Esenţe de evidenţe

N-a fost deloc o simplă întâmplare,
Fiind dovadă tot ce va urma,
Că mi te-ai vrut ca dar şi-mpreunare
Păstrându-mă ca-nsemn în viaţa ta.

Ne-am împărţit cândva a nopţii clipă,
Gândind că toate se vor aşeza,
Şi nu vom face de-aşteptări risipă
Şi nici furtuni nu ne vor zbuciuma.

Era o noapte plină de lumină,
Chiar umbrele voiau a lumina,
Când goală, doritoare şi senină,
Te-ai vrut definitiv a fi a mea.

Şi mă simţeai, simţeai concret ideea
Că nerăbdării mele vei ceda,
Dându-mi motiv să ştiu că tu, femeia,
Eşti viitorul ce îl vom avea.

Sânii rotunzi, însemn de nemurire
Deja ştiind că multe vor urma
Semn îmi dădeau că-n pântec a rodire
Ca amintire pururi îţi voi sta.

Şi n-au mai stat secundele s-aştepte
Un gând ce-ar fi putut întârzia,
Simţind că altfel nu pot să îndrepte
Şerpuitorul drum din viaţa ta.

Zvâcnetu-ţi scurt ne-a fost însemn de cale
Spre clipa următoare ce ştia
Că-n evidenţe pur esenţiale
Trăirile oricând ne vor afla.

Şi-aşa ne-am fost însemn prin uz de fapte
Ce ne-au redat motive de-a spera
Că după orice zi, un miez de noapte,
Spre împliniri mereu ne va-ndruma.

Vedere prin ipoteze

Timpul ne cheamă... Nu te poţi ascunde,
Chiar dacă încă poţi să îl ignori,
Pornirile au rădăcini profunde
Ca razele ce stau ascunse-n nori.

Eu recunosc şi-ţi spun că-mi eşti chemare
Şi mi te-arăţi, aproape-n zori, în vis
Ca să-nţeleg că ziua este mare
Putând ajunge drum spre Paradis.

Ne dau târcoale gânduri paralele
Ce ni se ştiu repere pe un drum
Pe care noi, având idei rebele,
Vom merge, împreună, orişicum.

În intersecţii stăm de multă vreme,
Ştii că te văd aşa cum tu mă vezi
Prin ipoteza unor teoreme
În care-ţi ai motive să te-ncrezi.

Secrete n-am şi nu mai ai secrete,
Nici chiar trecutul nu mai e secret,
Ştiute ne sunt faptele concrete,
Pe-al lor făgaş ne punem iar, încet.

Corolar de nefiresc

Nu te-ntreba de ce aşa e viaţa,
De ce nu se întâmplă ce-ţi doreşti,
Că limita ideilor e ceaţa
Ce tu, prin întrebări, o tot scorneşti.

Tot contestând se pierde multă vreme,
Se pierde timp, pierzându-se idei
Şi-n locul lor doar fapele extreme
Vor mai putea avea, formal, temei.

Nu mă-ntreba de ce îmi este fapta
Altfel decât se poate-a fi în gând,
De ce alerg în stânga şi în dreapta
Şi chiar odihna mi-o găsesc mergând...

Tot căutând să ştii ce e cu mine
Pierzi din vederi un ţel esenţial
Şi n-ai să ştii ce-i rău ori ce e bine
Când vei privi concretul ca banal.

Nu-ţi întreba trăirea de motive
Ce te conving să uiţi de-mpotriviri
Când notele-ţi mereu explicative
Îţi lasă-n adormire mari simţiri.

Iluzia având-o-ntre repere
Nu poţi să vezi al vieţii orizont,
Şi pui accente dure de-ncheiere
Pe alt absurd, exorbitant decont.

Nu întreba de ce nu-ţi ai credinţă
Aşa cum o spui şi-o vrei a-ţi fi stindard,
Când te-ndoieşti uitând de stăruinţă
Şi-n rug aprins idei şi gânduri ard.

Trăind mereu gândind că o-ncercare
Nu poate să îţi facă nici un rău,
Pui crezul sub un semn de întrebare
Şi-ţi faci un Dumnezeu din gândul tău.