Concluzii în amânare

Eşti aşa frumoasă... Cum să-ţi spun,
Nu îmi sunt cuvintele destule,
Nici nu pot mai multe să adun,
Nu le pot include în formule...

Nici un semn nu are rost sau rol,
Nici idei vădit comparative,
Toate sunt un simplu protocol,
Căutând senzaţii disjunctive.

Nici nu pot întregul să-l împart
Ca să-mi demonstrez concret ideea,
E extrem de greu să mă despart
De ceea ce eşti, ce văd: femeia!

Vorbele concrete le abţin,
Sau, altfel, nu ţi le spun pe toate,
Teamă-mi e să nu te tot reţin
Cu nişte idei prea limitate.

Dar privirii nu îi sunt stăpân,
Nici simţirii nu mă pot opune,
Doar tăcând mai pot un timp s-amân
Clipa-n care multe îţi voi spune.

Zvârcoliri de fapt divers

Cine mai știe ce mai e cu mine?...
Cine să știe ce-am ajuns să fiu?...
Cine să-mi spună de e rău sau bine
Când numai zorii-mi spun că-i prea târziu?...

Mă viscolesc idei ce nu așteaptă
De nu pot fi măcar ascultător,
De nu le văd a fi o cale dreaptă
Ce vine din trecut spre viitor.

Iar gândurile-mi vin ca o furtună
Și trebuie să fiu mereu atent
Că toate vor, câte ceva, să-mi spună
Despre prezentul ce mă vede-absent.

Iar toate astea nu-s decât o parte
Din cele ce mă fac un nesupus
Al unui orizont ce îmi desparte
Ceea ce fac de ceea ce am spus.

Chiar faptele îmi spun că sunt de vină
Când nu se văd seduse de final,
Deși tot ele fac mereu lumină
Când nu au adevărul pas real.

Iar când prevăd că nu am perspectivă
Devin complice faptului divers,
Lăsându-mă o vreme în derivă,
Dându-mi de veste drum ce-l am de mers.

Și, iarăși, cu idei, revin și ele,
Și-n ploi de gânduri repede ajung,
Privind țintint la stelele rebele
Ca, înspre ele, să n-am drum prea lung.

Cine mai știe ce mai e cu mine?...
Cine să-mi spună de e rău sau bine?...

Urzitoare complicări

E complicată viața... dar și noi,
Păstrând un status-quo, o complicăm,
Din când, în când, crezând că ne-o-mpăcăm
Ne facem ai tăcerilor eroi.

Multe avem și multe nu avem,
De mult prea multe ori n-avem curaj
Ori ne-mpăcăm cu-al clipelor miraj
Tăcerilor făcându-ne totem.

Uităm cuvântul să îl știm rostit,
Și ne forțăm la nuanțări, în scris,
Pledând pentru un cinic compromis
Ce definește rostul ipocrit.

Și chiar de nu avem un înțeles
Spunem că alții-n înțeles greșesc,
Că noi suntem reper concret, firesc,
Iar alții vor, de fapt, un retrograd progres.

Accentele au rol deja ciudat,
Făcute, din orgoliu, calapod
Ce e văzut a fi un cap de pod
Pentru mai tot ce nu-i adevărat.

Și tot se vă mândriile urzind
Ciudate moduri de a-și face drum,
Dând rol de ceață și dând rol de fum
Trăirilor ce focuri mai aprind.

Toate ajung în stadiul de incert,
Având menirea unor încercări
Chiar fără șansa minimei mișcări,
A ceva ce, este de fapt, inert.

Și iar devine totul complicat,
Ies la iveală alte-ncurcături,
Prea evidenta lipsă de măsuri
Și rostul vieții întru tot uitat.

Târg meschin

Eu nu mai spun nimic... doar tac,
Cu adevărul lumii nu mă-mpac,
Oricum altceva nu mai pot să fac,
Nu-s om bogat ci sunt un om sărac...

Tăcerii nu-s, în nici un fel, adept,
Dar nu mai știu cum drumul să-mi îndrept,
Să merg țintit, minuni să nu aștept,
Slugărnicii să nu mai vreau s-accept.

Tocmai de-aceea, acceptând tăceri,
Las în trecuturi zile de ieri,
Las nopților fireștile poveri
Și nu dau certitudini prin păreri.

Las faptelor concrete mărturii,
Fugind de-atâtea false teorii
Ce pun accent pe mari meschinării
Pe răzbunări, pe ură, pe furii.

Și chiar de pun pe adevăr accent,
Știu că deja este mai mult absent,
Văzut fiind ca simplu incident,
Rar, mult prea rar, în rol de argument.

Excesele au rol covârșitor,
Dând vieții rol de enervant decor,
Făcând din om un simplu mergător
Cu pasul, nefiresc, șovăitor.

Mă simt, de multe ori, îndatorat,
Celor ce spun că încă sunt ciudat,
Că-s enervant, ba chiar nerușinat,
Neacceptând să fiu, ca ei, schimbat.

De-aceea am ales, concret, să tac,
N-am cum, alfel, cu lumea să mă-mpac,
Dar nici nu vreau un târg murdar să fac
S-ajung și în trăiri să fiu sărac.

Freamăt de privire

Te tot privesc... Ţi-s formele perfecte,
Sânii-ţi rotunzi sunt prea ispititori,
Dându-mi privirii umbre şi efecte,
Ochii fiindu-mi mult iscoditori.

Nimic nu poate a le fi oprire
Peste-al tăcerii nesfârşit hotar,
Descoperind, cu-n freamăt în privire
Pântecul tău, cupolă de altar.

Şi coapsele, minune potrivită
Ideii că firescul omenesc
Nu este nici dorinţă, nici ispită,
Ci doar un dar suprem, dumnezeiesc.

Formele lor, menite drum să fie
Spre porţile trăirilor de vis,
Mi te arată strop de apă vie,
Chiar un izvor cu gust de paradis.

Au umbrele fireasca lor menire,
Lasându-mi dreptul de-a-mi reaminti
Întâia noapte, clipa-ţi de trăire,
Şi dăruirea-n pragul zorilor de zi.

Din dar, dar

Dacă te-aș prinde, în mijloc de noapte,
Când stelele se-arată că-s fierbinți,
Ți-aș spune că lipsindu-ne de fapte
Deloc nu am putea să fim cuminți.

Și n-ar putea, altfel, deloc să fie,
Ne-am fi exemplul cel mai concludent
Ce ne-ar ajunge clară mărturie
Că adevărul e mereu prezent.

Mi-ai da, prin existența ta, motive
Să-ți fiu părtaș trăirilor de vis
Când nu există căi alternative,
Și imposibil orice compromis.

Tu, goală toată, fără de sfială
M-ai îndemna să te cunosc și gust,
Știind prea bine că aș da năvală,
Gestul fiind neponderat, dar just.

N-aș ține cont de nici o altă șoaptă
De nu ar fi sumarul corolar
Și apogeu ce viața ne îndreaptă,
Din dar fiindu-mi, tu, al clipei dar.

Orizont de viitor

Cu tine viaţa mea ar fi altfel,
Cu mine viaţa ta ar fi-n schimbare,
Ne-am fi reper, ne-am deveni model
Certându-ne-ntr-a nopţii împăcare.

Ziua mi-ar fi dorinţă de mai mult,
Ţie ți-ar fi doar gând de împlinire,
Lăsându-mă pornirea-ţi s-o ascult
Prin visul ce-ar fi dor de regăsire.

Noaptea ţi-ar fi reper înnoitor,
Şi mi-aş avea-o rost de bucurie
Ştiind că pot să fiu nemuritor
Având menirea-ţi pură mărturie.

Şi pentru mine totu-ar fi firesc,
Ştiindu-te grăunte de credinţă
În viselor ce mari idei rodesc
În tine, născătoarea de dorinţă.

Aşa s-ar face ziua drum deschis
Spre alte zile, tot împlinitoare,
Nemaiştiind de rostul indecis
Al vorbelor de viaţă pierzătoare.

Extremele ar fi un gând caduc
Surprins în ipostaze de mirare
Din timpuri ce spre moarte se tot duc
Pline de multe semne de-ntrebare.

Am fi, cu repetiţie, eroi
De neoprit la împliniri prin fapte,
Definitorii pentru viața-n doi,
Mereu simplificată-n mie de noapte.

Concretul ca paradigmă

Lilianei

Trecând prin viaţă multe-mi sunt ştiute,
Şi multe orizonturi am deschis,
Chiar am pătruns în lumi necunoscute,
Acolo unde totul pare vis.

Şi-am întâlnit idei fără de fapte,
Şi multe fapte fără de idei,
Torţe ce dau lumină-n plină noapte,
Şi-n mod firesc, am cunoscut femei.

Am cunoscut... Pot vorbe multe zice,
Pot povesti şi pot istorisi,
Şi pot cu argumente contrazice
Ceea ce alţii nopţii şi-ar dori.

Pot să compar, dar nici prin gând nu-mi trece,
Ar fi un iluzoriu rezultat,
Şi-aş spune că de-atâta apă rece
Cu gândul că mă-mbăt m-am împăcat.

Acum cât sunt, pe undeva, departe,
Şi n-am ce face timpului pierdut,
Îţi spun succint ceva ce n-are moarte:
Ca tine chiar pe nimeni n-am văzut!

Tu eşti un tot, reper de definire
A ceea ce înseamnă infinit,
Şi nu se poate, chiar prin împărţire
Să fie, de o umbră, ciopârţit.

N-am întâlnit, niciunde, niciodată,
Ceva ce în cuvinte nu-i cuprins
Aşa cum tu te-arăţi, reîntrupată
Din jarul unui foc mereu aprins.

Iar evidenţa-mi dă mereu motive
Să uit de amănunte şi-ntrebări
Când nu mai am nicicum superlative
Găsindu-te izvor de mari chemări.

Motive de întâmplare

De mult ştiam ce-nseamnă întâmplarea
Şi că nimic nu este-ntâmplător,
Că rostul îl arată doar urmarea
Şi adevăr devine-n viitor.

Aşa ai apărut, din întâmplare,
În clipa de ajungere-n răscruci,
Ca să devii dorinţă şi chemare,
Contur de orizonturi şi năluci.

Sub limite ni-i viaţa, îmi poţi zice,
Şi nu am cum altceva să îţi spun,
Deşi nu pot de semne-a mă dezice,
Ideeii de învinşi să mă supun.

Tendinţa pare-a fi limitativă,
Chiar timpul pare-a fi limitativ,
Dar viaţa e mereu imperativă,
Când prin destin se ştie-a-şi fi motiv.

Întâmplătoare-mi eşti, se poate spune,
Şi-aşa, cam despre tot se va vorbi,
Greşeală, rătăcire, ori minune,
Pe noi, unindu-ne, ne vor numi.

Va fi să fie noaptea o pecete
Sub care vom trăi un viitor
Eliberat de falsele corsete
Ce fac trăirea un prea fad decor.

Şi ea va fi, la fel, întâmplătoare,
Noi nu vom şti, ea nu ne va da semn,
Ca nu cumva-n menirea-i roditoare
Să-i dăm noi sens de strict moment solemn.

Căutări de încercări

Omul e, azi, continuu-n căutare,
Fără a şti ce caută concret,
Punând accent pe-o altă încercare,
Făcând eşecul marele-i secret.

Lipsit fiind de vrere şi voinţă,
De rostul unui pas încetinit,
Din căutare şi-a făcut credinţă,
Plângându-se mereu că-i obosit.

Tot caută ceva şi nu găseşte,
Ceva ce nu îşi are definit,
Ceva ce zice el că îi lipseşte,
Ca să se simtă pururi fericit.

Schimbă mereu, căutător, repere,
Voindu-se schimbat, cu totul, el,
Fiindu-şi, totdeauna, o părere
Că vieţii este un real model.

Nici de ajuns nu ştie să ajungă
Spre ţinta ce ar vrea s-o fi avut,
Când tot aruncă o privire-n dungă
Spre ceea ce numeşte obsolut.

Încearcă, născocindu-şi obiective
Să-şi aibă rol continuu evident
În marile-i necesităţi imperative
Când vieţii-i este permanent absent.

Viața nu-i e motiv, e doar o scenă
Căreia-i e un simplu, fad, decor,
Şi doar orgoliul, permanent, arenă
În care, e, gândind, un luptător.

În căutarea lui fără de ţintă
Prin încercări ajunge chip sluţit
Cu sufletul, ce nu-l mai reprezintă,
De teascul vieţii, zi de zi, strivit.

De foc şi rost

De foc te simt şi foc te vreau să fii
În noaptea-n care vieţii ai să-mi vii,
În care defini-vom, simplu, noi,
Ce-nseamnă bucuria vieţii-n doi.

Ţi-s ochii jar, privirile văpăi,
Dând semne de-ale inimii bătăi,
Lăsându-ţi adevărul fără scut,
Să pot să-ţi spun că-mi este cunoscut.

Tot jar, încins, e-n pântecu-ţi rotund,
Nu-mi lasă loc dorinţa să-i confund,
Mi se arată chiar prevestitor
Al clipei ce-şi vrea visul ca decor.

Şi tot privirea o găsesc motiv
Ideii de extrem imperativ
Ce-n tresărirea sânilor dă semn,
Fiindu-mi, şi dorinţă, şi îndemn.

Eşti foc aprins, foc sacru, foc firesc,
Iar pântecu-ţi e-altarul îngeresc,
Şi-n care legământ am să-ţi rămân
Al nemuririi pururea stăpân.