Cu mine, cu tine...

E greu, și recunosc cinstit, cu mine,
Sunt greu în frâie de a fi ținut,
Dar sunt și viitor cum sunt trecut,
Și mult mai greu e însă fără mine.

Am spus de-atâtea ori cum e cu tine
Și-am spus că fără tine ar fi greu,
Timpu-a trecut și asta spun mereu,
Atât de greu îmi fără de tine.

Nu-ți e ușor, o spui, să fii cu mine,
Sunt piedestal înalt și chiar reper,
Dar sunt și cel ce mai nimic nu-ți cer,
Și recunoști că mai ușor îți e cu mine.

Că îmi doresc, am spus, să fiu cu tine,
Și mi-ai tot fost trăirilor motiv,
O spun și-acum, excentric, emotiv,
Că-mi este dor de nopțile cu tine.

E complicat, eu știu, să fii cu mine,
Mereu, în minte am tot ce a fost,
Dar amintirea e și ea cu rost,
Mai complicat e totul fără mine.

Firesc e totul și ușor, cu tine,
Ideile, așa, mai multe-mi vin,
Iar sensul lor e clar și pe deplin,
Și-mi lasă timp mai mult să fiu cu tine.

Fără de sens ți-e viața lângă mine,
Când o compari cu ce-i în jurul tău,
Însă când vezi că mulți trăiesc doar rău
Plină de sens o vezi doar lângă mine.

Eu tot vorbesc, și tot vorbesc, de tine,
Și nici nu vreu ceva să mai ascund,
Că tu dai sens ideii când, profund,
Al veșniciei sunt, fiind în tine.

Exces de singurătate

Zi după zi și noapte după noapte,
Fiind mereu doar eu și viața mea,
Mi-aduc aminte un noian de fapte
Și-mi este dor, dar nu te pot vedea.

Câte ceva, din tot ce-a fost, îmi spune
Că nu îți este bine, cum tot spui,
Că prin întregul viselor comune
Te simți, de-atâtea ori, a nimănui.

Plecat nu sunt, sunt doar într-un departe
Căutător de sensuri și de rost,
Și revoltat pe tot ce ne desparte
Trecând mereu prezentul în "a fost".

Mă tot ascund în munții de tăcere,
Recunoscând că-mi este-atât de dor
Și nu mai am, de multe ori putere,
Să pun accent pe timpul viitor.

Ascuns de după vorbe și-amănunte,
Mă simt și eu că-s greu de înțeles,
De-ajunge-n întrebări să se confrunte
Minimul țel și pașii în exces.

Doar mie-mi spun și simpla repetare
Devine tot mai grea de suportat,
De nu mai pot să am deloc răbdare,
Că tot mă-ntreabă ce s-a întâmplat.

Un amalgam de stări nedescifrate
Mi-ajunge noaptea și în zori de zi
Fără de știre, să le pot combate,
Vin întrebări ce greu le pot opri.

Cum n-am răspunsuri tac și pentru mine,
Și-ncerc să fac ce trebuie să fac,
Dar și așa mi-e dor, mi-e dor de tine,
De a te ști, și-a-mi fi, un leac.

Reper de metereze

E-atât de lungă noaptea mea albastră,
N-am vreme să gândesc că-s nedormit,
Aș vrea să-ți spun că Cerul mi-a vestit
Ce va urma să fie viața noastră.

N-am să-ți repet, acum, că ești frumoasă,
Oricât ar fi normal să îți tot spun,
Îmi este greu din gânduri să m-adun,
Ceva mă tot reține, mă apasă.

Stă între noi lumeasca diferență
A multor întrebări ce nu ți-ai pus
Când viața-n orizontu-mi te-a adus
Nemotivându-ți lunga mea absență.

Chiar anii stau, destui, pe metereze,
Seduși de minte a-i numi reper
Al visului peren sau efemer
Când, prin principii, vrea să performeze.

Prezentului nu-i vom găsi motive
Când faptele, în mod fără egal,
Ne vor surprinde în consens real
În drum cu elocvente perspective.

Tu vei veni cu tot ce îmi lipsește,
Ca dar lumesc și, întru tot, divin,
Spre a schimba al cupelor pelin
În ceea ce-mplinirea își dorește.

