va privi?
Vom învăţa că-n copcile de gheaţă
dacă vroiam, averi puteam găsi.

Am refuzat, fără s-avem motive
un adevăr al omului de rând.
Răspunsurile mele-s obsesive
iar tu nu-mi crezi nici lacrima căzând.

luni, 3 decembrie 2007

Inacceptabil

Dinspre trecut simt numai vântul rece,
Simt chiar în suflet crivăţul câinesc,
Aş vrea o clipă să o pot petrece
Uitând de tot ce pare-a fi lumesc.

Tot hăituit de vorbe-nveninate
Încerc să redescopăr că trăiesc,
Spun unii c-aş avea numai păcate
Şi, că iubind, mereu păcătuiesc.

Poate, de mine, mulţi ar vrea să ştie
Ce-am fost, ce sunt, cum viaţa mi-am trăit,
Eu însă ştiu că, în copilărie,
Vieţii, să-i dau foc, mi-aş fi dorit.

Am pus mereu un semn de întrebare
Chiar dacă un răspuns era găsit...
Şi-am înţeles că viaţa-i o-ntâmplare
Şi nu-i poţi da un drum prestabilit.

Mereu se simte vântul. Şi e rece,
Şi vorbele asupră-mi se abat,
Azi nu mai vreau să ştiu că timpul trece
Şi, orice-ar fi, mi-asum acest păcat.

Chiar de va fi să lupt cu-ntreaga lume,
Vreau să rămân un om adevărat,
Şi n-am s-accept nicicând ca al meu nume
Prin mlaştină să ştiu c-a fost purtat.

Haos existenţial

Viaţa mea... un haos indecis,
Numai puncte, puncte şi... suspans,
Trec mereu o punte spre abis,
Răvăşit de-al vieţii tainic dans.

Între întâmplare şi normal
Căutarea tainic m-a împins
Să mă-mpotrivesc oricărui val
Şi să nu ştiu să mă dau învins.

Adunat-am anii într-un număr
Şi trec astăzi încă un hotar,
Toamna mi se-aşează pe un umăr
Şi-mi arată umbra-n calendar.

Orişicâte lacrimi uit să şterg,
Cerul, de-l privesc îl simt senin,
Am un drum pe care vreau să merg
Şi povestea mea eu s-o termin.

Răvăşit de-al vieţii tainic dans.
Trec mereu o punte spre abis,
Numai puncte, puncte şi... suspans...
Viaţa mea... un haos indecis...

miercuri, 28 noiembrie 2007

Peste timp, probabil

Când vor mai trece ani, vei înţelege
Minciuna, ce te-a prins în mreaja ei,
Şi, care, ca o literă de lege,
Ţi-a spus să îmi dai foc... Azi asta vrei?

Vei fi rănită când vor trece toate
Şi-ai să cunoşti ce drumuri ai strivit,
Trecutului, dând sens, vei şti că poate
Cu lacrimi, până-n sânge, te-am iubit.

Când ţi-ai clădit un surogat de soartă,
În ochii mei cuţite-ai aruncat,
Şi-atunci când tu treceai deja de poartă,
M-ai şi văzut, pe mine, c-am plecat.

Uitasei însă că puterea trece,
Iar vremea bună-aduce şi furtuni,
Că vara-i rea când iarna nu e rece,
Că nu există numai oameni buni.

Eu am rămas plângând privind plecarea,
Tu mă priveai gândind că-s dedesubt,
Şi n-am să înţeleg că n-am chemarea
Acelui val ce diguri mari a rupt.

Curând, curând, o ţorţă nevăzută
Va lumina întregul timp trecut,
Şi ai să vezi că lupta ta-i pierdută,
Dar ce folos la câte am pierdut?

duminică, 18 noiembrie 2007

Contur concret

Gândului i-am dat contur mereu
Învăţând să cred că nu se poate
Să pot pune semnul ce-l vreau eu
Când din piatră am vrut apa scoate.

Mi-am robit speranţa în suspin
Dând mereu iluziei crezare,
Şi-am umplut paharul deja plin
Ascunzându-mă-ntr-o întâmplare.

Prin menirea sfântă-a unui vis,
Când simţeam că ceru-i mai aproape,
Rana vieţii mi s-a redeschis
Într-un ceas limpezitor de ape.

Totul pare iar întâmplător,
Dar mai toate încă se repetă,
Azi, privind în urmă, ştiu că mor
Să-mi devin iluzie concretă.

luni, 12 noiembrie 2007

Stea mereu

Te zăresc a stelelor stăpână
Eu, un om ce moartea şi-o amână...
Şi privesc spre zările albastre,
Însă plec în nopţile-mi sihastre.

Te zăresc în lunga-mi agonie,
Nimeni nu mai vrea să mă mai ştie...
Ştiu că eşti o stea ce nu se stinge,
Vis de vară ce mereu învinge...

Tu eşti stea de noapte şi de zi...
Şi-mi vei fi mereu... Pasăre I!

vineri, 9 noiembrie 2007

Am învăţat… nu pot…

Am învăţat să privesc odihna,
Am învăţat să visez zborul,
Am cules aripile frunzelor uscate
Şi...
m-am ales cu palmele bătătorite.

Am pornit ca un zurgălău pe câmpii,
Am pornit ca o umbră pe soarele primăverii,
Am ajuns într-o singurătate aspră
Şi...
m-au nins vânătăi pe obraz.

Am înălţat în soare o coroană,
Am înălţat în ceruri un îndemn,
Am învăpăiat zile triste
Şi...
m-am ales cu florile duşmăniei.

Am slăvit înaltul zorilor,
Am slăvit vibrantul halou al lunii,
Am slăvit cerul senin de vară
Şi...
m-am ales cu ochii orbiţi de întuneric...

Iar dacă, totuşi, am învăţat
să privesc,
să pornesc,
să înalţ,
să slăvesc,
Atunci... de ce?

De ce nu pot să iubesc
privirea,
drumul,
înălţarea
şi slava?

miercuri, 7 noiembrie 2007

Jurământ suprem

Am ajuns la cap de drum,
nu mai am ce să mai spun,
nu mai ştiu nimic.
Vânturi mă tot bat acum,
lacrimile mă supun,
nu mă mai ridic.

Toate-n jurul meu se trec,
azi nimic nu mai aştept,
am un drum sortit.
Toate-au fost. Izvoru-i sec,
focuri mă tot ard în piept,
parcă-am obosit.

Norii negri sunt un semn,
dar acum nu mă mai tem,
ce va fi, va fi.
Fac un jurământ solemn
când dau înţeles suprem
zorilor de zi.

Am luptat pentru un vis,
nu m-am dat nicicând învins,
chiar de m-a durut.
Drumul de s-a vrut închis
l-am făcut şi dinadins
spre necunoscut.

Uneori, tăcând prea mult,
m-au văzut ca şi căzut,
poate chiar strivit.
Azi de suflet vreau s-ascult,
să cred iar în ce-am crezut,
eu, cel mai hulit.

Ştiu c-am fost o frunză-n vânt,
doar o lacrimă de gând,
din trecut trimis.
Şi, de voi privi-n pământ,
gândul nu vreau să mi-l vând,
târgul s-a închis.

Pasul ce îl fac
Nimeni nu-l va şti,
Chiar dac-am să tac,
Munţii voi urni...
Şi veţi şti apoi
Că m-am rătăcit,
Dar vin înspre voi
Dinspre infinit.

marți, 6 noiembrie 2007

Toamna fără sens

Mi-aduc aminte... ce era să fac?
Pluteau în aer norii plumburii
Şi lebede cântau. Priveam spre lac,
Vroiam să vii... Dar ştiu că tu nu vii...

