Din mine, știu, nimic nu va rămâne,
Oricâte zbateri am acum, că-s viu,
Dar va rămâne ceva din ce scriu
În orizontul literei române.
Cărți nu mai vând, nu au nici o valoare
În banii ce sunt azi de mare preț,
Ajunși mai mult la cel descurcăreț
Și rar de tot la cel ce nu îi are.
În viitor văd lumea pustiită,
Inconsistentă-n fapte și trăiri,
Căutătoare-a marilor iubiri
Și, mult, de căutare, obosită.
Voi ști și eu mai multe despre mine,
De ce, și cum, de multe m-am lovit,
De m-am lăsat de gânduri păcălit,
Ori de-am trăit așa cum se cuvine.
Mă pot susține chiar cu argumente
Că timpul nu-mi va fi-mpotrivitor,
Prin scrisul meu, ce nu-mi dă drept să mor,
Cel regăsit voi fi chiar și-n fragmente.
Cu-n jurământ, mai vechi, pe-un colț de pâine,
Repet mereu același vechi pariu,
N-am de ales, va trebui să scriu
Atât de multă vreme-i până mâine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu