Cîntec scurt

Nu am crezut că nu mă pot abţine
De-a mai trăi iubire-adevărată,
Că sufletul, când cade-ntre ruine,
Doar ca ruină lumii se arată.

Dar ne-am găsit iată, înc-odată,
Simt o trăire ameninţătoare
Rupînd un zid, bucată cu bucată,
Spre neumbrirea razelor de soare.

Mă simt tot eu şi ştiu că e mai bine,
Şi-ţi scriu, cum nu credeam a-ţi scrie!
Te simt în mine şi mă simt în tine,
Trăind a vieţii noastre poezie!

Şi lumii, din ruine se arată
Un suflet care crede-n altădată!

Anti-actorie

Prin toate câte sunt şi ne apasă
Tu joci o comedie surdo-mută,
Dar azi, într-devăr, nu îmi mai pasă,
Timpul trecut mereu mi se impută.

Am fost şi eu, pesemne, spectatorul
Ce-n linii mari, tăcut, te şi dorea,
Însă, acum, eu sunt doar trecătorul
Ce nici nu mai priveşte joaca ta.

Jucai şi joci pe scenele urgiei
Alături de o umbră fără formă,
Căci aşteptând consemnele regiei
Nu-nţelegeai că plata-ţi e enormă.

Apoi, ca un firesc contradictoriu,
Plângeai pe roua nopţilor cu lună,
Căci, poate, din destin sau din orgoliu
Pluteai pe aripi negre de furtună.

Am fost şi eu pe scena ta, obscură,
Orbită de desfrâu ca de lumină,
Dar am simţit că totu-i o măsură
În care şi trecutu-i plin de vină.

Şi am jucat un rol...în drama tristă
Am fost înscris în rol ca titular,
Deşi ştiam că rolul nu există,
Nu m-am oprit, ştiind că e-n zadar.

Apoi a fost deodat’ “ultima scenă”
Veneam la tine cu-n buchet de flori.
Privindu-ţi sânii storşi, de magdalenă
Ce-şi caută, spre casă, drum, în zori.

A fost să joc o dramă exilată
Un timp ce azi îl simt fără temei.
De-acum, în viaţa mea însingurată,
N-am să mă joc, căci joc pe nervii mei.

Ţi-aş scrie şi o ultimă scrisoare
Deşi nici una nu am vrut să-ţi scriu,
În care ţi-aş jura că-i o eroare,
Că drumul înapoi eu nu îl ştiu.

Dar valul vieţii-i iarăşi plin de spume
Şi viaţa pot în cer s-o regăsesc,
Chiar dacă ştreangu-l simt că mă sugrumă
Nu mă mai tem... Nu joc! Nu mă prostesc!

M-am săturat să joc această piesă
Cu un fundal de urme pe zăpadă,
Şi-ţi dăruiesc, înlăcrimat, o lesă...
S-o porţi... E singura-ţi de preţ podoabă!

Mă-nchin

Mă-nchin în faţa ta pădure
Ca unui zeu ocrotitor,
În taină vîrfurilor sure,
Şi, întru totul, munţilor.

Mă-nchin în faţa veşniciei
Sub cer brăzdat de înfloriri
Plătind tribut prieteniei,
Esenţa veşnicei zidiri.

Mă-nchin la luna ce răsare
Mă-nchin la cerul înstelat
Care, ca focul smuls din soare,
Preface gînd înaripat.

Mă-nchin la fugere cînd norii
Mă lasă-n ape condamnat
Şi-n vis, cînd văd plecînd cocorii,
La toamna rodului bogat.

Mă-nchin la apa ce îngînă
Prin izvorîre un vechi cînt
Şi, ca-n poveşti cu blînda zînă,
Cascade freamătă-n pămînt.

Mă-nchin, la iarnă, în zăpadă,
Chiar şi-ntr-al viscolirii ger,
Cînd ochii caută, să vadă,
Drumul ce-mi duce paşii-n Cer.