Nu va mai fi nici timp și nici distanțe
Nu vor mai fi motiv înspre regret,
Pentru idei și pasul clar concret,
Pentru uitate vise ori speranțe.

Va fi doar vremea ce ni-i dat să vină,
Vom fi doar noi cu tot ce suntem noi,
Pe drumul înspre timpuri de apoi,
Născuți și renăscuți întru lumină.

Misiune de soldat

Sunt un soldat cu misiune grea,
Am de ajuns mereu altundeva,
Fără să știu concret ce va urma.

Unii îmi spun că sunt un biet soldat,
De-a timpului armată mult uitat,
Și n-am curaj să spun că-s revoltat.

Cu masca-n brațe vă mai dau un semn,
Jurându-vă, așa cum știu, solemn,
Că nu-mi cedez dorința de-a fi demn.

Știu bine rolul meu pe-acest pământ,
Așa cum știu că adevăru-i sfânt
Chiar dacă-ajunge piatră de mormânt.

Sunt soldat mereu în așteptare,
Pregătit mereu de alt război,
Evidența semnelor primare,
Trecător spre vremuri, aspre, noi.

N-am să mă dau nicicând, nicum, bătut,
Nici dacă, prin absurdul absolut,
Am să vă par un mare involut.

Și-am să fiu chemărilor prezent,
Ba chiar voi fi de-a dreptul insistent,
Când totul e și clar și elocvent.

Într-un firesc, covârșitor divin,
Vorbesc mai mult și dorm tot mai puțin,
Atent mereu la zvonuri ce revin.

Din vorbe ce se spun ori nu se spun,
Esențele ideilor le-adun
Ca luptei să-i dau sensul oportun.

Sunt soldat mereu în misiune,
N-am nici un motiv să mă ascund,
Unică și simplă versiune,
Al celui ce sunt, chiar mă confund.

Putință și putere

Ce frumoasă ești în plină vară,
Când miroși a rod de seceriș,
Și ia foc, mereu pe prag de seară,
Trupul meu, din trupu-ți, pe furiș.

Focurile noastre ni-s cunună,
Iar în arderi sunt un tot, întreg,
Când, ca-ntr-unul totul se-mpreună,
Și un drum urmărilor aleg.

Te-am știut frumoasă-n primăvară,
Fără-asemănare-ntre femei,
Când visam cedarea ta ușoară
După cum mi-era în obicei.

Trupul tău, cu taine necuprinse,
Doritor știind că sunt să-l gust,
M-a-nvățat să uit idei desprinse
De-al său drum fierbinte și îngust.

Și vei fi frumoasă-n plină toamnă,
Ca o zi egală unei nopți,
Când vei ști că toate te îndeamnă
Să ai soarta strugurilor copți.

Învăța-vei, iarăși, bucuria
Să fii una cu al tău destin,
Tot așa cum bucuroasă-i via
De-a trăi, pe veșnicii, prin vin.

Va veni și iarna... tot frumoasă,
Sub zăpezi și ger, te voi găsi,
Când veni-voi, obosit, acasă
Pașii căutând a-i odihni.

Și vom fi doi oameni de zăpadă,
Copiați, în forme, de copii,
Sau de cei ce încă pot să creadă
Că se pot iubi și pot iubi.

Pariul pe jurământ

Din mine, știu, nimic nu va rămâne,
Oricâte zbateri am acum, că-s viu,
Dar va rămâne ceva din ce scriu
În orizontul literei române.

Cărți nu mai vând, nu au nici o valoare
În banii ce sunt azi de mare preț,
Ajunși mai mult la cel descurcăreț
Și rar de tot la cel ce nu îi are.

În viitor văd lumea pustiită,
Inconsistentă-n fapte și trăiri,
Căutătoare-a marilor iubiri
Și, mult, de căutare, obosită.

Voi ști și eu mai multe despre mine,
De ce, și cum, de multe m-am lovit,
De m-am lăsat de gânduri păcălit,
Ori de-am trăit așa cum se cuvine.

Mă pot susține chiar cu argumente
Că timpul nu-mi va fi-mpotrivitor,
Prin scrisul meu, ce nu-mi dă drept să mor,
Cel regăsit voi fi chiar și-n fragmente.

Cu-n jurământ, mai vechi, pe-un colț de pâine,
Repet mereu același vechi pariu,
N-am de ales, va trebui să scriu
Atât de multă vreme-i până mâine.

