Mă-ntreb, cu îndoieli, de-s ipocrit
Când gândul mi se pierde în tăcere
Și nu îți spun ce vis a născocit,
Când chipul tău i-a dat, pe-ascuns, repere.
Mă simt cam fals, cu lipsă de curaj
Lăsând ca timpul, cu o zi, să treacă
În rolul de prea simplu personaj
Ce-n marea de tăcere se îneacă.
Și totuși nu mai pot, nu-mi mai accept
Privirea să mă pună-n așteptare,
Îmi spune rostul firii că nu-i drept
Să fiu nesfârșită amânare.
E prea normal, e clar, e omenesc
Să-mi fii și ispitire, și dorință,
Și, pe un prag de timp să te-ntâlnesc
Întru reala vieții folosință.
De-ar fi să-ți spun ce-ar trebui să-ți spun,
Mi-ar trebui o mie de cuvinte,
Și n-ar fi chiar momentul oportun,
Luându-i vieții drumul spre-nainte.
N-avem nici vreme multă de pierdut
Ci doar putem fugi în libertate,
Ca tu să uiți întregul tău trecut
Iar eu să uit să mai privesc în spate.
Și chiar de-ți pare-acum că sunt ciudat,
Ieșind dintr-o tăcere libertină,
Eu știu că timpul e încorserat
De toate câte par a fi rutină.
Chiar nu mai vreau să par un ipocrit,
Acum în grabă-ți spun că-mi ești ispită,
Dar nu te vreau precum un fruct oprit,
Te vreau ca întâmplare fericită.
Te vreau ca dar, cât dar ne-ar fi să fim,
O zi, o noapte sau întreagă viață,
Cât clipa dăruirii s-o trăim
Ca pe o faptă, totuși, îndrăzneață.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu