Reducerea la întreg

Reducând consoane sau vocale,
Tot ce-aș vrea să-ți spun rămâne-ntreg,
Și orice ar fi să-mi iasă-n cale,
Nu am cum, pe tine, sa te neg.

Nu-s alegătorul de cuvinte
Căutând culori după model,
Eu rostesc tot ce îmi vine-n minte,
După felul meu, mereu rebel.

Trupul tău ia formă de clepsidră
Când văd timpul ca un bun pierdut,
Neputinței dând un chip de hidră
Ce mă vrea la mâna ei căzut.

Și e un ulcior cu apă vie,
Un însemn heraldic de portal,
Devenind și vis și fantezie
Când îmi e dorinței ideal.

Din dorință prinde vorba viață,
În firescul ei nominativ
Ca îndemn, cerință și povață
Cu accent constant afirmativ.

Formele-ți devin ispititoare,
Definind mult așteptatul drum
Înspre revanșarda-mpreunare,
Pusă-n seama unui nou "Acum!".

Dispărând a lumilor distanță,
Nu mai am de ce răstălmăci
Gânduri de normală cutezanță
Ce nu pot, cuvinte mari, găsi.

Forma lor, concret elementară
Are-n ea esențe de simbol,
Care dă, uitând ceva să ceară,
Chiar dacă e notă de subsol.

Nu am vorbe mari... Trecând la fapte
Totul se-nțelege pe deplin,
Fie că e zi ori miez de noapte,
Mă vrei dar și îmi ești dar divin.

Tăcerea ipocrită

Mă-ntreb, cu îndoieli, de-s ipocrit
Când gândul mi se pierde în tăcere
Și nu îți spun ce vis a născocit,
Când chipul tău i-a dat, pe-ascuns, repere.

Mă simt cam fals, cu lipsă de curaj
Lăsând ca timpul, cu o zi, să treacă
În rolul de prea simplu personaj
Ce-n marea de tăcere se îneacă.

Și totuși nu mai pot, nu-mi mai accept
Privirea să mă pună-n așteptare,
Îmi spune rostul firii că nu-i drept
Să fiu nesfârșită amânare.

E prea normal, e clar, e omenesc
Să-mi fii și ispitire, și dorință,
Și, pe un prag de timp să te-ntâlnesc
Întru reala vieții folosință.

De-ar fi să-ți spun ce-ar trebui să-ți spun,
Mi-ar trebui o mie de cuvinte,
Și n-ar fi chiar momentul oportun,
Luându-i vieții drumul spre-nainte.

N-avem nici vreme multă de pierdut
Ci doar putem fugi în libertate,
Ca tu să uiți întregul tău trecut
Iar eu să uit să mai privesc în spate.

Și chiar de-ți pare-acum că sunt ciudat,
Ieșind dintr-o tăcere libertină,
Eu știu că timpul e încorserat
De toate câte par a fi rutină.

Chiar nu mai vreau să par un ipocrit,
Acum în grabă-ți spun că-mi ești ispită,
Dar nu te vreau precum un fruct oprit,
Te vreau ca întâmplare fericită.

Te vreau ca dar, cât dar ne-ar fi să fim,
O zi, o noapte sau întreagă viață,
Cât clipa dăruirii s-o trăim
Ca pe o faptă, totuși, îndrăzneață.

Recurs de toamnă

Din seara întâmplării,

Claudiei

În toamna cu schimbări prea importante,
Când mă credeam cu totul rătăcit,
Când veștile-mi veneau prea disonante,
De nicăieri trăirii te-ai ivit.

Puține-au fost ideile abstracte
Ce se voiau deschidere de drum,
Că altele, concrete și exacte,
Le-au aruncat în urmele de scrum.

Era deja, în juru-ne doar ceață,
Vânați fiind de-al dimineții frig
Ce îngropa dorințele în gheță
Singurății să îi dea câștig.

Ne amăgeam, spunând că e departe
Momentu-n care vom sări un prag,
Ca dincolo de viață și de moarte
Să dăm nehotărârea în vileag.

Dar timpul, prin motivele extreme
Fire în patru-a vrut a împleti,
Punându-ne în față vechi dileme
Să le putem temeinic defini.

Și încă era toamnă... Drum prin ceață
La ceas de seară mi l-a vrut parcurs,
Ideea că o nouă dimineață
Va fi instanța unui nou recurs.

