Singur, străin...

Puțini sunt cei ce-ntreabă despre mine,
Puțini mai știu ce e adevărat,
Nici chiar sintagma nu-mi mai aparține,
Sunt un străin, uitat, însingurat...

N-am timp de-a mai privi într-o oglindă
Pe unde drumul vieții m-a tot dus
Și cât a vrut, din fapte, să cuprindă,
Ducându-mă în jos și iar în sus.

În jos văd lumea fără de cuvinte,
Și îmi permit să fiu un visător,
Dându-mi motiv să spun ce-mi vine-n minte
Știind că-i sunt, cu amintiri, dator.

Și mă revăd în vise de-altădată,
Puțin altfel, dar prea puțin schimbat,
Fixat de mici detalii, prin erată,
În riscuri ce mereu mi-am asumat.

În sus privesc o vreme viitoare
În care nu mă tem că pot s-ajung,
Chiar și cu pietre prinse de picioare,
Sau condamnat la un exil prea lung.

Și sunt pe-acolo, eu, fără tăgadă,
De mulți uitat, de mulți descoperit,
Văzut de cei ce vor mai mult să vadă,
Prin limite tinzând spre infinit.

Însă acum, sunt semn de întrebare
Ce pare-a fi nu ramură, ci spin,
Ideii ce, prin izul de-ntâmplare,
Îl face, pe cel singur, un străin.

Trofee de muzeu

Aş vrea să ştiu ce crede Dumnezeu
Despre aceste vremuri de teroare
Când omul e vânat ca şi trofeu,
Şi prea uşor şi mult prea mult se moare.

Cerul senin se vede tot mai greu,
Toţi caută spre stele şi spre soare,
Dar nimeni nu se-ntreabă cine, oare,
A transformat bordelul în muzeu.

Probabil, cred, de mult s-a dat de veste
Că vin aceste vremuri, zise, noi,
Când omul hăitut de moarte este
Dar tot cu viaţa vrea a fi-n război.

Ştiinţa e ajunsă o poveste
În care e şi pleavă şi noroi,
Dar, despre vis, că n-a ajuns noroi
Chemată-i, alegoric, să ateste.

Dezordinea-i în toate şi, mereu,
Habotnicii vorbesc despre tendinţă,
Încorsetaţi de minimul clişeu
Al dreptului la vis şi la credinţă.

Îmi pun în seamă tot calvarul meu,
Intolerant la lipsa de voinţă
De prea puţina vieţii chibzuinţă
Aş vreau să ştiu ce crede Dumnezeu.

Drum deja

Am început un drum şi-mi sunt cobai,
Ca nu cumva, sedus de rătăcire,
Pavându-mi drum spre Iad în loc de Rai,
Să-mi fie vorba mare amăgire.

Mă las chemat de lipsa de răspuns
La multele, absurdele, probleme
Ca, luptă de va fi, să am de-ajuns
Putere de a trece de dileme.

Pe mine, mai întâi, de toate-ncerc,
Şi mie-mi pun condiţii restrictive,
Ca să-nţeleg de ce se-nvârt în cerc
Concepţii şi principii primitive.

Acesta-i drumul, nu-i de ieri ori azi,
Spus că va fi un fel de nouă armă
Demascatoare multor retrograzi
Ce-s fără somn, dar cer ca toţi să doarmă.

Ştiu bine văzut că pot să-i văd
Şi sunt ţintit de gânduri cu adresă,
Ce mă împing spre cuşcă ori prăpăd,
Ori, mai la modă, înspre lanţ ori lesă.

N-am ce să pierd, nici n-am cum să cobor,
Chiar dacă simt enorma oboseală
Când văd că multe-s taine de omor,
Fără motiv şi fără socoteală.

Nu fac rabat, nici superficial
Nu pot să fiu, gândind mereu la mine,
Că-n drumul, viitor, spre pas real
Nu pot să las un rău cu rol de bine.

Tot ce va fi deja s-a început,
Şi-i prins între idei sfredelitoare,
Ţintind spre infinitul absolut
Al zilelor firesc nemuritoare.