Mi-aduc aminte... toamna fără sens
Cu vise ce tu azi nu le mai ştii...
Azi toate le trăiesc... Un gol imens...
Şi vreau să vii... Dar ştiu că tu nu vii...

Mi-aduc aminte... ce mai pot să spun?
Văd drumurile triste şi pustii...
Pe gânduri nu am cum să mă răzbun,
Vroiam să vii... Dar ştiu că tu nu vii...

vineri, 2 noiembrie 2007

Vinovat prin vis

Şi dacă valul ţărmurile spală,
La ceasul aşteptărilor ce dor,
Vin amintiri şi dau mereu năvală,
Într-un vârtej nebun, copleşitor.

Deasupra, când furtuna dă târcoale
Şi cerul se apleacă spre pământ,
Un val al mării vrea să se răscoale
Înaripând o lacrimă-n cuvânt.

Târziul răscolind a mării undă
Aduce-n vis al vieţii compromis,
Iar dacă nu mai poate să se-ascundă
Striveşte-n zori un drum întredeschis.

Şi numai zorii mai aduc lumină
Şi visul va purta mereu o vină!

luni, 29 octombrie 2007

Rugăciunea unui saltimbanc

Eu nu-s decât un mare saltimbanc,
Când lacrima în zâmbet o prefac,
Rostogolindu-mă ca un nebun,
Când cărţile pe faţă vi le pun.

M-aţi cunoscut ca mască de paradă
Şi rânduiri de gânduri incomplete,
Înnobilând o vorbă de pe stradă
În umbre de uitate siluete...
Puneam accent pe searbede consoane,
Recucerind un drept, fără tăgadă,
Iar dacă din săpun făceam baloane,
Ştiam că eu voi fi un semn pe stradă.

Eu sunt ce v-aţi dorit: un saltimbanc
Ce plânsu-n zâmbet ştiu să îl prefac,
Rostogolindu-mă ca un nebun,
Când cărţile pe faţă vi le pun.

Şi când ştiam că ceva am a spune,
Stindardul luptei l-aduceam în faţă,
Dar nu credeam că aş putea supune
Bolidul alb ce-mi va ieşi în faţă.
Iar voi să încheiaţi cândva povestea,
Când veţi simţi că va apune luna,
Şi să uitaţi că rândurile-acestea
Sunt ultimele, pentru totdeauna.

Am fost şi eu un mare saltimbanc,
Ce azi va da şi ultimul atac,
Rostogolindu-se ca un nebun
Să fie ţeavă şi afet de tun.

Căutând un gând

Ieri, pe lângă râu, trecând,
Am pierdut un fir de gând.
Căutându-l spre apus,
L-am găsit cu vorba dus.

N-aveam lacrimi să îl plâng,
Când păşea cu pasul stâng.
Şi fugea spre miazăzi,
Hăituind rostul de-a fi.

Negăsind al şoaptei rost,
Îşi dorea un adăpost,
Şi, pe drumu-i hărăzit,
A fugit spre răsărit.

Fiind ascuns în firul ierbii,
L-au purtat pe coarne cerbii,
Peste munte, peste deal,
Căutându-i vad şi mal.

Şi-am ajuns să rătăcesc,
Gândurile să-mi găsesc.

sâmbătă, 27 octombrie 2007

Aşteptare

Arde mocnit un turn de catedrală
Şi-n jurul meu e apă şi e foc,
Aştept tăcut pedeapsa capitală
Şi-o zi a mea, uitată de noroc.

De-aseară ninge, alb e totu-n zare,
Doar lângă mine-i negru, peste tot,
Rămân în foc şi ies la drumul mare
Şi-aş plânge-n noapte, însă nu mai pot.

Ucis de valuri, rătăcind prin lume,
Cuprins de aşteptatul ultim pas,
Aştept să fiu, cu nume şi prenume,
O amintire ce mai pot s-o las.

luni, 22 octombrie 2007

Priveşte-mi…

Priveşte-mi inima cum bate,
Ascultă-mi ochii cum privesc,
Acum am nopţile bogate,
Când simt că ceruri biruiesc.

Priveşte-mi gândul ce te-aşteaptă
În zorii ce mă copleşesc,
Mă regăsesc dorit de-o faptă
Şi simt că ceruri biruiesc.

Priveşte-mi lacrima ce trece
Peste un vad prea nefiresc,
Eu nu mă-mbăt cu apă rece,
Dar simt că ceruri biruiesc.

sâmbătă, 20 octombrie 2007

Ultima amăgire

Astăzi rătăceşti ultima dată
Spre mirajul faptelor comune,
Regăseşti în şoapta zbuciumată
Adevărul ce voiam a-ţi spune.

Te-ai fi vrut, în viaţa ta, senină,
Şoaptă de izbândă şi-mplinire,
Însă noaptea care o să vină
O să-ţi spună: totu-i amăgire.

Mâine vei avea o altă cale
Ce ţi-ai spus-o într-un prag de seară,
Ai să dai, din nou, vorbelor tale
Cerul zilelor de primăvară.

Ai să vezi lumini ce te inundă,
Teama ai s-o laşi, pe veci, acasă,
Nimeni n-o să poată să ascundă
Ce-ţi spuneam: Tu ai să fii mireasă...

Toţi vor întreba să înţeleagă:
Ce va fi, ce-a fost şi ce ne leagă...

luni, 15 octombrie 2007

Idealul pas

(replică infidelă)
Stupida vreme încă ţine pasul
Cu urma nopţii şi ne face semn,
Întreb şi eu, când pot, cât mai e ceasul?
Să nu trec spre uitări un vis solemn.

Desăvârşim, sau ardem într-o clipă,
Ireversibil, fără scop precis,
Un adevăr ce face chiar risipă
De idealul ultimului vis.

Nu poţi privi în faţă sau în spate,
Nu poţi culege când n-ai semănat.
Alege-ţi drumul către libertate
Şi lasă-n urmă tot ce s-a-ntâmplat!

vineri, 12 octombrie 2007

Limpeziri de ploaie

Plouă, plouă, plouă des,
Ştiu că azi am de ales
Lacrimilor un alt drum,
Ca să pot să îmi asum
Interzisul lor acces
Printre mugurii de scrum.

Plouă, plouă, plouă trist,
Mă şi mir că mai exist,
Răzvrătind un rug aprins,
Nu vreau să mă dau învins,
Dar mă mir că mai rezist,
Frigu-n suflet m-a cuprins.

Plouă, plouă, plouă rar
Filele din calendar,
Când descopăr, nefiresc,
Că doresc, şi chiar trăiesc,
Nopţi în care iau foc iar
Şi izvoare limpezesc.

miercuri, 10 octombrie 2007

Nuntă cu torţe

Sunt un resort ce nu mai are loc
În tristă-a timpului maşinărie,
Şi simt că aer nu mai am deloc
Şi-aştept pedeapsa... în contumacie.

M-au pedepsit şi clipele, în plâns,
La rătăciri în nopţi întunecate,
Doar stelele, în jurul meu, s-au strâns,
Să pot avea o nuntă-n şapte sate.

Călătorind, uitat şi neştiut,
Mi-aduc aminte că eu n-am nici casă,
Şi n-am de unde şti de n-am murit
Când îmi puneam şi sufletul pe masă.

Şi-n nunta, ce va fi-n curând să fie,
Inima mea va fi o torţă vie...

joi, 4 octombrie 2007

Destin spre întâmplare

Timpul şi-a ucis, încet, hotarul,
Picătura a umplut paharul,
Lacrima a hotărât destinul,
Suspendând, pornirilor, suspinul.

Mai departe văd ca o lumină
Paşii, absolvindu-mă de vină,
Şi, călcând mereu noi orizonturi,
Lupt cu viaţa pe mai multe fronturi.

Adevărul, ca un sens al vieţii,
L-am găsit în crucea dimineţii...
Din risipa-mi toate se adună,
Împletind a visului cunună.

Şi, cum ştiu că soarele răsare,
Viaţa e în sine o-ntâmplare.

joi, 27 septembrie 2007

Semne de-ntrebare

Mi-ai fost gând şi şoaptă, mi-ai fost floare,
cea mai dragă lacrimă de soare.
Azi, când plec prin viaţă la-ntâmplare,
caut ţărmul valului, pe mare,
obsedând un semn de întrebare.

Mi-ai dat aripi şi mi-ai dat culoare,
însemnând o lacrimă de soare.
Azi, când totul trece la-ntâmplare,
caut drumul ce îmi e chemare,
înrobit de semne de-ntrebare.

Mi-ai fost totul! Nici nu ştii cât doare...
Nu mai eşti tu lacrimă de soare?
Viaţa mea-i un val strivit, se pare,
drumul e mereu la întâmplare
şi-s ucis de semne de-ntrebare.

miercuri, 26 septembrie 2007

Umbră de toamnă

Plouă trist, mărunt. Totu-i pustiu,
Cerul e un haos plumburiu,
Umbrele se sting prea nefiresc,
Eu prin ploaia nopţii rătăcesc.

Vântul mai adună uneori
Liniştea uitaţilor fiori,
Frunzele să moară se grăbesc,
Eu le calc şi uit... doar rătăcesc.

Cerului, de zi, îi e iar dor,
Plouă peste frunzele ce mor,
Umbrele fac umbre. E firesc
Să-mi pierd urma şi să rătăcesc.

luni, 24 septembrie 2007

Noi spre infinit

Hai, vino, hai, în margine de lume,
Să fim noi doi un val de neoprit,
Predestinaţi de un însemn anume,
Suntem un început de infinit.

Prin nori de foc remodelăm destine,
Când pragul nopţii cade istovit,
Suntem mereu speranţa de mai bine
Şi suntem drum mereu spre infinit.

În zorii zilei ne găsim în toate,
Şi o să fim realul izbândit,
Şi toţi vor înţelege că se mai poate
S-avem, în doi, un drum spre infinit.

duminică, 16 septembrie 2007

Dă-mi mâna ta…

Fiului meu, Mihai-Daniel
Dă-mi mâna ta, copil cu chip senin,
Descătuşează forţe nevăzute,
Îndepărtează-mi norii ce revin
Purtându-mă spre praguri absolute.

Dă-mi mâna ta şi redeschide-mi drum
prin vorbe sfinte, spuse-n prag de seară,
Că iarăşi pot remodela acum
Un adevăr ce nu mai vrea să moară.

Dă-mi mâna ta, copil cu gând curat,
Îmi schimbă iarăşi noaptea-n dimineaţă,
Şi-ai să-nţelegi, mereu, cu-adevărat
Că pentru tine eu revin la viaţă.

Dă-mi mâna ta şi lasă-mă să-ţi spun
Ce-a fost, ce este, ce va fi cu mine,
Cât pot pecetea lacrimei s-o pun
În gândul ce mă-ndeamnă către tine.

Dă-mi mâna ta! E noaptea iar senină,
Eu vreau, în viaţa mea, numai lumină.

Încă mă-ntreb?

Încă mă-ntreb de ce nu folosesc
unda de foc, ce pot oricând stârni,
să am orice şi tot ce îmi doresc
eu cel ce pot chiar muntele urni?

Încă mă-ntreb de ce nu mă grăbesc
să pun în umbră tot ce am în drum,
şi pe deasupra lor să tot păşesc
eu care pot preface piatra-n scrum?

Încă mă-ntreb de ce nu îndrăznesc
să pun accentul doar pe ce voi fi,
şi-n cumpănă nu stau când dăruiesc,
deşi cu gândul pot orice strivi?

Încă mă-ntreb, deşi am un răspuns...
Iubesc, şi asta mie mi-e de-ajuns.

marți, 11 septembrie 2007

La-nceput…

La început de toamnă ard cu totul:
Şi eu, şi cerul, şi pădurea toată,
Şi se înalţă-n ceruri şi norocul
Ce mi-a surâs cândva... şi doar odată.

Cuvântul spală visul într-un urlet,
Întunecând speranţa ce se duce,
Ce mai rămâne? Pasul meu de umblet
Şi un îndemn nerăstignit pe cruce:

E încă toamnă, cât o fi să fie,
Trăiţi-o ca pe-o mare bucurie!

sâmbătă, 8 septembrie 2007

Anonim mereu

Nu urc pe dealuri, nu cobor în vale,
Sunt anonimul cel mai cunoscut,
Şi plâng şi eu în lacrimile tale,
Privind mereu, în taină, spre trecut.

Nu mă înclin când vântul vieţii bate,
Chiar dacă-n suflet frigul îl resimt,
Şi dau bineţe clipelor uitate
Când deznădejdea lumii o presimt.

Rămân de strajă nopţii-ntunecate,
Descoperind şi-n vis un hohot trist,
Doar adevărul ţipă şi se zbate
Când lumea uită că şi eu exist.

Iar drumul orişiunde mă va duce
Nu-l pot străbate de priviri ascuns,
Nu am odihnă, n-am nici o răscruce,
Sunt eu: şi întrebare, şi răspuns.

marți, 4 septembrie 2007

La tine...

...vieţii mele
Poate mai vorbesc şi de noroc,
Poate şi de gânduri clandestine,
Am trecut prin apă şi prin foc,
Şi am reajuns, mereu, la tine...

Toate câte-au fost au şi rămas,
Lacrima ştiu clar că-mi aparţine,
Şi mă-ncumet să mai fac un pas,
Adevărul e, mereu, la tine...

Frig a fost şi uneori prea greu,
M-am strivit de rău ca şi de bine,
Am crezut că totuşi pot fi Eu,
Valul vieţii m-a adus la tine...

joi, 30 august 2007

Lumina în perspectivă

În viaţa mea, mai plouă clandestin,
Chiar timpul vrea să se mai odihească
Plâng în tăcere, caut să-mi închin,
Zorii de zi pe-o cale mai lumească.

Orgii de roşu închinând pahare
Pe malul apei tot mereu se fac,
Eu îmi duc crucea şi mi se tot pare
Că păsările nopţii nu mai tac.

Să tac? Să plâng? Mi-e plânsul în zadar,
Eu vreau lumină, vreau să fie soare,
Aprindeţi torţe, vreau să dau în dar
O zi în plus, o zi de sărbătoare.

miercuri, 29 august 2007

Mâinile tale

Mâinile tale trăiesc,
în fiecare mângâiere...
Se simte alinarea,
Se simte speranţa,
Se simte sufletul.

Mâinile tale
au lacrimi şi gânduri,
au zâmbet şi raze de soare,
au dorul speranţei.

Mâinile tale poartă visul,
Mâinile tale poartă viitorul,
Fără semne de întrebare
Şi fără puncte de suspensie...

Mâinile tale...

joi, 23 august 2007

Liman

Am dus război cu sufletul prea mult,
Uitând cumva de ce mai şi trăiesc,
Am învăţat să tac şi să ascult,
Azi însă vreau limanul să-mi găsesc.

Adăugând un sens de ultim gând,
În joc aduc al lumii început,
Chiar dacă viaţa o mai duc plângând,
Eşti tot ce vreau. Eşti tot ce n-am avut.

În miez de noapte caut înspre cer,
Dorinţei mele împlinire eşti,
Un jurământ ne leagă. Un mister,
Balsam al răscolirii-mi sufleteşti.

vineri, 27 iulie 2007

Sens de iubire

Eu te iubesc, în felul meu, tăcut,
Privind lumina zorilor de zi
Ce vor la viaţă iar a mă trezi
Spre a uita că ieri e doar trecut.

Zăresc o umbră-a cerului senin
Şi-n gând îmi eşti un vis mereu,
Eu, omul fără Dumnezeu,
În faţa ta azi vin să mă închin.

Vor trece zile şi-am să simt că iar
Pe drumul vieţii sunt alergător,
Să te sărut mi-e astăzi iarăşi dor
Şi încă-o filă rup din calendar.

Mai e puţin şi vom privi în doi
Un orizont ce ieri părea închis,
Şi, poate, ca un ultim compromis
Vor înţelege toţi că suntem “noi”...

Şi, învăţând că totul e real,
Vei da de ştire fapt împlinitor,
Mă vei renaşte tu, să nu mai mor,
Că între noi e doar un semn: egal.

Te voi iubi, în felul meu, tăcut,
Privind mereu un cer înseninat...
Acum ştiind ce-n viaţă ne-a legat
Vom retrăi chiar şi acel trecut...

duminică, 22 iulie 2007

Nedăruire

N-am nici o noapte-n plus în magazie,
În minus am ieşit la inventar,
Sau... poate-i rătăcită şi târzie,
De-o regăsesc ţi-o dau că-i în zadar.

N-am nici o oră-n plus de data asta,
Paradoxal, am un orar precis,
Pe capul meu iar a căzut năpasta
Şi plec spre viaţa mea mai indecis...

Nici lipsa n-o mai simt şi mă amuză
Că-s surdo-mut şi nu îţi pot vorbi,
Doar adevăru-i cea mai bună scuză
Când focul e doar scumul dintr-o zi.

N-am să te iert, să nu îţi ceri iertare,
Nu-s acrobat de circ, sunt om real
Şi azi, când viaţa mea e-n sărbătoare
Priveşte marea... eu plutesc pe val...

joi, 19 iulie 2007

Clipa de drum

Totuşi eu ştiu că o să vină
O clipă-n care n-ai să-mi pleci,
Când vom fi noi ca o lumină
Pe vadul marilor poteci.

Acolo muntele se-aruncă
În ape pline de avânt...
Voi da spre ceruri o poruncă
Să fim noi doi... un cuplu sfânt.

S-avem însemn de creste-nalte
Şi gând spre tot ce va veni,
Când or să vină să ne-asalte
Speranţe ce ne vor "a fi"...

Şi va veni mereu o noapte
Şi-am să te ţin până în zori
Să te mângâi, să-ţi spun în şoapte
Că cerul este plin de nori.

Să te privesc ca pe-o mireasă
A sufletului meu stingher,
Să simţi că de nimic nu-ţi pasă
Când dimineţilor te cer.

Să mă hrănesc cu-a ta privire
Să mă îmbeţi cu un cuvânt,
Să-ţi jur, pe viaţa mea, iubire
Eu, cel mai trist de pe Pământ.

luni, 16 iulie 2007

Semn de nume

Simt din nou că viaţa e un vis...
Am văzut că soarele răsare,
Mi-ai deschis un drum spre paradis,
Am ucis un semn de întrebare.

Am pus vorba noastră ca accent,
Nopţile ne-au readus la viaţă,
Sunt perpetuu un adolescent
Izbăvit de copcile de gheaţă.

Ştii şi tu că viaţa e un vis...
Şi mereu eşti rază de speranţă
Ne-am sortit un loc în paradis,
Regăsind reala cuntezanţă.

Am pus fapta noastră ca accent,
Hotărând să reclădim o lume,
Să trăim tot timpul în prezent,
Să simţim că-avem acelaşi nume.

duminică, 15 iulie 2007

Destin de lacrimi

Eu nu îmi mai aduc nimic aminte
Şi totu-mi pare că-i aşa real,
Destinul meu e scris în trei cuvinte
Ca un abuz de lacrimi ideal.

Din prima clipă am uitat de toate,
Simţeam că cerul cade în abis,
Aşa cum ştiu că totuşi se mai poate
Să fim noi doi un colţ de paradis.

Când vânturi bat şi drumuri se înfundă,
Te chem stingher şi caut pasul tău,
O lacrimă de soare mă inundă
Şi nu mai ştiu ce-i bine şi ce-i rău.

Trăiesc în tot ce viaţa-mi pune-n faţă:
Războaie, drame, vorbe de scandal.
Destinul meu, adus de-un val de ceaţă,
E un însemn de lacrimi, ideal.

În toiul luptei caut spre lumină
Şi-mi dă puteri o stea ce-a răsărit,
O lacrimă îmi spune că-s de vină,
Dar ăsta sunt. Vreau şi un fruct oprit.

Nu am hotar când marginea de lume
Îmi pune-n cale sensul interzis,
În trei cuvinte cândva mi-a dat nume,
Să pot da viaţă ultimului vis.

Şi uit mereu şi nu-mi aduc aminte,
Şi rostuiesc o soartă din cuvinte.

miercuri, 11 iulie 2007

Manifest împotriva mea

Călugăriţi-mă în cea mai mare taină,
Când soarele străluce-nspre apus
Şi înveliţi-mă într-a tăcerii haină
Să nu mai auziţi ce am de spus.

Puneţi-mă mereu în zona interzisă
Când vă e clar că sunt de pus la zid,
Nu tac şi nu îmi vreau nici vorba compromisă
De vreun ţel ascuns sau doar servid.

Sau omorâţi-mă de ştiţi că e mai bine
La ceas târziu când luna intră-n nori,
Dar să păstraţi ceea ce azi îmi aparţine
Să vreţi să fiţi mai liniştiţi în zori.

marți, 10 iulie 2007

Paradoxalul sens

Paradoxal, când alţii vor să moară,
Obişnuiţi c-un trai de zi cu zi,
Eu regăsesc, acum, a doua oară,
Puterea şi dorinţa de-a trăi.

În clandestinul nopţii care trece,
Bat pragul absolutului comun,
Şi, fără să mă-mbăt cu apă rece,
Din vânturile vieţii mă adun.

Iar dacă toate merg spre totdeauna,
Între un plus şi-un minus infinit,
Zorii de zi au împletit cununa
Speranţei de înalt nebiruit.

Când încă toţi se miră că se poate
Să redevin mereu adolescent,
Eu regăsesc, acum, un drum în toate
Şi dau alt sens realului prezent.

În labirintul zilelor de mâine
Aduc şi întristarea din trecut,
Pun preţ egal între un colţ de pâine
Şi-acest elan spre ţel necunoscut.

Iar dacă somnul nopţii mi se duce
În umbra remanentă din priviri,
Îmi port cu grijă, singur, a mea cruce,
Spre orizontul ultimei zidiri.

Paradoxal, cu sens de legământ,
Eu las amprenta mea unui cuvânt.

sâmbătă, 7 iulie 2007

Rost întru noroc

Se simte că-i furtună peste tot
Şi valul trece iarăşi peste mal,
Se rupe-n două-al lumii piedestal
Tocit de al căldurilor complot.

Un uragan al timpului trecut
Face ravagii mari în calendar,
Şi toţi se zbat acum, dar în zadar,
Se pierde totul în necunoscut.

Teroarea clipei urcă mult prea mult,
Victimizând al zilelor hotar,
Şi doar speranţa gândului hoinar
Rezistă într-al nopţilor tumult.

Chiar zborul prin furtunile de foc
Aduce-n plâns întregul lumii vis,
Înnobilând al lumii compromis
Cu un blestem de rost întru noroc.

marți, 3 iulie 2007

Dialog cu sufletul

Pun iar pariu şi viaţa mea în joc,
Că, vreau-nu vreau, opri-voi timpu-n loc
Şi am să fiu acelaşi orişicând,
Ca să îmi fii mereu, mereu în gând...

Călătoresc spre pasul ce va fi,
Spre adevărul fiecărei zi,
Pun pasul meu alături de-al tău pas
Şi încă ştiu cât timp a mai rămas...

În dialog cu sufletul rămân,
Să mă mai cred al gândului stăpân,
Dar îmi şopteşte soarele-n apus
Că nu am spus tot ce aveam de spus...

Dar oare n-am rostit ce-n nopţi gândesc
Temându-mă să-ţi spun că te iubesc?
Credeam că ştii că nu mai cred că-s eu,
Mă tot trezesc cu tine-n gândul meu...

Am fost cândva torent prea trecător,
Azi am rămas să caut un izvor.
În curgerea în care trec firesc,
Izvor îmi eşti - Izvorul meu lumesc.

De-mi eşti alături, n-am să pot să fiu
O frunză-n vânt, pierdută în pustiu,
Şi nu mi-aş mai dori să plec deloc,
Tu îmi eşti apă, cum îmi eşti şi foc.

Dar am curaj în ochi să te privesc,
Fără de teamă să te regăsesc,
Şi să-mi pun clipa strajă la hotar
Şi să te vreau al şoaptei mele dar...

Privit-am într-o seară-ntâmplător,
La ceasul când credeam că iarăşi mor,
Şi am văzut un cer înseninat
Şi mi-am adus aminte ce-am uitat.

Şi trebuie să uit că am căzut,
Că mi-a fost greu, că multe m-au durut,
Voi trece mai uşor peste ce-a fost
Şi vom putea s-avem, în doi, un rost.

Aşa va fi, chiar dacă-i nefiresc,
Vei fi a mea, când zorii se ivesc,
Voi fi al tău. O noaptea de-nceput
Şi ai să ştii de-atunci ce mult te-am vrut.

duminică, 1 iulie 2007

Contur de lacrimă

Pătrund în şoaptă printre gânduri triste,
Preocupat de-al clipelor trecut,
Şi-n vorba mea începe să existe
Hotarul spre eternul absolut.

Înstrăinat de zodia-mi firească,
Adun mereu al lacrimei contur,
Şi simt că o-ntâmplare nelumească
Mă face o privire să îţi fur.

Şi te privesc în visul unei şoapte,
Cu sufletul zdrobit de absolut,
Doar viaţa-mi pare c-a rămas o noapte,
În care toate-au fost un început.

Şi toate câte sunt sunt pas firesc
Pe drumul ce îl bat să te găsesc!

sâmbătă, 30 iunie 2007

De mi-a fost dor...

Pe umeri, fără grijă, duc poveri,
Şi mă găseşti mereu, pe nicăieri,
Sfârşind mereu tot ce am început,
În viaţă n-am cerşit nici un sărut.

De mi-a fost dor, am tot privit în zări,
Poate-am oftat sedus de depărtări.
Îngenuncheat mereu la poarta lumii,
Nu m-am vândut trădării sau minciunii.

Şi toate mi le-am dus cum am putut,
Chiar soarta lumii totuşi m-a durut,
Si voi dori mereu un cer senin
Şi alunga-voi norii care vin.

joi, 28 iunie 2007

Pumnal în tâmplă

Cât trecători rămânem, se întâmplă
Să fim doar flacări, fără un destin,
Şi doar pumnalul, resimţit în tâmplă,
Mai picură-n paharul deja plin...

Înlocuim o vorbă cu un gând,
Înlocuim trecutul cu poveşti,
Mai trecem peste adevăr plângând
Şi aşteptăm în întuneric veşti.

Dar poate în cuvânt găsim puteri,
Chiar dacă-n toate încă mai greşim,
Să revenim aici de nicăieri,
Găsim puterea încă să trăim.

Sau, dacă rostul nu-i un şir de glume
Şi nu trăim gândind la ce-a fost ieri,
Putem să reclădim în noi o altă lume,
Mereu în pragul altor primăveri.

sâmbătă, 23 iunie 2007

Eu, val al mării

Un val al mării vine către mine,
Restituindu-mi gândul de demult,
Eu nu-nţeleg de ce îmi aparţine
Şi nu-nţeleg de ce îl mai ascult.

Mă aşteptam să simt că briza mării
Va pune frâu pornirii de acum,
Dar nu-mi dă pace rodul întâmplării
Şi sunt sortit să fiu mereu pe drum.

Îmi udă ochii lacrima amară
Şi miezul nopţii vine prea curând,
E-aşa-ntuneric în această seară,
Chiar pescăruşii trec şi se ascund.

Vroiam să ştiu dacă e totuşi bine
Că te aştept, că vreau să te găsesc,
Dar cum nu ştiu ce faci, ce e cu tine,
Pe ţărmul mării vreau să-mbătrânesc.

Şi într-o zi, oricare-ar fi să fie,
Să mă găseşti, privind spre asfinţit,
Un anonim de care nu se ştie
Nici cine-a fost, nici cum a-mbătrânit.

Dar dacă totuşi apa n-o să poată
Să rostuiască viaţa-ntr-un alt fel,
Am să mă-ntorc să fim ca altădată:
Tu – floare rară, eu – mereu rebel.

Şi-n zori de toamnă, tot pe malul mării
Vom da iar sens destinului în doi,
Înnobilând o şoaptă a chemării
Cu harul sfânt al patimii din noi.

Zăpezi şi geruri ne vor prinde bine
Şi valul mării ne va încălzi,
Ai să rămâi mereu numai cu mine
Şi ţărm al mării mele ai să fii.

Eu val voi fi, ce vine şi tot vine,
Trecând acum prin neguri şi lumini,
Mă voi opri când voi ajunge-n tine
La ceasul când speranţei mă închini.

vineri, 22 iunie 2007

Altar de foc

Într-un cotlon al gândului găsesc
Un drum, în paşi, spre tot ce va urma,
N-aş vrea să ştiu, aş vrea să şi greşesc,
Dar toate, într-un fel, vor exista.

Atâtea porţi, pe drumul redeschis,
Vor pune semne şi vor da răspuns,
Iar timpul, într-un tainic val de vis
Va înţelege dacă-i de ajuns.

Apoi, din umbra norilor târzii
Va fi să cadă un altar de foc
Şi, sub stindardul nopţilor pustii,
Blestem va fi: de viaţă şi noroc.

joi, 21 iunie 2007

Apocaliptic

Va fi curând un val nimicitor
Ce va lovi în tot ce e înalt,
Şi focuri, într-un rug ameţitor,
Vor da-n final şi ultimul asalt.

Deasupra va rămâne un palat
Ce urme va purta, ca de securi,
Şi doar pământul va putea fi pat
Pentru acei ce nu vor fi-n păduri.

Şi martori or să fie prea puţini,
Eu sigur... dar aş vrea să fii şi tu...
Să ducem către cei plecaţi lumini,
Şi să păstrăm speranţa ca atu...

Sens de nume

Pe drumul meu, spre ziua de-mplinire,
gândesc cuvântul încă nerostit,
tărăgănând mereu, ca amintire,
obsesia hotarului sortit.

Iscată dintre valuri de furtună,
când timpul se scurgea în mod firesc,
ispita dintr-o lacrimă de lună
are acum un nume îngeresc.

Lăsând hotarul undeva departe,
Colind prin viaţă dinspre moarte...

Teii din Copou

Au înflorit iar teii din Copou,
Şi noaptea, luna, cerul străjuieşte,
Răstălmăcesc o şoaptă cu ecou,
Să simt că-mi duc destinul omeneşte.

Cu pas încet hotarul vieţii trag
Către o zi ce gândul îmi adună,
Doar miezul nopţii, ce mi-e iarăşi drag,
Povestea noastră vrea mereu s-o spună.

Şi tot aştept să fiu un bun comun,
Vândut ca supliment pe o tarabă,
Să pot să tac, să pot să mă supun
Celor ce iar, de tine, mă întreabă.

Au înflorit iar teii din Copou
Şi-un colţ de lună îmi mai şterge faţa,
Redându-mi hotărârea ca, din nou,
Să-ţi spun în şoaptă: Bună dimineaţa!

Mai mă opresc din mers privind tăcut,
În aşteptarea ce se tot lungeşte,
Şi-mi caut un prenume de-mprumut,
Să fiu un anonim ce-n gând trăieşte.

Şi tot aştept tarabei să mă dau,
Să simt că vânzătorii mă ignoră,
Să nu mai pot nici locului să stau,
Deşi o zi de-a mea la voi e-o oră.

luni, 18 iunie 2007

Dac-aş şti...

Dac-aş şti că pot aduce
Soare în inima ta,
Într-a timpului răscruce
Chiar acum m-aş aşeza.

Dac-aş şti că pot reface
Punţi ce aripi îţi pot da,
Drumul vieţii l-aş întoarce
Şi destin aş recrea.

Dac-aş şti că pulsul clipei
Este gândul tău şi-al meu,
M-aş şi dărui risipei,
Ca să fim doar noi mereu.

Dac-aş şti... Nu ştiu... Se ştie?
Nopţii îi dau sens de zi,
Fie deci ce-o fi să fie,
În curând te voi găsi.

duminică, 17 iunie 2007

Priveşte cerul

Priveşte, cerul nopţii e brăzdat
De încă o istorie de-o clipă,
Doar adevărul e îndurerat
De-atâta zarvă şi de-aşa risipă.

Hotarul umbrei e din nou strivit
De trecerea firească, efemeră,
Doar paşii mai ţintesc spre infinit,
Încătuşaţi de-un semn de barieră.

Câte un gând mai are drum închis,
Când la-ntrebări încearcă să răspundă,
Ori, obosit de-al vieţii compromis,
Se pierde-n râu de lacrimi ce-l inundă.

vineri, 8 iunie 2007

Aripi frânte

O nouă stea din cer ne luminează
Şi caută vieţii să-i dea nume,
Eu tot aştept pe margine de lume
Un semn şi-un gând pe-o lacrimă de rază.

Prin norii negri simt că pleci departe
Şi spre dezastru toate se vor duce,
Iar tu rămâi un nume pe o cruce
Şi adevărul lumii ne desparte.

Altarul clipei a aprins şi cerul,
Şi aripi frânte se ivesc din ape,
Strivind o clipă caut de aproape
Răspunsul ce învăluie misterul.

marți, 5 iunie 2007

Ignorând...

Oricât m-ai ignora, tu ştii prea bine
Că vreme nu m-ai este de pierdut
Şi, hazardându-te spre absolut,
Ai să-nţelegi de ce te-ntorci la mine.

Când faci abuz de vorbe-ntortocheate
Pui doar accent pe timpul tău trecut
Şi uiţi că sunt un om necunoscut
Ce ştie şi ce vrea şi ce se poate.

Tu, în întoarceri vrei să-ţi afli calea
Şi să repari castele de nisip,
Aşezi o umbră tristă pe-al tău chip
Când într-o parte-i dealu-n alta-i valea.

Şi mă ignori şi crezi că poţi fi totul
Sub zodia hotarelor de foc
Sau poate uiţi că ţin şi timpu-n loc
Când pun în joc şi soarta şi norocul.

În tot ce spun e semn că arde cerul
Şi curge-n picături ce ard mereu
Şi-acel final ce-l port în gând mereu
Va risipi, predestinat, misterul.

duminică, 3 iunie 2007

Deschidere

Ne iubim în trecere mereu,
Tu rămâi, cel care plec sunt eu,
Umbra lumii nouă ni s-a dat
A venit şi seara, s-a-nnoptat.

Umbrele vin peste noi mereu,
Tu rămâi, cel care plec sunt eu,
Noaptea rece-n taină ne-a cuprins
Nu mai ştiu ce patimi ne-au învins.

Întuneric vom privi mereu,
Tu rămâi, cel care plec sunt eu,
Neguri ne trimit către abis,
Poarta depărtării s-a deschis.

sâmbătă, 2 iunie 2007

Mi-era teamă...

Mi-era teamă să mai cred în da,
Hăituit de sensul negativ,
Dar m-am regăsit în şoapta ta
Şi-am găsit al vieţii leit-motiv.

Toate au acum un unic sens
Spre o poartă ce ni s-a deschis,
Şi adun, trăind tot mai intens,
Tot ce am, clădind tărâm promis.

Mi-era teamă să-l rostesc pe da,
Şi sfidam orice, rostind pe nu,
Astăzi ştiu că nu mai pot ceda
Şi destinul meu eşti numai tu.

Gândul are rol primordial
Spre destinul ce-l avem în doi,
Făurit de creasta unui val
Şi adus de cer într-amândoi.

Mi-era teamă c-am uitat pe da
La răscrucea marelui hotar,
Azi e soare iar în viaţa mea
Şi tu vieţii mele corolar.

Am dat nume timpului pierdut
Şi-am pus semnul ce era de pus,
Azi n-am teamă de necunoscut,
Soarele e la amiază, sus.

Iar acum eu nu mai ştiu pe nu,
Ba, mai mult, cam totul schimb în da,
Sunt acolo unde eşti şi tu,
Viaţa ta e ca şi viaţa mea.

marți, 29 mai 2007

Eu bat drumul...

Grâul dă în pârg şi se zvoneşte
Că va fi şi-n toamnă rod bogat,
Eu bat drumul ce se tot lungeşte,
Ca să pot la poarta ta să bat.

Vara îmi dă semn de împlinire,
Ca să caut locul ce ni-i dat,
Eu bat drumul dinspre dezrobire
Şi-acel timp de vis înnobilat.

Vremea mi-e-mpotrivă câteodată
Din furtuni mi-e greu să mă adun,
Eu bat drumul către tine, fată,
Şi în palme inima-mi îţi pun.

duminică, 27 mai 2007

Pas pe prag

Pas de împlinire, răvăşit de viaţă,
Se înalţă iarăşi într-un gând rostit,
Razele de soare ard un văl de ceaţă,
Noi vom trece pragul pe un drum sortit.

Pas de înălţare, izgonit de lume,
Se despovărează de un trist trecut,
Razele de lună scriu pe cer un nume,
Noi vom trece pragul spre necunoscut.