Așa s-a vrut, tot într-un prag de seară
Să nu mai fii cuprinsă de-ntrebări,
Simțind că viața-n forma ei primară
E plină de ispite și chemări.

Cu trupul tremurând, nehotărârea
Ți-ai alungat-o între vechi trăiri,
Luându-ți martor sacru hotărârea
De-a fi stindard al clipei de-mpliniri.

Și cum nimic n-avea spre-mpotrivire,
Păream a fi la margine de lumi
Când mă simțeai, trecând fără oprire,
De pragul ce doreai să ți-l asumi.

În jur n-a fost chiar nimeni să ne vadă
Când mă-ncrustam în pântec drept însemn
Și sânii mi-i lăsai întru dovadă
Că-ți e dorința adevăr solemn.

În clar consens cu spusele concrete,
Într-un sfârșit de toamnă schimbător,
Pornirile au vrut să se repete
În tot firescul mult convingător.

Iar repetarea și-a dorit urmare,
Și totul cum a vrut s-a petrecut,
Ascuns, sub paravan de întâmplare,
Prezentu-n viitor s-a prefăcut.

Prin semnul iernii ce-ncepea să vină
Semnul de simțeai c-a încolțit,
Dându-ți de știre pavăza divină
Ce-n tine-n mod lumesc s-a înzidit.

Început fără trecut

Simplu, Liei

N-aveam trecut de nici măcar o clipă,
Doar gândul ne-avusese în idei,
Când n-ai mai vrut a timpului risipă
Şi m-ai dorit, prin faptă, ca temei.

Nici vorbele n-au fost prea multe spuse,
Când, goi, în crucea vieţii ne-aşezam,
Voindu-ne dorinţele reduse
Împreunând ceea ce-n fapt eram.

Trecusem pragul, mă ştiai în tine,
Sânii-ţi voiai de pieptul meu striviţi,
Simţind că e normal şi se cuvine
Să fim, şi prin urmare, reuniţi.

În profunzimi, în pântecu-ţi fierbinte,
M-ai vrut ca semn rămas definitiv,
Când şoaptele-ţi lipsite de cuvinte
Aveau acea idee ca motiv.

Şi-am devenit o primă semnătură
În cartea ce ştiai că o să fii,
Dar şi model concret de anvergură
A ceea ce, fireşte, astăzi ştii.

Povestea nopții de-ndrăznire

Irinei

O noapte ce-ncepea ca orice noapte,
Ne-a dat idei cum alfel n-am avut,
Cu toate-acele mii de clare fapte
Prin care ne-am știut și cunoscut.

Nu prea aveam, nici eu, nici tu, răbdare,
Ne căutam al formelor contur,
Sub gândul ce lua mereu amploare,
Știindu-se, în fapt, fără cusur.

Erai atât de dornică de mine
Că n-ai mai putut, de tot, să te dezbraci,
Știind că nu mă pot deloc abține,
Cu tine pe de-a-ntregul să mă-mbraci.

Pe buze șoapta ți-ai lăsat strivită
Gustu-mi voind să mi-l cunoști, să-l simți,
Și să ai clară clipa potrivită
Când poți esența vieții s-o resimți.

Iar gustul tău era, fără tăgadă
Efect al relevantei dezrobiri
Când ochii mi-ai lăsat mai mult să vadă
Din drumul așteptatei reuniri.

Te-ai așezat ca semn de întrebare,
Lăsându-mi gurii sânii tremurând,
Voind să simți, direct prin încercare
Cât de profund ajung, nu doar prin gând.

Privindu-ți ochii înălțați spre stele,
Când mă-mpingeai în cel mai tainic gând,
Știam că ești deja și tu ca ele,
Simțindu-ți trupul jar și foc arzând.

Apoi, când m-ai voit acoperire
Și clar reper al harului divin,
Simțeam în tine dor de dăruire
Spre a mă ști, în tine, pe deplin.

Chiar coapsele-ți de zvâcnet rotunjite
Mi-erau îndemn de-a nu mă da oprit
La simple idealuri împlinite
Fără a ști și visu-ți împlinit.

Seara s-a dus, cu mult, spre dimineață,
Nici tu n-aveai motive de opriri,
Te arătai sfioasă și-ndrăzneață,
Zorită spre firești întipăriri.

În pântecu-ți fierbinte mi-era bine,
Iar tu mă îndemnai să-l definesc,
Dându-i motiv de-a fi și-a-mi aparține,
Prin ceea ce e datul omenesc.

Și fără nici un semn de întrebare,
De câte ori m-am încrustat însemn,
M-ai vrut fireasca ta legitimare
Și-n fața vieții absolut consemn.

Rămâne noaptea-aceea o pecete,
Peste istorii scrise cu greșeli,
Dând nopții clar motiv să se repete
Ca nu cumva să crezi că te înșeli.

În zori aveai identitate nouă,
Cu argumentul vieții piedestal,
Dînd laitmotive bobului de rouă
Să nu se lase prins de-al ploii val.

Aceleași forme, pline, îndrăznețe,
Păstrau tendința gândului hoinar,
Și-mi arătau depina frumusețe
Ce nopții i-a dat rost embrionar.

Corolar de-mpreunare

Din visul trecutului,

Ionelei

Din începuturi mi te-ai vrut mireasă,
Și nu te-ai vrut fugind spre nicăieri,
Făcându-mă să spun că nu îmi pasă
De tot ce-a fost trecutu-mi cu poveri.

Aveai știute multe amănunte
Și ți-ai dorit mai mult să mă cunoști,
Când hoinăream pe crestele de munte
Ca nu cumva să nu mă recunoști.

Gestului meu pe loc ai vrut răspunde
Când pragul de-nceput ți-l arătam,
Sub haine nevoind a te ascunde,
Lăsându-mă să iau tot ce voiam.

N-aveai motiv să vrei să ne oprească
Un amănunt de alții inventat,
Știind că și pornirea mea-i firească,
Cum și momentul faptei ne e dat.

Nu ne-am oprit, aveam doar o dorință
Să ne rămânem veșnic amintiri
Având neprihănirea în conștiință
Ca pas dintâi al unei mari iubiri.

Al tău eram și mă păstrai în tine,
Lipsindu-te de teama de urmări,
Ca eu să știu că tu-mi vei aparține
Chiar și de viața ne-ar sorti schimbări.

În sânge m-ai înscris, pe totdeauna,
Ca și însemn complet identitar,
Să nu mai poată ura sau minciuna
A te dori cu rol duplicitar.

De-atunci, zi după zi, fără sfială
Vederea lumii nu te-a mai oprit
Să fii dorinței, în simțiri, loială,
Dându-mi dovezi că sunt mereu dorit.

Zi după zi, și noapte după noapte,
Împreunării drumuri îi găseam,
Când sânii tăi, ca două mere coapte
Motiv de regăsire ni-i aveam.

Nu te voiai s-asculți de-mpotrivirea
Celor ce-n cale te puteau opri,
Voiai să știi că-ți împlinești menirea
Fiindu-mi dar în fiecare zi.

Și mi-ai fost dar și-ai fost dăruitoare
De clipe cu urmări firești de rod
Prin corolarul lacrimei de soare
Ce morții îi devine eșafod.

Mereu a fost continuă chemarea
De-ați desluși al viselor mister
Și a găsi în ceruri împăcarea,
Când pântecu-ți m-avea în el reper.

Cum și-a dorit așa s-a dat să fie,
Chiar îngerii și l-au avut altar,
Și mi s-a vrut și mie bucurie
Și pază contra trecerii-n zadar.

A fost motiv de vise și dorință
Și-a fost context de gând înălțător,
De elocvență-n fapte și-n credință,
De viață, totdeauna, dătător.

Propusul târg

Mă tot gândesc un târg să îţi propun,
Un târg lipsit de vorbe prea mărunte,
Fiindu-ne noian de amănunte
Şi, totodată, numitor comun.

Nu să te vinzi, şi nici să nu mă vând,
Ci doar să facem ceea ce ne place,
Lăsând pierdute clipele sărace
Şi deznădejdea ce-o aveam în gând.

Să uit a fi extrem şi radical,
Lăsându-mă multiplicat în tine,
Așa cum e firesc şi se cuvine
Prin rostul ce-l avem primordial.

Să dai uitării mici şi mari dureri,
Dând la o parte resturi de motive
Ce vieţii nu-i mai sunt imperative
Şi-s doar prejudecăţi şi doar păreri.

Târgul să-l facem singuri, numai noi,
În plină noapte, cu lumina stinsă
Ca flacăra, ce fi-vei tu, aprinsă
Să ne cuprindă-n arderi pe-amândoi.

Reformatori, trecând peste idei,
În cea mai clară şi concretă formă,
Să fim, uniţi, întregul ce transformă
Ceea ce azi nu pare un temei.

Apoi de vis lăsându-ne purtaţi,
Să răsplătim acea întreagă noapte
Cu ceea ce ni-i dat a fi, prin fapte,
Şi spre-mplinirea lor, împreunaţi.

În pântecu-ţi fierbinte să rămân
Ca şi motiv al vieţii viitoare,
Iar tu să fii mereu înfloritoare
Ca moartea-mi cu o viaţă să-mi amân.

Început cu rost puțin

Realului esențial,

Cristinei

De la-nceput ideea ți-a fost clară,
Oricât veneai să spui că tu nu vrei,
Simplele gesturi se porneau să ceară
Normalitatea simplelor idei.

Și pașii drumul s-au pornit să-l bată
Prin ploaia neștiutelor schimbări
Ce reușeau din cale să ne-abată
Sortite de fireștile-ntrebări.

Te întrebai mereu ce e cu mine,
Răspunsul prin tendințe-l căutai
Ca să-nțelegi de ce a fi cu tine
Era motiv de drum spre iad și rai.

Cumva subtil, o piatră de-ncercare
Ți-a fost cuvântul faptelor dintâi
Ca fără-mptriviri, fără răbdare,
Cu urmele-mi în tine să rămâi.

Mi te-ai lăsat vederii dezgolită,
Și m-ai lăsat să văd ce mult mă vrei
Cel știutor că nu îmi ești ispită
Ci gând și trup, cu rost și cu temei.

Lumina zilei te-arăta în fapte,
În temeri și în forme de mișcări
Ce-au luat amploare, mai târziu, în noapte
Când ochii-ți străluceau în așteptări.

Uitasei că aveai altă idee,
Că te-acuscundeai de al trăirii rost,
Și mă chemai, simțindu-te femeie
Să te coving că uiți tot ce a fost.

Uitării te-arătai cu grabă mare,
Și graba ne făcea să fim tandem,
Deși spuneai că-i simplă întâmplare
De-a-mi fi aproape orișicând te chem.

Găseam mereu, seară de seară, cale
Să depășim lumescul protocol
Ca prin idei cu sensuri radicale
Să reintrăm într-al trăirii rol.

Mereu găseam un dor nebun în tine,
De al mișcării ritm, necadențat,
Prin care mi-arătai că-ți aparține
Ideea de-mi fi dar din darul dat.

Timp prea puțin aveam de amănunte,
Nici de-a gândi și nici de-a plănui,
Că tot veneau dorințe să ne-nfrunte,
Să nu avem ceva a bănui.

Și-n tine a rămas să încolțească
Rodul firesc, de mai demult vestit,
Sedus de fapte să se împlinească
Sub semnul dezacordului grăbit.

Dar timpul n-a mai vrut să-i stăm în cale,
Era prea hotărât și prea grăbit
Să ne impună limite fatale
Din plus până în minus infinit.

Lipsiți de orizontul spre-nainte,
Ne-a fost să împărțim pe doi la doi,
Dând restului puținele cuvinte
Despre puțina viață dintre noi.

Temei de prevestire

Tot vorbesc cu tine şi vorbim de tine,
Doar se tece timpul, nu-i nimic schimbat,
Constatăm, fireşte, că nu-ţi este bine,
Că nici o minune nu s-a întâmplat...

Eşti mereu frumoasă, îţi aduc aminte,
Fără amănunte sânii ţi-i descriu,
Dintr-o întâmplare, ce îmi vine-n minte,
De la miezul nopţii, până-n zori, târziu.

Multe amănunte mie-mi sunt știute,
Chiar de ţi se pare că altfel va fi,
Şi că doar scenarii, fade, involute,
Pot fi, vieţii noastre, vise de o zi.

Contraziceri multe încă se pot naşte,
Despre adevărul ce ţi-l tot prevezi,
Sau câtă putere ai a recunoaşte
Că-ţi e greu în ceva astăzi să mai crezi.

Va veni şi clipa când o să se-ntâmple
Ceea ce prin versuri de mulţi ani ţi-am spus,
Când reapărea-vor florile la tâmple
Şi reînvăţa-vei să priveşti în sus...

Totul o să fie pe un prag de seară,
Şi vor fi de toate, fapte și idei,
Până ce-ncepe-a-vor zorii să apară,
Şi-n trăiri simţi-vei viaţa ca temei...

Ultima nelămurire

Acum, oricum,

Irinei

N-am prea avut nelămuriri în viaţă,
Oricât am fost, în toate, curios,
Trecând, de multe ori, prin copci de gheaţă
Ca să privesc altfel, de sus în jos.

Nu mi-a fost dat să stau într-o părere
Sau să-mi declin dorinţa de a şti,
Chiar dacă mi-era drumul cu durere,
Ori mă-ntrebam de ce nu pot muri.

Şi n-am fost sclav ideilor obscure,
Atâtor simplităţi fără temei,
Nu am lăsat instinctul să mă fure
Făcându-l motivant şi obicei.

Azi, însă, stau între idei extreme,
Pe de o parte nu-s deloc schimbat,
Însă mă simt un cumul de dileme
Când îmi eşti gând de fapte arătat.

Îmi eşti, nu-ncape vorbă, cunoscută,
În tine sunt, de-atâţia ani, însemn,
Dar tot îmi e dorinţa absolută
De-a mi te şti al fapelor îndemn.

Te tot numesc o lacrimă de soare,
Îmi e de-ajuns să te privesc, tăcut,
Şi mă trezesec surprins de-a ta chemare
Spre a uita de timpul vechi, pierdut...

Mi te adună gândurile toate
Din chiar întâia noapte de porniri
Când viaţa-n cale a voit a-mi scoate,
Grăbită, vremea unei mari iubiri.

Găsisem, minţii noastre, mari motive
Să ne lăsăm întâii aventuri
Negând concluzii pur imperative
Spre definirea marii cotituri.

Spre coapse mâna-mi, lunecând grăbită,
Simţind că faci ideii drum drept,
Te-a vrut, de haine, toată dezgolită,
Să nu aştepţi şi nici să nu aştept.

Lăsasei sânii vie mărturie
Că-n pântec mă simţeai năvălitor,
Şi-n profunzimea lui, cu bucurie
M-am pus însemn de vis înălţător.

În zori de zi, veniţi parcă devreme,
Ţi-ai definit măsura de profund,
Ca de-ţi va vrea dorinţa să mă cheme
În tine, cu grăbire, să m-ascund.

Şi-a fost mereu în tine o dorinţă
Ce mă făcea grăbit să o-mplinesc,
Lăsându-ţi pururi semn de biruinţă
Ceea ce dat mi-era să-ţi dăruiesc.

Mulţi ani, la rând... atât de multe zile
N-ai încetat în tine-a mă-nzidi,
Negând absurdităţile ostile
Ce decăderi voiau a-ţi prevesti.

Azi doar o amintire e-ndoiala
Că ceva ar putea altfel a fi,
Şi ar putea s-apară bănuiala
Că ne-ar putea iluzii despărţi.

Tocmai acum, când toate ne sunt clare,
Tocmai acum, când sensul vieţii-i clar
Nelămurit pun semne de-ntrebare
Pe multa noastră trecere-n zadar.

Privire înspre tine

În gând îmi eşti, continuu, mărturie
De vis, de adevăr, de fantezie,
Şi de dorinţă pururea arzândă
Spre clipa de-mplinire şi izbândă,
Printr-un îndemn de nerostite şoapte
Spre tot mai multe, felurite fapte.

Tu-mi eşti, oricum, o clipă de trăire
Extremă, concludentă, amintire,
Idee de consens şi-ngăduinţă,
Păstrată într-o tainică dorinţă,
Cu împlinirea ei prin fantezie
Spre regăsiri de vise-n bucurie.

Chiar sânii tăi de gânduri ma acuză,
Când poeziei îmi ajungi ca muză,
Sculptându-te, prin versuri, din lumină,
De-a pururea superbă şi divină,
De-a pururea speranţă fremătândă,
Spre clipa de-mplinire şi izbândă.

Spre pântec drumul ochilor se duce,
Ştiindu-l regăsirilor răscruce,
Ştiindu-l întru totul elocvenţă
A ceea ce ni-i dat prin existenţă,
Falsă fiind de nu-i şi pusă-n fapte,
Fie că-i zi sau miez, încins, de noapte...

Chiar umbrele de vor să mai apară,
Trupu-ţi din vis nu poate să-mi dispară,
Conturu-i e hotar prin nori şi ceaţă
Zvâcnirilor ce dau motiv de viaţă,
Blocând împotrivirea din sinapse,
Prinse-n portalul definit de coapse.