Lance și săgeată

Simt c-am rămas fără nimic în lume,
Fără de arme merg în lupte-acum,
Doar eu, cu amintirea mea, și-un nume
Deja menit a fi de larg consum.

Sunt vrut a fi plecat cât mai departe,
Desprins de-ntreaga viață și-al ei crez,
Rămas un anonim ce stă deoparte
De înțelesul ei și al ei miez.

În toată-această stare enervantă,
Între atâția mulți clevetitori
Mai am și circumstanța agravantă
Că ochii-mi negri sunt sfredelitori.

Și ei sunt lance, uneori săgeată
Sunt tot, în ajutorul meu, ce am
Când lupta pare gata câștigată
De veneticii definiți prin neam.

Cu ce m-ajută ele prin războaie,
Când numai eu m-arăt în fața lor
Ori când, prin aruncatele gunoaie
Sunt provocat să fiu un luptător?

Dar ele fac minuni, chiar fac de toate,
Îmi dau puteri de gând neîntrerupt,
Ca dincolo de prag să pot răzbate
Și să continui să mă lupt, să lupt...

În fapt războiul s-a sfârșit pe lume,
Eu însă am rămas, buimac, pe drum,
Lăsând să-mi spună umbrele pe nume
Și ochii-mi lăcrimând de praf și scrum.

Doar eu, uitând că timpul nu-ntârzie
Nenumărându-mi anii ce s-au scurs,
Mă las cuprins de multa-mi fantezie
Și chiar descriu absurdul în recurs.

Dar dacă doar atât mi se mai cade,
Nu pot s-ajung dezonorant sau trist,
Că tocmai păgubirea mea de roade
Îmi dă îngăduința să exist.

Cu ochii-mi sunt mereu în căutare,
Înspre ieșirea lumii la liman,
Convins fiind că lupta-i încă mare
Dar nu-i deloc o simplă luptă-n van.

Firescul ca epopee

Ne-ntoarcem, iată, iarăși înspre viață,
Chiar când credeam că am uitat de noi,
Privind spre Cerul copcilor de gheață,
Ce ne-a cuprins, de-o vreme, pe-amândoi.

Văd, încă văd, a lumii rădăcină
Și-atâtea generații care plâng
Tot căutând o rază de lumină,
Când umbrele, în oglindiri, o frâng.

Am prins, de-atâtea ori, scântei în palme
Simțindu-mi trupul de idei încins,
Crezând în nopți cu orizonturi calme
Și-n rostul unui vis de neînvins.

Oprindu-mă, în ultima răscruce,
Vedeam Pământul nou și Cerul nou
În foc arzând întoarsa lumii cruce
Cu disperatu-i strigăt în ecou.

Te tot privesc, văd zările senine
Ce-apar din geana unei repezi ploi,
Când pașii te aduc mereu la mine
Să fim totemul lumii, amândoi.

Viața ne e, deja o epopee,
Ce are viitoru-ntr-un trecut,
Când încă lut era prima femeie
Și-apoi când viața-n doi s-a început.

Ce eu îți sunt nu mă-ntreba pe mine,
Complet n-ar fi, oricât ai aștepta,
Tu ești răspuns, e definit de tine,
Când spui c-am fost mereu iubirea ta.

Fierbințeala rece

Pe drumul, de aici la Dumnezeu,
E ger ce arde ca și cum, fierbinte,
În cale focuri ar ieși mereu
Demonizând și case și morminte.

Când iarnă e prin totul dimprejur,
Sunt mulți ce n-au putere să mai creadă
Că, nevăzându-i chipul alb și pur,
Au cam uitat de omul de zăpadă.

Frigul din om e mare strângător,
Atrage tot ce-i dat să răcorească,
Și-așa se simte totul arzător,
Arzând în focuri mintea omenească.

Pădurile, înțepenite, plâng,
Ajung de-nmuguresc în plină toamnă,
Mințite de un anotimp nătâng
Ce la pieire grabnică le-ndeamnă.

Chiar nimeni nu se simte vinovat,
Că-n plină vară vorbele îngheață
Și resimțim un viscol blestemată
Ce a minți mereu ne tot învață.

Incendiul unui frig cum n-a mai fost
Arde lumini și iarba încă verde,
Lăsând în urmă-i, fără adăpost,
Esența vieții ce, încet, se pierde.

Și-i tulburarea mare și-n pământ,
Ape, din peșteri, ies la suprafață,
Înfierbântate de un crunt avânt
Amenințate că altfel îngheață.

Frigul din noi e dovedit contract
Cu doritorii marilor dezastre,
Și, totodată asumatul pact
Cu desfrânatul scop al vremii noastre.

Ocupații alandala

Iubito, printre stele căzătoare,
Văd urmele atâtor foste ploi,
Ce ne-au adus chiar luna la picioare,
Dar n-am văzut-o, ocupați cu noi...

Am orizontul liber, văd departe,
Dar umerii, sub greutăți, mă dor,
Și tocmai ele drumul mi-l împarte
În drum firesc și drum nevoitor.

Din Ceruri care-s foarte rar văzute,
De ochii ce spre înălțimi privesc,
Văd cum aleargă umbra minții slute,
Tot căutând un dat Dumnezeiesc...

Parâme văd și văd pe cei ce-mi leagă
Ideile-n adâncuri de abis
Ca-n neputința lor să înțeleagă
Cum pot vorbi cu îngerii în vis.

Eu, în tristețea marilor dileme,
M-am avântat în depărtări pustii
Dându-ți dovezi că n-ai de ce te teme
Dar, dacă pleci, n-ai cum să mai revii.

Știu cum un gând, urmat de o dorință,
Poate s-ajungă un concret decor
Punând în el voință și credință
Că poate deveni al tuturor.

În lumea mea cu rostul alandala,
Așa cum e văzut în sens lumesc,
Prea repede mă prinde oboseala,
Când între oameni nu mă regăsesc..

Noaptea ca prag

În noaptea-aceasta o să fii cu mine,
Totul va fi de-acum într-un altfel,
Pe veci în tine, înzecit rebel
Mă vei avea și îmi vei aparține.

Înstrăinați de sorți fără izbândă
Atât cât ne-am lăsat de ei seduși,
Destinului ne regăsim supuși,
Într-o dorință de-mpliniri flămândă.

Ne vom simți ca-n stare de beție,
După atâtea vremuri de-amânări
Și după mult prea multe așteptări
De a gusta un strop de apă vie.

Tot ce-ai să ceri va fi, fără tăgadă,
Un argument al singurei porniri
Ce poate face rost de amintiri
În care să devii, direct, dovadă.

Mă vei lăs să am tot ce-și dorește
Cel ce se știe drumuri definind
Când stelele, prin Ceruri, foc aprind
Veghind pe cel ce drumu-și rătăcește.

Și-ți vei primi, în zori de zi, răsplată
Ca dar din dar, ce îți dorești, să știi,
Să-ncepi, cu nouă zi, altfel să fii,
Mergând pe calea ce-n destin ți-e dată.

Vei fi cu mine, peste prag de noapte
Vom trece nevăzuți de-al lumii gând,
Spre ziua-n care tu, mereu sperând,
Va fi să știi de rost, de rod, de fapte.

Necesara noapte

Noaptea-aceasta s-a pornit să treacă
Spre un al tărâm, cu Cerul nou,
Izvorât cândva din piatra seacă
Când și visul își avea ecou.

Va fi toată, ție, drept dovadă,
Ce suntem și ce ne-avem ca drum,
Pentru cum e dat să se-ntrevadă
Când eram doar noi, și-atunci, și-acum.

Multe sunt pierdute în uitare,
Vieți trecute le-au avut model,
C-ar fi ceva nou nu mi se pare,
Doar motivul e acum altfel.

Tu, venind din lumi necunoscute,
Pe poteci cu umbre ca reper,
Pui accent pe vrute și nevrute,
Pe arsura nopților cu ger.

Noaptea-aceasta însă îți e dată,
Ca și formă tot cu iz comun,
Spre a-ți fi o vreme-ndelungată
Adevăr cu sensul oportun.

Nu se va-ntâmpla nici o minune,
Chiar de-ți părea cumva suspect
Că destul de multa-ți pasiune
Se va consuma fără efect.

Fi-vor multe ce vor vrea s-arate
Cine suntem chiar cine am fost,
Câte vieți ne-au fost nedrept luate
De cei muritori fără de rost.

Nu va fi o noapte ca oricare,
Fi-va noaptea marii regăsiri,
Cu-n răspuns la marea întrebare
De puteam, fără de ea, muri.

Înainte știutor

Se tot întâmplă, evident, să știu
Ce definește clipa următoare
Ce vine nici devreme, nici târziu
Și nicidecum nu e întâmplătoare.

Din viitor aduc, zici tu, ciudat,
Povestea ce îți pare ireală
Și care, îți tot spun, că s-a-ntâmplat
Iar tu aveai doar urme de-ndoială.

Lipsita piesă-a vieții, ca și joc,
E de ajuns să pună-n evidență,
Conturul mărginirilor de foc
Și-a faptei urmă, gravă prin absență.

Într-un anume sens te miri că spun
De parcă de nimic, din tot, nu-mi pasă
Și mă asemeni cu un biet nebun
Ce-și crede umbra nopții mare casă.

Puteam să fiu de multe ori grăbit
În mânuirea marilor cuvinte
Ca să-ți vestesc că-i timpul nimerit
De-a trece peste-al vieții prag, fierbinte.

Și-aș fi putut să fiu mai răbdător,
Să las mai mult să treacă de la mine,
Când deturnând al faptelor decor
Vorbeam de vremea care, fără veste, vine.

Nici eu nu știu cum sunt, nu mă gândesc
De merg pe renunțarea la tăcere
Sau dacă, renunțând să prevestesc,
Dau clipei rezonanțe și putere.

Chiar dacă e târziu, eu tot adun
Tăcerile-mi și vorbele curmate,
În versuri, printre strofe, le tot pun
S-ajungă-a fi știute, cândva, toate.

Restul comparativ

Din multele idei ce le-am avut,
În care te-arătai la fel ca mine,
O mult prea mare parte s-au pierdut,
Trecut doar au, doar el le aparține.

Aveai un gând, ziceai, înălțător,
Plin de esențe și continuare,
Denunțător al falsului decor
În care nu-i nimic la întâmplare.

Și te-arătai având mereu porniri
Spre fapte cu urmări fără tăgadă,
Simbol al unui vis de reveniri
La adevăr ca unică dovadă.

Noi, amândoi, absurdități zdrobind,
N-aveam idei deloc preconcepute,
Ne regăseam dorințe potolind
Prin forme doar de clipă cunoscute.

Mă mir și eu cum toate s-au schimbat,
De-au devenit cu totul virtuale,
Și ai căzut, din nou, într-un păcat
Ce te-a lăsat cu traume morale.

Totul e-acum descris a fi invers,
Configurat să-ți fie ție bine,
Ca să-ți creezi un soi de univers
În lumea ce o știi că-ți aparține.

Cu tine-i clar, nimic nu pot să fac
Decât un târg de indecente fapte,
Dorinței să ne fim un simplu leac,
Fie că-i miez de zi sau miez de noapte.

Pricepere deplină știu că ai,
Fără să vrei a ști de renunțare,
Convinsă că al nopților alai
Sunt clar consens al clipei de-nălțare.

Putem fi doar numiți cei doi amanți
Ce-și satisfac instincte și dorințe,
Clar potriviți, deloc extravaganți
Mânați de mari, comune, năzuințe.

Îți sunt sortit spre tot ce ai nevoie,
Și dată-mi ești nevoii panaceu,
Ca-ntotdeauna, doar din bunăvoie,
Să mi te vrei și să te am doar eu.

Văzător prin vise

Spun unii că din vise află multe,
Și visul vine pur întâmplător,
Spre cei ce pot altfel să în asculte,
În trecerea-i mereu spre viitor.

Pornit din minte și ajuns în minte
Cuvântul are rol fără cusur,
Și, chiar mai mult, ia faptei înainte
Făcând-o vinovată de sperjur.

Visez și eu, uitând să îmi fac vise,
Văzând văd cuvintele vorbind,
Văzând mințite faptele promise,
Și tot mai mult, pe tot mai mulți, mințind.

Mai mult de-atât, în vise mi se-arată
Pe cei aleși a-mi fi trimis reper,
Avându-și mintea, prin nevoi, curată,
Și sufletul căutător spre cer.

Vorbire fac și nu își au motive
Într-un banal și simplu interes,
Și îmi vestesc sintagmele native
Ce mi se-aruncă, zilnic, în exces.