Mă-nchin la frunza căzătoare,
Când vîntul o adie lin,
Şi-n nopţile de aşteptare,
La toate eu, mereu, mă-nchin.

Nemurire prin iubire

Simt că vin norii de ploaie
Dintr-o veche de amintire,
Dintr-o umbră de trăire
Încolţită de noroaie.

Mă mai simte cîte-odată
Răzvrătirea unei muze
În sărutul de pe buze,
Cu o vorbă blestemată.
Mă mai simte cîte-odată
Răzvrătirea unei muze
Dintr-o vorbă blestemată
În sărutul de pe buze.

Din îndemnul dimineţii
Gîndu-mi las liber să zboare
Spre o lacrimă de soare,
Cu dorinţa tinereţii.

Mă opresc cu pasu-n faţă
Să-ntorc capul şi spre mine...
Ce mă ţine şi abţine
De-mi e viaţa-mi ca o ceaţă?
Mă opresc cu pasu-n faţă
Să-ntorc capul şi spre mine
Dar e viaţa-mi ca o ceaţă
Ce mă ţine şi abţine.

Îmi e dorul vieţii mele
Drumul dinspre depărtare
Neştiind să am hotare
Nici chiar dincolo de stele.

Din atîta dor de faptă
Şi de timpuri nepereche,
Simt că o poruncă veche
Se grăbeşte, nu aşteaptă.
Din atîta dor de faptă
Simt că o poruncă veche
Se grăbeşte, nu aşteaptă,
Alte timpuri nepereche.

Într-a nopţilor umbrire
Mă închin tăcut la lună
Regăsind, chiar şi-n furtună,
Nemurirea prin iubire.

Târziu răspunzător

Dau răspuns acum cu-ntîrziere
Cum ţi-am mai răspuns de-atîtea ori,
Că eu sînt hotarnica părere
Conturată clar, dar nu-n culori.

Nu adun, prin vorbe perspicace,
Din credinţe luate cu-mprumut,
Adevăruri care să mă-mpace
Cu un simulacru de-nceput.

Pe sfîrşit de vis şi calendare
Revenit-am gînd fulgerător
Ca să trec de praguri şi hotare,
Şi să fiu nu doar un muritor.

Nu te-ntreb nici care-ţi mai e calea,
De la tine nu aştept nimic,
Asta-i tot ce mi-a lăsat urmarea
Mersului cu pasul mult prea mic.

Vorba ta e mult mai îngăimată,
Şi esenţialu-i e absent,
Şi privirea-ţi e întunecată
De desfrîu minţit şi indecent.

Poartă-te cu gîndul nemuririi
Cu credinţa de sinistru vis,
Chiar dacă în strana amintirii,
N-ai decît un straniu compromis.

Toată jertfa stelelor căzute
Peste şoapta ta de pe pămînt
Spune nopţii mele să-mprumute
Aripi din idee şi cuvînt.

Dăruieşti în amintirea noastră
Vorba ta-necată de regret
Ca o şoaptă prinsă în fereastră
Izgonită de un vînt şiret.

Te-aşteptam cîndva... Odinioară...
Cînd eram iubitul tău rebel,
Dar iubirii i-ai dorit să moară
Şi mă regăseşti acum într-un alt fel...

Îţi doreşti să-mi fii, iar, dăruire,
Simt din plin pornitu-ţi gînd năvalnic,
Chiar mă vrei ieşit de tot din fire
Ca să fiu, cum mă ştiai, vulcanic...

Ce eşti azi?... O tristă mîngîiere...
Îţi răspund şi tac... Nu mai vorbesc,
Ce îţi pasă de a mea durere?
Ce îţi pasă cît te mai iubesc?

Vorba-ţi vrea mistere să dezlege,
Adevărul ei îmi pare jalnic,
Dar firescul totuşi se-nţelege...
Doar în munte bradul este falnic...

Ţi-am răspuns... Şi toate ţi-s ştiute,
Ştii cu totul ce-i în gîndul meu,
Merge-ţi drumul... Mai departe du-te...
Eu, rămîn să fiu tot eu mereu.