Pas de existenţă, împărţit în două,
Se reduce astăzi la destin comun,
Razele de soare plâng în bob de rouă,
Noi vom trece pragul. Nu ştiu ce să-ţi spun.

Pas de şoaptă tristă, suspendat în toate,
Trece spre finalul gândului uitat,
Razele de lună spun că nu se poate,
Noi vom trece pragul. Pragu-i neumblat.

duminică, 20 mai 2007

Premoniţie

Am gânduri mari şi cred că se-mplinesc
Cu fiecare noapte care trece,
Şi chiar atunci când suflă vântul rece,
Nu mă mai tem şi ştiu că te iubesc.

Din lacrimi izgonite din destin
Adun speranţa clipei de-mplinire,
Şi uit trecutul ars de-a ta privire,
Când mă priveşti în unda-mi de suspin.

Am gânduri iar şi nu le mai opresc,
Înalturi albe mai mereu mă cheamă,
Şi nu mai simt nicicum că mi-ar fi teamă,
Mi-e teamă doar să-ţi spun că te iubesc.

Destin târziu

Duceam cu mine şoapta unei stele
inoculând speranţe inutil,
Aripi de vis plângeau în vorbe grele,
negând dezastrul pasului tiptil.

Şi iar dau foc iluziei pierdute
la ceasul când oraşul e pustiu,
Un alt destin, din frunzele căzute,
refac prin clandestinul meu târziu.

Zăpezi târzii vin azi să înflorească,
adeverind speranţa mea lumească.

vineri, 18 mai 2007

Un gând mereu…

Iubita mea, priveşte cerul nopţii
Şi luna-n răsăritu-i prea grăbit,
Ca să mă vezi zdrobit de-un pas al sorţii
Şi răstignit pe-o muche de cuţit.

Hotare triste am fixat în grabă
Şi trandafirii sunt înmuguriţi,
Dar dacă vine noaptea şi mă-ntreabă,
Eu n-am să spun nicicând că sunt striviţi.

Un ger răzleţ a vrut să îi ucidă
Şi drumul să ne ducă-n necuprins,
I-a cam atins suflarea lui aridă
Şi crede că definitiv ne-a-nvins.

Iubita mea, am munţii lângă mine
Şi martor mi-este ceru-nseninat,
Îţi jur că iarăşi primăvara vine
Şi toamna va avea un rod bogat.

Şi-n iarnă o să vezi şi flori de gheaţă,
Şi Flori de Colţ în suflete crescând,
Eu voi da veste că-ntr-o dimineaţă
Vei fi o stea cu ochii surâzând.

Va fi o vară cum n-a fost vreodată,
Cu nopţisenineşi-mpliniri de vis,
Mai toatălumea va privimirată
Că cerul vieţii ni s-a redeschis.

duminică, 13 mai 2007

Norocul meu...

În nori de plumb am regăsit lumina
Şi-am regăsit căldura în zăpezi.
Am luat mereu asupră-mi toată vina
Ca eu să-nving când tu vrei să-mi cedezi.

În ape reci am pus să ardă focul
Şi-am pus la cale-a vieţii sărbătoare,
Şi-n miezul nopţii mi-am găsit norocul,
Norocul meu - o lacrimă de soare.

sâmbătă, 12 mai 2007

Nemuritor

Niciodată n-am cerşit nimic,
Am trăit cu ceea ce-am avut,
Astăzi am curajul să vă zic:
Chiar şi pragul vieţii l-am trecut.

Umbre-ncolăcite de lumini
Mă duceau pe-un drum necunoscut,
Şi, contemporan cu-ai mei străbuni,
Retrăiam poveşti de început.

Val de lacrimi mi-a fost dat să fiu,
Răvăşit de ordinea de zi,
Dar simţind că ceru-i plumburiu,
Mi-era clar că ştiu ce nu pot şti.

Din priviri am răzbătut spre cer,
Azi îmi ştiu întregul viitor,
Viaţa mea pot gaj să o ofer,
Că murind eu tot nu pot să mor.

M-am întors şi-acum ţin timpu-n loc,
Scriu o carte fără de sfârşit,
Ştiu că împreună-avem noroc
Şi-mplinim tot ce e de-mplinit.

Cum în viaţă n-am cerşit nimic,
Ochii din pământ pot să-i ridic.

joi, 10 mai 2007

Ia-ne, Doamne...

Am uitat de mult cum se trăieşte,
Ne ucidem pentru mărunţiş,
Chiar lumina zilei ne orbeşte
Şi ne ducem viaţa pe furiş.

Înscenăm furtuni la întâmplare,
Zorii zilei aruncăm în foc,
Am ajuns şi hoţi la drumul mare
Şi dorim s-avem numai noroc.

Facem focuri să avem ce stinge,
Ne-nchinăm la sfinţii cei mai mari,
Cea mai sfântă cruce e o minge
Şi suntem mereu tot mai avari.

Ia-ne, Doamne, orice perspectivă,
Ia-ne tot ce-a fost sau ce va fi,
Dar nu ne lăsa a fi-mpotrivă,
Dă-ne iar puterea de-a iubi.

luni, 7 mai 2007

Eşti...

Eşti chiar frumoasă, ştii şi tu prea bine
Şi lacrimă de cer îmi pari că eşti,
Eşti adevăr, şi şoaptă, şi minune,
Şi semn al cărţii pline de poveşti.

Eşti chiar mai mult, eşti roua dimineţii,
Şi zorii zilei ştiu că îmi poţi fi,
Şi-n răzvrătirea valurilor ceţii,
Tu drum îmi redeschizi spre altă zi!

Eşti chiar frumoasă, ştii la fel de bine
Şi focul vieţii simt că-l reaprind,
Am doar o clipă ce îmi aparţine,
Ţi-o dăruiesc şi-n gându-mi te cuprind!

Eşti chiar mai mult, eşti valul unei ape
Şi mal îmi eşti când viaţa-mi rătăcesc,
Şi tot mereu te simt şi vreau aproape,
Până-mi fac drum spre haosul ceresc.

Căutare

Sub nori de seară caut steaua clipei,
Şi-nvăţ din nou să cred în viitor,
Ştiu c-am trăit sub patima risipei,
Dar, azi, spre tine aş pleca în zbor.

Nici luna plină nu-i întâmplătoare,
Aşa cum toate au un drum al lor,
Tu îmi rămâi o lacrimă de soare
Ce-mi dă un drum spre timpul viitor.

joi, 3 mai 2007

Te vei mărita...

Te vei mărita, ştii asta bine,
Mulţi se vor uita în urma ta,
Tot mai mulţi mă vor urî pe mine,
Că vei fi de-atunci mereu a mea!

Te vei mărita în zori de toamnă,
Vorbe vechi de-atunci se vor uita,
Şi vei fi a vieţii mele doamnă
Şi-ai să-mi fii şi lacrimă, şi stea.

Te vei mărita şi-un cer ca focul
Să fim doi mereu ne va-ndemna,
Zorii zilei îşi vor face jocul,
Soarelui furându-i lacrima.

marți, 24 aprilie 2007

Şi nu avem...

-un fel de replică-
O noapte nu avem şi n-o petrecem,
Ci doar ne facem că suntem în doi...
Dar, peste toate, când răsare luna
Ne regăsim, aşa, străini, tot noi.

O zi n-avem şi până-n zori de ziuă
Mai dăm din umeri şi ne ard şi ploi,
Când, peste toate, iar dăm foc luminii,
Ne regăsim, aşa, mai trişti, tot noi.

N-avem nimic. Atât, singurătatea
Ce vine-n valuri peste amândoi,
Doar câte-un ceas de poate ne permitem
Să fim, în taină, singuri, numai noi.

vineri, 30 martie 2007

Răvaş de primăvară

Iubita mea, eşti frunza primăverii
Şi-mi eşti stindard în lupta ce o duc,
Şi lupt cu multe-n clipa înserării,
Când toate la-ntuneric se reduc.

Sunt multe semne ce ne dau târcoale,
Tot încercând să stingă focul sfânt,
Şi vor într-una să ne stea în cale,
Să poată să privească un zbor frânt.

joi, 29 martie 2007

S-ar putea...

S-ar putea să cad uitat de toate,
Să şi ard pe drumul meu lumesc,
Dar acum când somnu-mi nu se poate,
Mi-e deajuns să ştiu că te iubesc.

S-ar putea s-ajung din întâmplare
Într-un crov al paşilor ce pier,
Dar fiindu-mi lacrimă de soare,
Dreptul de-a iubi mai pot să-l cer.

S-ar putea să plec pe altă lume
Într-un haos tainic, omenesc,
Însă-am să mă-ntorc eu, val în spume,
Să te am mereu, să te iubesc.

duminică, 11 martie 2007

Nu pot să cad...

E ceas de seară, stele se aprind
şi norii nopţii neguri definesc,
De mă strivesc de pragurile vieţii,
nu pot să cad cât ştiu că te iubesc.

Vin vânturi mari şi simt că îmi e frig
şi-n raza lunii cerul îl privesc,
De mă ucide-n taină şoapta lumii,
nu pot să cad cât ştiu că te iubesc.

În pas de ducă lacrimii dau sens
şi cu speranţă cat un prag lumesc,
De ard în pripă orice gând al nopţii,
nu pot să cad cât ştiu că te iubesc.

luni, 26 februarie 2007

Va fi...

Va fi o toamnă-a unui an firesc,
În care toate-au fost la întâmplare
Şi-am învăţat că totu-i omenesc,
Dorind mereu o lacrimă de soare.

Va fi o zi cu cerul înflorit,
Va fi o zi cu falduri de lumină,
În care vom uita ce am trăit
Şi toate ce vor fi vor vrea să vină.

Istorii vor începe-a se rosti,
În ziua împletirii de destine,
Şi-o sâmbătă-ntr-un tot ne va uni,
Să trecem peste rău şi peste bine.

Şi ierni de alburi şi de rod bogat
Se vor păstra în mugurii de floare,
Iar vara va avea de-ncununat
Menirea sfântă-a lacrimei de soare.

miercuri, 21 februarie 2007

Firesc e iar...

Când pasul nopţii trece către zi,
Hotarul şoaptei este omenesc,
Îmi este iarăşi dor de a iubi,
Şi lumii dau de ştire că iubesc.

Tristeţea, în mod tainic, e un gând
Pe care îl trăim în mod firesc.
La târgul vechiturilor o vând,
Azi nu mai ştiu decât că te iubesc.

Dezastrul lumii are gust meschin,
În viaţa-n care totu-i nebunesc,
De toate uit când ţie mă închin,
Şi-mi e destul că pot să te iubesc.

Iluzia e dusă spre real.
În mod ciudat şi asta e firesc,
Dar încă îmi e dor de ideal,
Şi ideal îmi eşti şi te iubesc.

Mereu realul pare rău fatal,
Mereu firescul pare nefiresc,
Dar dacă valul se opreşte-n mal,
Fără tăgadă ştiu că te iubesc.

luni, 19 februarie 2007

Focul sacru

Mă opresc mereu în faptul serii
Şi-amintiri, deodată-mi dau năvală,
Când ucid un pas al primăverii,
Nimeni nu îmi cere socoteală.
Caut veşnic un miracol sfânt,
Vreau să înţeleg ce mă îndeamnă
Să adun cuvânt lângă cuvânt,
Ca să uit că vine-a vieţii toamnă.

Norii negri vor din cer să cadă,
Amintiri îmi dau, mereu, bineţe,
Paşii mei sunt urme prin zăpadă
Şi înving un gând din tinereţe.
Eu, nebun, rămân doar eu, mereu,
Un copil cu inima senină...
Pot iubi şi eu, un derbedeu,
Ca o lacrimă de suflet plină.

Am uitat ce-nseamnă nebunia,
Gândul meu e fapt şi răbufnire,
Îmi dă iar târcoale sărăcia,
Dar mă-nalţ plângând cu-a ta iubire.
Până-acum trăiam doar în desfrâu,
Viaţa mea murea fără tăgadă,
Căutam izvoarelor pârâu
Şi striveam troiene de zăpadă.

Mă adun din şanţ, de prin noroaie,
Mă înec în lacrimi şi suspine,
Azi adun a ploilor şiroaie
Să rezist pe drumul pân’ la tine.
M-am robit mereu atâţia ani,
Mi-am purtat viaţă plin de teamă,
Am dormit sub pâlcuri de castani
Dar acum eşti visul cel de seamă.

Focul sacru arde iar în vânturi,
Azi dau foc la fapte şi regrete,
Şi mai scot din ultimele gânduri
Pasul răzvrătirilor secrete.
Glasul tău în iarnă mă trezeşte
Şi plutesc tăcut şi revanşard,
Te cuprind în braţe nebuneşte
Şi în focul Demonilor ard.

luni, 12 februarie 2007

Am vândut...

Am vândut singurătatea
Unui haos anonim,
Astăzi vreau eternitatea
Doar la doi s-o împărţim.

Am uitat că am în spate
Doar o viaţă dusă-n gând
Şi-am pornit spre libertate
Ca o flacăra arzând.

Îţi veghez clipa visării
Ca o lacrimă, supus
Şi dau viaţa mea uitării,
Când iţi spun ce-aveam de spus.

Totuşi uneori mă doare
Că fac pasul mult prea mic,
Îmi eşti lacrima de soare
Şi mai mult nu vreau nimic.

joi, 8 februarie 2007

Pas de regăsire

Fiindu-mi şoapta clipă de ispită,
lăcrimez în vorba risipită,
obidit de semne de-ntrebare,
aştept visul razelor de soare.

Robotind prin simpla amintire
enervez o clipă de trăire.
Dor de ducă, dor de împlinire
eşti de-acum găsita mea iubire.

Făurind istoria de-o clipă,
obosesc pe-a gândului aripă,
călator pe gând de începuturi,
fiindu-mi frig, mă ard printre rebuturi.

Luminez şoptirea mea-n neştire
ocrotind o şoaptă de rostire,
amintindu-mi rostul de-mplinire
retrăiesc, găsindu-te, iubire.

Existând într-un calup de stele,
dăruiesc speranţă zilei mele,
evadez pe ziua mea trecută,
vultur să cobor pe-a ta redută.

Începând un pas de regăsire,
sunt mereu în preajma ta. Dau ştire!

marți, 6 februarie 2007

Întrebare

Frunză verde, verde de mirare
am sa plâng a gând de sărbătoare,
te găsesc în purpuri de lumină,
amintindu-mi clipa ce-o să vină.

Biruit de şoaptele ştrengare,
umblu peste paşi de întrupare,
niciodată n-o să fac risipă,
aplecând spre tine a mea clipă.

Ca un semn al lacrimii fugare,
intru-n gândul fără de hotare,
ne-ntrebat îmi umilesc trecutul,
existând ca vrutul şi nevrutul.

Exilând sentinţe călătoare,
stau şi pun un semn de întrebare.
te cuprind cu lacrima pribeagă,
întrebarea mea vrea să-nţeleagă.