Cuvintele mă dor și-s dureroase,
Contrariind al faptelor firesc,
Foloasele schimbându-le-n ponoase
Cu iz răzbunător, neomenesc.

Alții le spun pe cele ce-s ușoare,
Din vise știu ce încă-mi e ascuns,
Din ele-mi vin idei întâmplătoare
Ca întrebări pornite din răspuns.

Eu nu mai spun, dar visele-mi spun multe,
Și aflu multe chiar întâmplător,
Le spun și eu celor ce vor s-asculte,
Dar mulți îmi spus că-s visător.

Uitare de efemer

Să fim noi doi, când noaptea și-ntâmplarea
Ne va vesti că suntem cum ne vrem,
Că ne dorim mereu împreunarea
Oricum ar fi, rasplată sau blestem.

Sub geana clipei să-ți presimți dorința
Sânii-ți să-i am percepției motiv
De-a confirma, prin tot ce sunt, credința
Că suntem în consens imperativ.

Când coapsele arzând și tremurânde
Sub palmă-mi se vor face arc boltit,
Cu buzele de-atâta dor flămânde,
Gustul să-ți simt de fruct, acum, oprit.

De teama de a pierde vreme multă,
Să-mi ceri să-ți duci privirea înspre cer,
Să poți să vezi cum gândul meu te-ascultă
Uitând de iluzoriul efemer.

În jocul vieții prinși, fără zăbavă,
Prin profunzimi să trec spre alt tărâm,
Săltând în ritm de val, ca o epavă,
Ca nu cumva opriri să hotărâm.

Să ne lăsăm priviți de Carul Mare
Și dați exemplu gândului curat
Ca neavând opreliști ori hotare
De-a dărui ce nouă dar ni-i dat.

Tu să m-asculți când depăn o poveste
Din deslușirea marelui secret
Al stelelor ce cad fără de veste
Uitând să aibă, de-nălțimi, regret.

Și-așa o altă noapte să se-ntâmple
Cu tot cortegiul marii ei vestiri,
De timpul când ninsorile pe tâmple
Vor fi dovada unei mari iubiri.

Portret cu fapte

La cum te știu n-aș spune că nu vrei
S-avem o noapte lungă, furtunoasă,
Simțindu-te femeie-ntre femei
Dar ridicată-n rang de prea-frumoasă!

Și nu ai vrea să n-ai întâiul pas
În a vesti sfidarea unei clipe
Ce nu mai știe unde a rămas
Ideea de împingeri în risipe.

N-ai sta deloc în timp de așteptări,
Lăsându-mă dorința de-a-nțelege,
Prin gestica fireștilor chemări
Spre făptuiri în omeneasca lege.

Și chiar când sânii, jumătate goi
Sub palmă-mi vor începe să zvâcnească,
Îți vei preface pasul înapoi
Vestind împreunarea cea trupească.

Te va grăbi al pântecului dor,
Când va simți că-l lași prea mult s-aștepte,
Chiar când ți-arată cât de doritor
Tendința lenevirii să-și îndrepte.

Așa va fi să-mi faci, în voie, drum
Spre a trăirii-ntredeschisă poartă,
Simțind al clipei somptuos parfum
Ce nu se vrea altcuiva să se-mpartă.

Nici o secundă nu-și va vrea pierdut
Esențialul rost de răscolire
Prin tot ce-nseamnă sensul absolut
Al dăruirii vieții, prin iubire.

Și-ai să te vrei continuu portstindard
Al clipei ce și ție-ți aparține
Când pântecu-ți ia foc și-n el îmi ard
Dorința de-a mă ști mereu în tine.

Echivalent egal

Nimic nu e schimbat, nimic nu-i nou,
De mii de ani din rău în rău se merge,
Cel rău se-arată pururi ca erou,
Semnele urii nimeni nu le sterge.

Iisus e răstignit de mii de ori,
Scuipat și îndemnat la pocăință,
Înspre tăgada care dă fiori
Numindu-se, cu drept luat, credință.

Și semnul unor crunte îndoieli
E întărit, în formă, ca și cruce
Ce prin temeiul altor rânduieli
Pune motivul vieții la răscruce.

Pietrele curg și mai mereu lovesc
În cei ce au neînsemnata vină
De-a crede că e drept, ba chiar firesc,
A scoate adevărul la lumină.

Cei imorali sunt mari judecători
Ai celor ce iau viața ca atare
Și chiar comit, fără să vrea, erori,
Seduși de prea lumeasca întâmplare.

Cu vorbe multe, unii cred, conving,
Că mintea-i tot ce omul folosește
Și-n orice urmă fapte se disting
Și se distinge omul cum gândește.

Spiritual, și-acum, e defenit
Cel ce respectă legea omenească
Și definește totu-nchipuit
Lăsându-se a fi mereu o mască.

Și tocmai ei îndeamnă la loviri
Și de-i nevoie judecă trăirea
Admonestând concretele simțiri
Redefinind, în mod mârșav, iubirea.

Nimic nu-i nou, nimic nu e schimbat,
Omu-i cuprins de teamă și furie,
Și, mincinos, se-arată revoltat
De mult lipsita viață-n omenie.

Persistența în continuu

Persist mereu în nebunia mea
De-a te iubi și dincolo de moarte,
Fără a cere vieții altceva,
Fără a-mi vrea alt drum, în altă parte.

Unii îmi spun că vremea de-a iubi
Are și ea o limită firească
Și nu am cum de ea a mă feri,
În viața ce-i, în orice fel, lumească.

N-am temeri însă, multe-am auzit,
Și ochii multe mi-au putut să vadă,
Pe seama lor mă simt îmbătrânit,
Deși n-am timpul, ca real, dovadă.

Când unii spun că timpu-i un topor
Ce taie chiar și urmele de rană,
Mă-ntreb de ce atâția oameni mor,
Negând, din greu, condiția umană.

Iar întrebarea e fără cusur,
Răspunsul încă e-n alternative
Împrumutând idei ce-i dau contur,
Când efemer, când fără perspective.

Dar, totuși, eu, în felul meu absurd,
Oricât vorbește neamul tău, prin spate,
Mă vreau, orgolios, la fel de surd
Ca cel ce-n fapt mult prea puține poate.

Și poate-ți par confuz, contradictoriu,
Extravagant în formă absolută,
Cel ce declar și duc în derizoriu
Conceptul de contrariu în dispută.

Dar tot persist, în nebunia mea,
Să te iubesc, să cred continuu-n tine,
Fără să cer la viață altceva
Decât să-ți fie, omenește, bine.

Faptele ideilor

Vezi, domnisoară, suntem doi damnați,
Cu vrută sau mai mult nevrută vină,
Chiar dacă adevăru-i la lumină,
De mulți netrebnici, totuși, condamnați.

Un terchea-berchea, mult lenevitor,
Ce bărbăția-și are fantezie,
Prin judecăți îți pune-n seamă, ție
Trecutul plin cu taine de omor.

Iar mie, cu invenții ca motiv,
Vine să-mi ceară multă socoteală
O ea ce chiar și la vieții școală
Și-a pus prostia-nsemn definitiv.

În ochii tăi văd lumi ce n-au contur,
Dar și pe ține prinsă de cutume,
Când pun accent cei ce nu-ți spun pe nume,
Rănindu-te cu tonul lor prea dur.

Și ochii-ți plâng și-n altă parte fug,
Cu deznădejdea ultimei speranțe
Într-un decor lipsit de circumstanțe,
Arsă, de dor, pe al dorinței rug.

N-avem ce face, timpul să-l grăbim
Nu vom putea, nu ni-i la îndemână,
Însă absurdul poate să rămână
Într-un trecut pe care să-l zdrobim.

Căci tocmai timpul a făcut altfel,
În contra-a tot ce dat e să se creadă,
Punându-mă poveștii drept dovadă,
Lăsându-te poveștii ca model.

Când faptele pun bază pe idei,
Avem o șansă, o reală cale,
În tot ce-nseamnă clipele reale,
Să fii, simțind, femeie-ntre femei.

Să ne iubim, să fim un clar contur
Fie că-i zi ori miez, târziu, de noapte,
Și regăsiți în tot ce-nseamnă fapte
Ce, prin urmări, sunt fără de cusur.

Suntem, prin vorba lumii, doi damnați,
Dar drumul nostru fi-va prin lumină,
Ne vor găsi, și mai târziu, o vină,
Și fi-vom, împreună, condamnați.