Cheia ca superlativ

În prigoana lumii suferă ideea,
Uneori ajunge fără de motiv,
Însă de milenii, prin superlativ
Este definită, și văzută, cheia.

N-are importanță nici un fel de faptă,
Dacă se și trece dincolo de prag,
Cheia e pecete și al luptei steag,
E și trambulină, nu doar simplă treaptă.

Asta-i astăzi lumea, doar așa gândește,
Totul se oprește la mai mult câștig,
Nici arșița verii, nici al iernii frig,
Spre altfel de gânduri nu o mai pornește.

Vechea neștiință e la fel de nouă,
Tot la fel se cerne ce se crede bun,
Viața-i, mai degrabă, îndelung surghiun
Mult mai importante-s boabele de rouă.

Răspicata vorbă nu se ia în seamă,
Când dă altfel vestea, ori n-o dă deloc,
Chiar și adevărul este pus pe foc
În neacceptarea ce devine teamă.

Definiții sacre azi se translatează
În idei ce țipă și chiar fac scandal,
Când acuzatorii cred că-s tribunal,
Pedepsind principiul că nu se uzează.

Chiar sacralitatea are altă formă,
E, fără de noimă, un banal cuvânt,
Care dus de vorbe ia, din plin, avânt
Și, din clipă-n clipă, are altă normă.

Cheia e obiectul, nu-i nici drum, nici cale,
Ea-i acum cu totul faptelor motiv,
Și e argumentul clar, demonstrativ,
Al atâtor sensuri neprincipiale.

Totuși, simplu

Colegului meu,

Cătălin Iorga

Eu sunt un simplu om, perfect complex,
Cu limite de mare anvergură,
Că simplitatea-mi e un act reflex,
Fiindu-mi, din instict, mereu, postură.

Simplu fiind, nicicum nu-s complexat
Când mi se-arată viața ca erată,
Ascult, și detașat, și relaxat
Pe cei ce adevăruri îmi arată.

Complex apar celor ce astfel cred
Pe cel ce nu-i, ca formă sau figură,
În limita concretului biped
Ce vrea mereu răspunsuri mură-n gură.

Eu sunt un simplu om, perfect complex,
Cu fapte întru totul pe măsură,
Ca adevăr, perpetuu și conex
Al crezului ce- mi este trăsătură.

Mai mult nu pot să fiu simplificat,
De-aceea nici nu cad la învoială
Cu cei ce vor ca eu, neapărat,
Să am, întru câștiguri, socoteală.

De mai adun ceva, în nici un caz,
N-o pot lăsa ca simplă umplutură,
Spre arătarea unui alt obraz
Încă o dată bun de-o lovitură.

Eu sunt un simplu om, perfect complex,
Sortit a fi pornit spre aventură,
Văzând concavul ca un biconvex
Când e să se lovească de cenzură.

De-aceea, n-am motive să mai tac
Când faptele se vor, prin argumente,
Contrare celor ce ideile prefac
În teoreme absolut demente.

Redus la simplu, regăsit sunt eu,
Cel modelat de propria-mi structură,
După modelul unui Dumnezeu
Plin de iubire, nicidecum de ură.

Risipire în context

Suntem amanţi... Deloc nu e uşor
Să ne găsim, din când în când, o clipă,
Ferindu-ne din calea tuturor,
Şi mai apoi de-a timpului risipă.

Nu facem nici un rău, trăim şi noi,
În limita condiţiei umane,
Chiar dacă parţial ni-i viaţa-n doi,
Nu-i din dorinţa noastră, n-avem toane.

Trecând prin viaţă, vorbe ne-auzim,
De parcă facem fapte diferite,
Acuza că nu-i totul legitim
Ne vrea, cu nonşalanţă, compromite.

Un loc ferit găsim cu mult mai greu
Mereu ni-i luat de cei ce ţin de acte,
De cei ce sunt în cuceriri mereu,
Dar aparenţe-şi vor, firesc, intacte.

Suntem, prin viaţa noastră, trecători,
Ne întâlnim, şi ne iubim, pe fugă,
În doi nu prea mai ştim ai zilei zori,
Poveşti, cu noi, cei ce ne ştiu, îndrugă.

Mă rogi, de multe ori, în vis să-ţi vin,
Ca să vorbim de vremuri viitoare,
Şi-ţi spun, îmi este greu să mă abţin,
Că visul ne mai face o favoare.

Suntem, voind trăi, nişte eroi,
Ce sunt văzuţi drept călcători de lege,
Un fel de pleavă, uneori gunoi,
Pe care viaţa poate să-i renege.

Dar oare prefăcuţii aroganţi,
Ce zi de zi îşi au un drum spre casă,
Când ne blamează viaţa de amanţi,
N-o fac din neputinţa ce-i apasă?

Înţelesul unui eu

Mă tot citeşti, cuvinte vorbesc,
Din viaţa noastră, simplă, vezi că vin,
Şi chiar dacă n-aş vrea să-ţi amintesc,
Le vezi că sunt dovadă de destin.

Multe m-am ascuns să ţi le spun,
Ca să le ascund m-am şi jucat,
Alteori vorbeam ca un nebun
Despre noi şi-al nopţii faptic pat.

Când vorbeam de sânii-ţi întăriţi,
Îngropam tristeţea cu amar
Ca să uit de anii-mi hoinăriţi
Ce-au uitat de timp şi calendar.

Povesteam de câte vreau să fac,
Greu punând accent pe un acum
Ca să nu-mi găsesc îndemn să tac
Absorbit de-al căutării drum.

Acum citeşti şi vezi că n-ai aflat
De ce am fost de multe ori tăcut,
Ori se părea că mă comport ciudat
Având un scop, în vis contrafăcut.

Când îîi vorbeam de paşi şi viitor,
De ce va fi cu totul în alt fel,
Nu mă vedeam un simplu muritor
Ci doar spuneam că am un vis, un ţel.

De-al vieţii dor spuneam din când în când
Privindu-ţi trupul parcă legănat
De fantezii ce îmi smulgeau un gând
În care mă ştiam de mult uitat.

Printre cuvinte sunt, cu totul, eu,
Citindu-le, vei şti, real, cum sunt,
Că şi-n credinţă sunt ca un ateu,
Atent, oricând, la orice amănunt.

Refuz la scoaterea din uz

Vezi adevărul când mă simți profund,
Și sânii-ți stau în palme tresărind,
Iar ochii între coapse mi-i ascund,
Că altfel vezi firescul ce-l pretind.

De jos în sus te tulburi ca un lac
Când îți străbat tot trupul, ascendent,
Ai vrea să strigi... însă mă vezi că tac,
Ceea ce simți nu are precedent.

Și simți și tu cât sunt de tulburat
Când pântecul se simte tremurând
De nu am timp prea mult de așteptat
Oricât de tine-mi spui că sunt flămând.

N-am îndoieli că știi, și spun, cinstit,
Că-mi este gândul cu al tău la fel,
Fiindu-mi, din dorință, năzărit,
Fiindu-mi tu, dorințelor model.

Pierdut nu sunt, deși n-ar fi nimic,
Că-n tine sunt rămas, și-s, zi de zi,
Putința de-a avea cum să explic
Cum drum avem și cum vom nemuri.

Mă vezi că nu-s grăbit, mă faci uituc,
Și doritor de-a fi pătrunzător,
Ca, prin esență, ritmul să-l reduc,
Să fiu, prin profunzimi, convingător.

Nicicând nu am un felurit motiv
Prin care să renunț, ori să refuz
Un act reflex, pefect și efectiv,
Un adevăr, de unii scos din uz.

Te văd zvâcnind, pierdută în trăiri,
Iar pântecul e-n unduiri rotund,
Mă-ndatorez eternei dăruiri,
Și-ți las, să porți, însemnul meu, profund.

Chemare izbânditoare

Nu prea gândesc de-i vorba despre mine,
Știu că așa, de spun, îmi este dat,
Și-așa îți spun, vorbind mai mult de tine,
Că nu-i, în nici un fel, ceva ciudat.

Suntem acum străinii de departe,
Fără s-avem același orizont,
Motiv să credem că spre altă parte
Ne vom avea al vieții noastre front.

Și timpul pare că-n continuu, trece,
Și fură tot mai mult din ce-a rămas
Ca săintrăm în iarna mult prea rece,
Privind spre calendar ca înspre ceas.

Acum nici n-am motive de gândire,
Nimic nu văd banal sau nefiresc,
Par toate ca venind din amintire,
Dar am uitat prea mult să-mi amintesc.

N-am cum să văd motiv de depărtare
În simplul fapt că timpul e prezent
Și-mi amintește că e-n așteptare,
Fiind, de așteptare, dependent.

Văd în oglindă marile izbânde,
Și treceri de peste mări și peste țări,
Dorințe însetate și flămânde,
Ce ne vor fi, unirii, mari chemări.

Nu mai gândesc deja de multă vreme
Când ceva zic, îmi este dat să fac,
N-a cum să iau în calcul teoreme
Ce firu-n patru, în absurd, desfac.

Îmi las gândirea dusă de-ntâmplare
Oriunde-ar fi să-i fie, rostul, dus,
Și nici o faptă nu o văd cu ceva mare,
Doar unică, nicicum de reprodus.

Plimbători de vorbe

În jur aud mereu, vorbind, poeți,
Și vorba despre ei, tot ei, o plimbă...
Îmi vine să mă cațăr pe pereți,
De cât stâlcită-i strămoșeasca limbă.

De sensul spusei lor nimic nu zic,
Abia-nțeleg cum, bâlbâit, se-ngână,
Mă-ntreb, nu vreau cumva să-i contrazic,
Vorbesc, în mod legal, limba română?

Oameni sunt toți și multe au de spus,
Însă-și doresc rapid să iasă-n față,
Și-ajung așa să creadă că sunt sus
Punând frustrarea chiar la suprafață.

Cu neputința unii luptă duc,
Dar nu și cei ce cred că-i cu putință
Să creadă că și versul hăbăuc
Întregii lumi îi e de trebuință.

Și-ajung așa, să pună vers cu vers,
Ce-s ca un nod ce nici un fir nu leagă,
Siguri fiind că-ntregul univers
Putea-va, ca și ei, să înțeleagă.

Aud de-mpușcături în buzunar,
Pretext fiind vorbirea într-o limbă
Și mă gândesc că eu nu am habar
De cum, în scris, ideile se plimbă.

Sunt unii ce se cred că ei știu tot,
Și alții ce, știind, mai mult învață,
Eu văd acum modelul idiot...
N-am cum să știu ce cote are-n piață...

Și parcă stă poet lângă poet,
Precum o gașcă pusă pe bătaie,
Scriind, trăiesc cu marele regret
Că drumul cu al lor mi se-ntretaie.

În lung, în lat...

De multe ori gândesc înspre un loc
Unde îmi am motive să mă duc,
Și unde ceva, fă echivoc,
În fape sunt, în mod bizar, izbuc.

Înspre Onești mi-e dor nebun să plec,
Să trec prin porți din viața de apoi,
Să simt și că revin, nu doar că trec
Uitând de-al lumii, mult prezent, noroi.

Sau poate la Fieni, înspre Bolboci,
Să urc spre nemurire pas cu pas,
Uitând de farisei și de escroci
Și de ideea timpului rămas.

Să-mi fac un drum de seară spre Galați,
Siretul să îl văd cum stă pe loc
Când vorba vine de părinți și frați
Ce nu-și vorbesc, și-ajung să își dea foc.

Și tot pe seară la Brăila-n port
Să stau privind cum stelele răsar,
Reînvățând ideea de efort
Spre-a nu se trece viața în zadar.

Și-nspre Craiova gândul mi-l tot am,
Din ani trecuți spre anii de acum,
Să văd cum iarna pune flori în geam
Lăsându-le privirii spre consum.

Ca-n ani trecuți, s-ajung la Severin
Cât încă-i noapte sau în zori de zi,
Trecutului, în taină să mă-nchin,
Ca liber, și hai-hui, să pot porni.

Că, pe la Cluj, mă cheamă dor nebun,
Sub umbra unui cer înseninat,
Ca nu cumva momentul oportun
Să spun că, prin voință, l-am scăpat.

La Sighet doar o clipă m-aș opri
Atât cât să mă simt un simplu om,
Un om ce poate, orișicum ar fi,
Să fie, în iluzii, econom.

Sătmarul, să-l străbat în lung și-n lat,
În nopți de toamnă, cu un țel precis,
Convins fiind că tot ce s-a-ntâmplat
Porți înspre Cer cu rost mi s-au deschis.

Un drum dinspre Agnita spre Sibiu,
În seri de iarnă, prin zăpezi, să fac,
Găsind în amintiri de mai târziu
Urmări ce visul iernii satisfac.

Și la Brașov, din când în când să fug,
Când gerul crapă pietrele la Bod,
Ca-n focul, prins în lemne, din belșug,
Să ard al lumii tainic calapod.

Nu ocolesc, și trec prin București,
De câte ori, în mersu-mi, mă grăbesc,
Găsind urmări de fapte strămoșești
În tot vacarmul traiului obștesc.

În Timișoara-n toamnă să ajung
Lăsându-mi timp să pot să retrăiesc
Ceea ce pot acum, când tot disjung,
Al vieții pas corect să-l denumesc.

Dar orice-ar fi, cu drag, înspre Arad,
Spre liniștea deplină să revin,
Să-mi am destinul pe firescul vad
Și viața nemuririi s-o închin.

De mult, prin multe locuri, n-am ajuns,
Și-așa mi-ajunge-ndemnul mare dor,
Și îmi rămâne, stă mai mult ascuns,
De teamă că-l numesc rătăcitor.

Hoția ca blestem

Încet, încet, fără să vrei, clădești
O formă, ce-ai să-i spui, de conjunctură,
Prin care, ce-ai luat, ai să plătești,
Cu unică, identică, măsură.

Trecutu-l ai în fiecare por,
Iar faptele, chiar de le vrei uitate,
a Vor fi tăiș și coadă de topor
Ce vor lovi, cum ai lovit, prin spate.

Greu îți va fi, în viața ta, să vezi
Că nu-i deloc ușor să spui "Nu-mi pasă!",
Când vei ajunge chiar să te forțezi
Să crezi că nu ești singură în casă.

Cândva urcasei gândul până-n nori,
Voind să ai ce mintea îți vroia,
Și-n orice fel s-agonisești comori,
Chiar dacă patul unic drum ți-era.

Altfel vorbeai, mințind și tot mințind,
Tot tu spuneai că nu-i o faptă bună,
Dar tot pândeai, prin colț de ochi, zâmbind,
Clipa hoției, cât mai oportună.

Asta făceai, furai și tot furai,
Ceea ce-avea, de fapt, altă femeie,
Și bucurie vieții îți clădeai,
Pe singura, ție de preț, idee.

Puținul nu-ți era mulțumitor,
Umplându-te de lacrimi și blesteme,
Încet fiind, în ochii tuturor,
Un simplu trup penttu plăceri extreme.

Coroborând absurdul interes
Cu ceea ce n-aveai spre-nfățișare,
Încă îți spui că n-aveai de ales,
Că toate le-ai făcut prin întâmplare.

Dar și așa, prin timp, te contrazici,
Prin faptele continuu repetate,
Prin modu-n care încă te dedici
Argumentării marilor păcate.

Furtul speranței este unul grav,
Și grav e să-l ascunzi într-o plăcere...
Din toate astea, azi, un gând bolnav,
Să îl urmezi, fără crâcniri, îți cere.

Nimic nu faci firesc și nici un plan
Nu-i altceva decât o încropire
Spre ducerea firescului în van
Și fugă,-nfricoșată, de iubire.

În orice parte mergi, un dus-întors
Arată că ți-e greu să vezi departe,
Și mersul de puteri îți este stors
Având reper un ciob de oale sparte.

Vei vrea să râzi, dar greu va fi să poți,
Nici chiar pentru o clipă, de fațadă,
Și se va ști că parte faci din hoți,
Cinstea îți e doar mască de paradă.

Și nu-ți dorești nimic, nici bucurii,
Îți vrei un drum s-ajungi să fii furată
Plătind, de fapt, voitele hoții
Simțindu-te, prea mult, îndatorată.

Iluzii expansive

Mereu las loc de vorbe și-ntrebări...
Cum să răspund de ce nu-ți spun pe nume?
De ce îți spun că simt mereu chemări
Și, ca să-ți vin, în urmă las o lume?

Pun unii întrebări, mai pe ascuns,
De când, și cum, te-ai dovedit ispită
Și în prezent, cu grabă, am ajuns
Să spun, așa direct, că ești iubită?

Spre tine vin, din multe părți, priviri,
În căutarea lor de-a ști mai multe,
De-a te-ntreba de fapte și trăiri,
De adevărul viselor oculte.

Și vin, tot vin, idei de prin străini,
De multe ori părând a fi naive,
Însă dorind balanțe să înclini
Cu afirmații clar imperative.

Învățături nu trag, nici nu știu cum
Să povestesc o altfel de poveste,
Să inventez cărări cu sens de drum
Crezând că întrebările-s oneste.

Prin fel și fel de vorbe trec cu greu,
Nepriceput fiind la mari eschive,
Eventual, cum nu prea fac mereu,
Repun în drepturi sensuri expansive.

Dar tot nu scap, sunt mulți ce vor a ști
În gânduri de mai caut altă cale,
Sau dacă vreau cu alții a-mpărți
Iluzii așa-zis raționale.

Și tot mereu, constat, că las un loc
Pentru mai mult de-o simplă întrebare,
Dar ce să spun când știu știu că la mijloc
Ești tu, sunt eu, și viața ca-ntâmplare.

Ieșirea din surghiun

Aș vrea să înțelegi, nu să asculți,
Când spun în vers că asta ni-i menirea,
În viață să pășim, cu rost, desculți,
Și să trăim, doar noi, în doi, iubirea.

Suntem într-un destin încorsetați
Nu-i vreme de-a găsi o altă cale,
Chiar dacă-n gând ne știm absurd
damnați
De vremuri vechi ce ne mai dau târcoale.

Suntem și plus și minus infinit,
Și singuri nu putem ieși în lume,
Că viața, de pe muchii de cuțit,
Poate ușor și mult să ne consume.

Multe-s de spus, chiar dacă s-au mai spus,
Acum ideea are altă formă,
Că timpul ne va fi, de-l vrem, supus,
Punându-ne, măsurii sale, normă.

Cum ți-am mai spus, acum, din nou, îți spun,
Că totul stă în corzi de risipire,
Ieșind din gândul unui lung surghiun,
Vieții redându-i dreptul la iubire.

Redefiniri acum, de vrei să faci,
Nevoie ai de fapte, ca repere,
De tot ce-a fost, cândva, să te dezbraci
Uitând de așteptare și tăcere.

De vrei a merge greu va fi de mers
De nu-ți vei face rost printr-o schimbare,
Lăsând să fim al clipei univers
Clădit de omeneasca-mpreunare.

Ascultă dar și fă să înțelegi
O legea vieții nu-i o lege dură,
Că poți, prin dăruirea-ți să renegi
Ceea ce azi îți vezi a fi măsură.

Eronata fugă

Nu mai fugi, tu fugi prea mult de tine,
Găsești că poți cumva să te ascunzi,
Că vei găsi un timp ce-ți aparține,
Lipsit de cei ce doar se văd profunzi.

Întoarce-te, măcar pentru o clipă,
Spre gândul ce-mi spuneai, cândva, că-l ai,
Și-ai să-nțelegi de ce numesc risipă
Răscrucea-n care, de o vreme, stai.

Zi după zi se trece... Trecătoare
Începi să fii, grăbindu-te mereu,
Uiți să gândești deși ești gânditoare,
Și-n juru-ți vin habotnici cu tupeu.

Te-ai învățat să iei minciuna-n seamă
Și timp să pierzi ca să-i ajungi la miez,
Cu nepăsare spui că te tot cheamă
Idei pe care eu le generez.

Tot încercând să fugi te-ntorci spre mine,
Și-n pas de grabă, fi-vei, în curând,
Esență de pornire ce-ți revine
Ca să-nțelegi de ce mă porți în gând.

Să fugi nu ai nici timp, nu ai nici unde,
Doar îți clădești din umbre paravan,
Și chiar te-ncrezi că el te va ascunde
De nedorita pierdere în van.

Scrii doar, tot cu grăbire, câte-o ciornă,
Tot amânând să dai un sens concret
Speranței că, trecând de-a pripei bornă,
Nu vei avea nici cel mai mic regret.

În spun, tot spun, să nu mai fii fugară,
Nu mai fugi, ajungi să obosești,
Nu-ți este ție fuga necesară,
Tocmai de-aceea, încă, mă iubești...

Simplu, românește

Puțin vorbesc de viața mea, de mine,
De cele ce le fac, în general,
Dar vreau să spun că-n alte limbi, străine,
Nu pot vorbi, cel mult sunt papagal.

Cuvântul nu-mi mai este la-ndemână,
Fără trăiri, și leneș, îl rostesc,
Ceva din mine simt că pune frână
Ideii de-a se spune cum gândesc.

Vorbind în românește mă simt bine,
Că tot ce spun e încărcat de sens,
Și n-am nici un motiv ce m-ar reține
Să știu că sunt cu mine în consens.

Limba română e balsam pe rană,
Când sufletul se-rată-ncorsetat,
E una cu condiția umană,
Ca adevăr prea greu de contestat.

A fost născută și a fost crescută
Pe-acest pământ de zeci de mii de ani,
Dumnezeiască, mai mereu, redută
Ce ne-a scăpat de efemeri dușmani.

Pentru această limbă a curs sânge,
Au fost cruzimi, adesea s-a murit,
Tocmai de-aceea doina noastră plânge
În versu-i de istorii păstorit.

De la păgâni de-a-mprumutat cuvinte
Le-a dat și argumente și temei,
Ca să ajute-n ținerea de minte
A celor ce-a trădat-o-n anii grei.

Sunt mulți ce și-ar dori să o vorbească,
Să spună simplu tot ce au de spus
Sătui fiind să se maimuțărească
Doar dând comenzi la cei de nesupus.

Și tot la fel de mulți și-o vor știută
Simțindu-i mersul lin catifelat,
Nemaivoind o limbă surdo-mută,
Ca un lătrat scrâșnit și candențat.

De ce-aș vorbi, în alte limbi, mai bine?
De ce să uit de-al sensurilor joc?
De ce să cred că limbi ce-mi sunt străine
Mă fac alt om, mi-aduc mai mult noroc?

N-am să contest, au toate o valoare,
Limba-i esența unei națiuni,
Și cum nimic nu este nou sub soare,
Exprimă stări de spirit, raţiuni.

Nu-mi place să vorbesc în limbi străine
Chiar dacă, la nevoie, le vorbesc,
Rămân fidel ideii pre-latine,
Și-n nașterea-i ca dat dumnezeiesc.

Mă-mpac, te-mpac...

Din depărtări, din drumuri ce tot fac,
Îmi ești mereu motiv de fantezie,
Și abia pot, cu gândul să mă-mpac,
Îl fac să fie vers de poezie.

Privirii mele rar nu te găsesc
Motiv de orizont și-nseninare,
Mirându-mă că nu prea mă grăbesc,
Parcă știind a timpului urmare.

Umbre stinghere vin și mi te pun
În clipe de trăiri înălțătoare,
Ca nu cumva, aprins, să-ncep să spun
Că depărtarea ta prea mult mă doare.

De parcă te-aș visa, te văd, te-aud,
Te simt pășind, încet, încet, spre mine,
Îmi vid idei în care te includ
Și totul parcă, prea real, devine.

Mi te tot am privire cu idei,
Chip întrupat în simțuri și dorință,
Acea femeie ce, dintre femei,
Îmi dă mereu motive de voință.

N-am de ales, mereu fiind pe drum,
O cale ce-ar putea să mi te-aducă,
La granița prezentului "acum",
În care nerăbdarea-ar fi caducă.

Și merg, tot merg, mai rar mă și opresc,
Cât umbra să se facă amintire,
Dedându-mă păcatului lumesc,
Cel pornitor de somn și lenevire.

Însă, în gând, un drum deja îl fac,
Deja îmi este drum de cale-ntinsă,
Că-i timpul să mă-mpac și să te-mpac,
Să-ți fiu motiv de flacără aprinsă.

În lipsă de pretenții

Trecut-a, deja, multă vreme,
Uitat e deja primul pas,
Uitate-s destule probleme,
Noi doi neuitați am rămas.

Erai rătăcită-n cuvinte,
Erai rezervată-n idei,
Eu însă, privind, înainte,
Găseam minimalul temei.

Eram izgonit în tăcere,
Eram răvășit și bolnav,
Tu însă, credeai cu putere,
Că nu e nimic foarte grav.

Ne-am dat și ne-am fost o speranță,
Sau, poate, cu totul, mai mult,
Azi are reala pregnanță,
Oricât zăbovim în tumult.

Trecute, ne spunem, sunt multe,
Dar încă mai multe-au rămas,
Trăim printre vremuri oculte,
Pândiți, tot mereu, de impas.

Pretenții, de drept, n-am anume,
Destul îmi e doar că exiști,
Ideea nu-i nouă, în lume,
De-aceea îmi vezi ochii triști.

Am, totuși, o mare dorință,
În care mereu mă ascund,
Când spun că nu am trebuință
De gându-mi, adesea, profund.

Dorință îmi ești, nu am teamă
Că lumii dau astfel de vești,
Tristeți în poveste te cheamă,
Știind cât de mult îmi lipsești.

Arc de pod

N-am cuvinte... Nu mai am cuvinte,
N-am crezut că pot să mi le pierd,
Te privesc și multe-mi trec prin minte,
Și mă cert... Aș vrea să te desmierd.

Ceru-i înalt, și-l pierd, e prea departe,
Altceva nu pot să mai privesc,
Chipu-ți de-nțelegeri mă desparte,
Nici nu pot să-ți spun că te doresc.

Trupu-ți e de foc, îl simt, mă arde,
Mă și văd un rug, înalt, aprins,
Hăituit de vânturi revanșarde
Aruncându-mi visu-n necuprins.

Tac, te mângâi, mâna-mi lunecândă,
Sânilor se vrea a fi căuș,
Care țin, cu-n tremur, să-i răspundă
Cercetându-mi gândul jucăuș.

Timpul nu am cum să-l las să treacă,
Simt doritu-ți pântec un altar
Ce, spre închinare, mă provoacă,
Refuzând să mă mai știu fugar.

Coapsele, sub palmă, îmi arată,
Drumul ce aștepți să îl urmez,
Învățând să-ți știu făptura toată
Dar divin și clar motiv de crez.

Las cu totul lumea din afară,
Când în lumea ta, grăbit, pătrund,
Unde doar simțirea-i necesară,
Și-nțelesu-i definit profund.

Gust de sâni îmi spun să n-am oprire,
Spre trăirea dăruirii-n rod,
Acceptând fireasca-nlănțuire
Când ți-e trupul arcuit în pod.

Sens prin trecut

De ani, și ani, te știi că-mi ești iubită,
Deși dovezi nu pot s-aduc acum,
Știu doar că nu îmi ești nicicum ispită,
Dar îmi vei fi întoarcere de drum.

Sunt multe neștiutele motive
Ce ne opresc al vieții noastre pas,
Ivite din percepte primitive
Al unui timp în amintiri rămas.

Timpul se trece, simți deja că trece,
Îți pierde-n treceri vechile idei,
Și-n zori de toamnă simți că-ți este rece,
Crezând că e firesc, având temei.

De ani, și ani, te știi mereu iubită,
În felu-n care-i viața de acum,
Tu, zi de zi, în trecere grăbită,
Eu, căutând, al existenței drum.

Însă e greu, mai grea se face viața
Și simți cum se transformă, zi de zi,
Când nici nu știi că ploile și ceața
Te țin să vezi că abia poți zâmbi.

Și, mult mai grea, când orele de seară
Se face șoapta visului pierdut
Ce caută mereu o primăvară
Uitată într-un timp de mult trecut.

De ani, și ani, te știai că-mi ești iubită,
Acum ideii poți să-i dai un sens,
Anii trecuți mi te-au făcut ispită
Simțindu-ți dorul, de-mpliniri, imens.