Cîntec nedrept

Deodată, dintr-o dată,

enigma-i amintire,

Şi-n mine se zdrobeşte

şi totuşi mă mai doare,

Doar gîndul niciodată

nu-mi este amintire,

Iubito-ţi spun: ”Adio”,

– iubirea noastră moare.

Din fapta nopţii-n valuri,

sub orizont de mare,

A fost minciună sacră

născută din splendoare,

Acum e amintire

şi file-n calendare,

Iubito-ţi spun: “Adio”,

– chiar adevărul moare.

Se duc în spaima serii

săruturi clandestine,

Beţia adormirii

acum e o eroare,

Dar nu e numai visul,

eclipsa-i în destine,

Iubito-ţi spun: ”Adio”,

– prezentul nostru moare.

Suflînd, mai greu, cu gîndul

şi fapta mea de sînge,

Mai port în împlinire

amarnica teroare,

Şi dacă-n faptul serii

scrum de trecut vom strînge,

Iubito-ţi spun: ”Adio”,

– prezentul nostru moare.

Să strîngem laolaltă,

trecutul cu prezentul,

Şi vom privi fierbinte

lumina arzătoare,

Vom regreta tîrziul

urmînd să pun accentul:

Iubito-ţi spun: ”Adio”,

– chiar adevărul moare.

Şi orice dor de seara,

tîrziu înnourată,

Va fi doar o strivire

şi zvîcnet de eroare,

Noi nu vom mai aprinde

o torţă niciodată,

Iubito, doar: “Adio”,

– iubirea noastră moare.

Război în stele

Printr-un gând al răzvrătirii
Fac, în fapte, pe nebunul
Şi-n speranţa amintirii
Pun la socoteală tunul.
Din credinţa zbuciumată,
A rămas doar fum de viaţă,
Şi, la fel ca altădată
Mă mai prinde noaptea-n ceaţă.

Rîd cu-n soi de disperare,
Plîng cu preoţii în strană,
Şi cu un cuţit de sare
Rup condiţia umană.
Dar, precum mă ştie viaţa,
Cu-l meu nume ca prenume,
Pun pe fugă dimineaţa
Să pot fi sedus de glume.

Prin condiţia-mi de vifor
Măsluiesc război de stele,
Că, prin toate cîte fi-vor,
Am s-ajung şi eu la ele.
Mă mai ceartă pana-mi slugă
Să iau drumul spre trecuturi,
Dar opun cu glas de rugă
Clandestinul din rebuturi.

Şterg o lacrimă ştrengară
Cu o vorbă apăsată,
Tot dînd lacrimii de ceară
Rost de clipă luminată.
Mă trădează şoapta sorţii
Prin credinţa-mi muritoare,
Că nu sunt un sclav al morţii
Temător de-al zilei soare.

Continuare

În clipele arzînde

a nopţilor vacante,

Cu gîndul şi cu fapta

aproape de-a mea urmă,

O şoaptă şi o noapte

trecutul meu îl scurmă,

Lăsîndu-mi vagi iluzii,

ascunse şi secante.

Din fosta mea dorinţă,

de soare şi zăpadă,

Simt numai ceaţa toamnei

cu frunze de decor,

Înaltul care cade

din ultimul lui zbor,

În amintire tristă

a formei de paradă.

Şi fără sărbătoare,

o urmă de scînteie,

Îmi umple cu trecuturi

paharele de vin

Dar buzele-mi scrobite

îl simt a fi venin

Ce-n plânsuri îmi transformă

fărâma de idee.

Pe umeri îmi apasă

cu sîrg nimicia,

Cortina vîrstei noastre

pe frunte lasă semne,

Ca o eternă clipă

prin forme să se-nsemne

Pe un stindard ce-şi are

emblemă bucuria.

Numărătoare

Şi iarăşi încep... Număr anii...
Trecutul, mi-l număr pe frunte,
Preoţii îmi cîntă litanii,
Să pot să mai uit amănunte.

Fur clipe din clipa de viaţă,
Şi număr mă simt că sunt eu,
Şi chiar cînd conturu-i în ceaţă
Să uit mi se pare prea greu.

Din toate ce-au fost şi-or să fie,
Puţine-mi vor fi ca avere,
Ştiu însă că dată-mi e mie
Credinţa ca semn de putere.

Dar totuşi, eu număr nimicul
Ce-mi pune, pe frunte, însemn,
Mă apăr şi-mi sînt inamicul,
La luptă mereu mă îndemn.

Mă lupt cu privirea prea dură,
Mă lupt cu mai tot ce urmează,
Arsura-mi pansez cu căldură,
Cînd gerul trăirea-mi vînează.

Şi totuşi un gînd mă mai ştie,
Eu însă nici anii nu-mi ştiu,
Un fulger privirea-mi mîngîie
Cînd spun că deja-prea tîrziu.

And remember...

...lui Nichita Stănescu

And remember... cartea s-a sfîrşit,
Adevărul nu este viaţa...
Iar începe-o zi cu-n asfinţit,
Orizontul mărgineşte ceaţa...

Soarele nu poate-nvinge ceaţa...
Spartă-n ciobori este dimineaţa...

Spartă-n ciobori este dimineaţa...
Soarele nu poate-nvinge ceaţa...

Peste seară iar coboară ceaţa,
Ziua s-a-nceput cu-n asfinţit,
Amintire doar mai este viaţa...
And remember... cartea s-a sfîrşit.

Repetabila credinţă

Găsesc mereu enigme,

pe drumul disperării

Şi-n scîrţîtul porţii,

menirea dezbinării,

O noaptea fără margini

când ziua-i nourată

Şi liziera clipei

pe bolta înstelată.

O sacră desfrânare!

Desfrîul e culoarea

Şi cu nuanţă sfîntă

cînd nulă e valoarea,

Sînt marginea chemării

şi-mi mărginesc trăirea,

Dînd şanse amintirii

de-a-mi reproșa iubirea.

Mă plîng în somn că-i iarnă

şi viscolul mă poartă,

Prin ceruri de adâncuri,

dar eu tot cred în soartă,

Se zguduie pămîntul

cînd zbor ca o săgeată

Şi raspîndesc tumultul

cu vocea mea înceată.

Cerşesc cu mîna ruptă

şi vocea mea se strînge,

Şi răni îmi dau speranţa

că simt ce mă înfrînge,

Iar mîna mea vrea sînge

şi sîngele iubire

Ca să-nfăşor cu stele

a sceptrelor unire.

Prin adormirea serii

aştept, din cer, povaţa

Şi mă tot chem în taină

rănindu-mă cu viaţa,

Am nemurirea-n moarte

şi moartea-mi stă pe buze

Şi răzvrătirea nopţii

prin mine-şi cere scuze.

Am nopţile mai scurte

şi nopţi de nedormire,

Dar îmi păstrez speranţa

în clipa de trăire,

Şi fără gînd, o şoaptă,

o viaţă-mi răzvrăteşte

Într-un final tot fapta

e cea care-o-ntregeşte.