Restituindu-mi gândul de demult,
Eu nu-nţeleg de ce îmi aparţine
Şi nu-nţeleg de ce îl mai ascult.
Mă aşteptam să simt că briza mării
Va pune frâu pornirii de acum,
Dar nu-mi dă pace rodul întâmplării
Şi sunt sortit să fiu mereu pe drum.
Îmi udă ochii lacrima amară
Şi miezul nopţii vine prea curând,
E-aşa-ntuneric în această seară,
Chiar pescăruşii trec şi se ascund.
Vroiam să ştiu dacă e totuşi bine
Că te aştept, că vreau să te găsesc,
Dar cum nu ştiu ce faci, ce e cu tine,
Pe ţărmul mării vreau să-mbătrânesc.
Şi într-o zi, oricare-ar fi să fie,
Să mă găseşti, privind spre asfinţit,
Un anonim de care nu se ştie
Nici cine-a fost, nici cum a-mbătrânit.
Dar dacă totuşi apa n-o să poată
Să rostuiască viaţa-ntr-un alt fel,
Am să mă-ntorc să fim ca altădată:
Tu – floare rară, eu – mereu rebel.
Şi-n zori de toamnă, tot pe malul mării
Vom da iar sens destinului în doi,
Înnobilând o şoaptă a chemării
Cu harul sfânt al patimii din noi.
Zăpezi şi geruri ne vor prinde bine
Şi valul mării ne va încălzi,
Ai să rămâi mereu numai cu mine
Şi ţărm al mării mele ai să fii.
Eu val voi fi, ce vine şi tot vine,
Trecând acum prin neguri şi lumini,
Mă voi opri când voi ajunge-n tine
La ceasul când speranţei mă închini.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu