duminică, 25 mai 2008

Trandafiri de mai

Au înflorit, iar, trandafirii
Şi timpul verii iar dă semn,
Mă simt un rug al netrăirii,
Strivit de-un jurământ nedemn.

Plătim mereu la vama vieţii
Şi tot mereu e de plătit,
Cei cunoscuţi sunt hrăpăreţii
Ce ne-au furat tot ce-am trăit.

Mereu, al clipelor hotar,
E limita spre infinit,
Când totul pare în zadar
Şi soarele de nori umbrit.

Plătim, naivi, la suprapreţ
Dorinţa numelui străin,
Dar dacă am scăpat de-ngheţ,
Priveşte-n zări: Ceru-i senin.

Şi înflori-vor trandafirii
Spre a ne fi mereu îndemn,
Un legământ al regăsirii
Şi-al adevărului însemn.

Recunoscând că valul mării
Aduce alt nisip, curat,
Vom da un nume întâmplării
Ca să uităm ce s-a-ntâmplat.

luni, 19 mai 2008

N-am fantezii

(pseudoreplică)
N-am fantezii, iubito!
Ieri, curăţind boscheţii
Visam formele tale
din anii tinereţii.
Aşa vedeam eu viaţa,
aşa vedeam femeia,
Azi asta îmi e soarta,
nici nu mai simt scânteia...

Ce văd... imagini triste...
Tu îţi vopseşti pomeţii,
Să vezi, când ieşi pe stradă,
hulpavi, doar nătăfleţii...
Când ai să pleci iar, astăzi,
eu rup o cheie-n broască,
Să ştiu că-n astă seara
lipseşte a ta mască.

N-am fantezii, iubito!
Te dai de toţi pereţii!
Că parcă-i multă lume
şi cam lipsesc boscheţii...

vineri, 16 mai 2008

Cântec înspre seară

Noapte bună, oameni buni,
Eu vă las, vă las cu bine,
Veţi afla-ntr-o zi de luni
Că eu n-am o zi de mâine.

Noapte bună, dragii mei,
Eu vă las, vă las cu toate,
Nu mai am nici un temei
Să cred c-a trăi se poate.

Noapte bună, noapte bună,
Steaua mea stă să apună!

Noapte bună, dragii mei,
Iau cu mine-ntreaga vină,
Eu mi-asum groapa cu lei,
Voi s-aveţi numai lumină.

Noapte bună, oameni buni,
Ce-a trecut, trecut se cheamă,
Nu mai cred nici în minuni,
Doar de vis îmi este teamă.

miercuri, 14 mai 2008

Concis în sens

Un cer de primăvară este viaţa,
Un cer senin găseşti mai peste tot,
Când vrei, chiar dacă plouă dimineaţa,
Tu poţi s-o faci senină, eu socot.

Din lacrima trecutului, din şoaptă,
Poţi face visul ideal suprem,
Când viaţa e legată doar de-o faptă
Să ne-ntrebăm mereu: De ce nu vrem?

La schimb, mereu găsim câte-o acuză
Şi totul pare un etern coşmar,
Problema zilei – cea mai mare scuză
Şi nu ni-i clar că trecem în zadar.

A fi o umbră… asta-i împlinirea
De care ne simţim mereu legaţi
Când, peste ani, ne doare amintirea,
Vom fi mai mult săraci decât bogaţi.

Absurdul e o plagă redeschisă
Chiar de-nţelesul gândului curat,
Înnobilând o viaţă compromisă
Cu un însemn al marelui păcat.

Ireversibil nu-i nimic în viaţă,
Suficient rămâne şi un semn,
Trecută-i noaptea... Mâine dimineaţă
Putem fi hotărâre şi îndemn.

Tu poţi schimba o simplă întâmplare
În fapt real către continuare.

joi, 8 mai 2008

Ireversibilul absurd

Când multora le pare prea târziu,
Eu redeschid dosare din trecut,
Că am trecut pe cumpene şi ştiu
Cât de absurd e pasul absolut.

De câte ori am fost interogat,
Alte-ntrebări absurde mi s-au pus,
Şi m-am văzut deodată condamnat,
Spunându-se că-s, în sfârşit, supus...

Ferestrele speranţei le deschid,
Al clipei har îl regăsesc subit,
Sentinţe fără sens m-au pus la zid,
Doar cei tâmpiţi cu piatra au lovit.

Dar a venit şi timpul să vorbesc,
Pe faţă un verdict real să pun,
Pe cei făţarnici să îi prevestesc
Că eu şi din cenuşă mă adun.

Ceea ce-a fost începe a se şti,
Apare ca un tir încrucişat,
Spre creste pot acum, din nou, privi,
Şi pot schimba tot ce s-a întâmplat:

Judecătorii au uitat de legi,
Validă-i legea bunului lor plac,
Dau părţilor mereu pedepse-ntregi
Prin hotărâri ce cinste lor le fac.

Demisii de faţadă s-au tot dat
Ca totul să se creadă înţeles,
Cum însă nimeni nu s-a vrut plecat,
A fost mai clar că-s oameni de succes.

Rupând întregul, simplu şi banal,
Valuri beţive creierul supun,
Şi măturat mă vor de primul val,
Dar eu, la valul lor, mă ştiu imun.

Căci pietrele rămân când valul trece,
Iar ei sunt beţi de-atâta apă rece.

marți, 6 mai 2008

Real fără tăgadă

Cam totul era simplu şi normal
Şi uneori răstălmăceam idei,
Visam abstract deşi plângeam real,
Te modelam pe umbre de femei.

Credeam în stele dar vedeam doar norii,
Mai rar, în ochii tăi ştiam privi,
De-atîtea ori zăream trecând cocorii,
Însă uitasem verbul „a trăi”.

Din împliniri făceam un caz concret,
Eşecul nu-l luam în serios,
Cuvântului dădeam doar sens complet
Fără să ştiu că poate fi pe dos.

Contrar a tot ce, poate, se-nţelege,
La miez de noapte pavăză mi-ai fost
Lăsându-mi libertatea de-a alege
Să mă întorc din drumuri fără rost.

Când cerul primăverii da în pârg
Am înţeles ce-nseamnă să nu fii,
Am înţeles că viaţa nu-i un târg
Din care poţi să pleci şi să revii.

Trăiesc acum de pe o zi pe alta,
Spun că trăiesc, deşi e clar că mint,
Însă tot cred că stânci de sparg, cu dalta,
Curând vom face nuntă de argint.

Vânat-am, nebuneşte, un miraj
Fără să ştiu că eu sunt cel vânat,
Acum, chiar şi aşa, am prins curaj
Să vreau să fiu un om adevărat.

Nu mă mai tem şi pot să dau de ştire
Că va fi soare, ploaia-i pe sfârşit,
Că ştiu acum un drum spre fericire
Şi-acesta-i drumul ce ne e sortit.

Aşa că te iubesc, fără tăgadă,
Aşa că te iubesc, fără-ntrebări,
Oraşul nu mai are nici o stradă,
Iar sufletu-mi e-o listă de-aşteptări.

sâmbătă, 3 mai 2008

Absolut concret

Crucea timpului se frânge
Renegându-se complet,
Idealul se restrânge
Într-un absolut concret.

Ceasurile-arată-n grabă
Un posibil mers prea-ncet,
Nimeni nu se mai întreabă:
Ce-i normal? Ce-i desuet?

Chiar şi scrisul se complică,
N-are semne-n alfabet,
Că aşa-i la o adică,
Absolutul e concret.

Alteori, din întâmplare,
Sunt absurd şi indiscret,
Am mereu câte-o-ntrebare
Şi vreau un răspuns concret.

Miezul nopţii pune nume
Chiar şi urmei de regret,
Aducând mereu spre lume
Absolutul mai concret.

Când un semn de exclamare
Pune un accent discret,
Chiar mă-ntreb de mi se pare,
Ori dau eu sens incomplet.

Umbra zorilor, pe fugă,
Îmi dă dreptul să repet,
Să înalţ spre cer o rugă
Absolută în concret.

Repetitio in integrum

Prea multe se repetă. Chiar prea multe
Şi simt accentul pus, paradoxal,
Pe un consens ce-ar trebui s-asculte
De valul ce se vrea strivit de mal.

Obositor, pun faptă lângă faptă
Rupând ideea către început,
Mă regăsesc şi ştiu că mă aşteaptă
Întoarcerea... mereu spre absolut.

Cum toate se petrec din întâmplare,
Chiar adevărul pare-a fi contrar,
Iar paşii lasă semne de-ntrebare
Când urmele, în mod subit, dispar.

Privită dinspre seară, ziua-i tristă
Iar dimineaţa-i timpul viitor,
Dualitatea vorbelor persistă
Într-un absurd ansamblu de decor.

Repetitiv prea multe se întâmplă,
Şi ceasul are ritmul cunoscut,
Simt gândul cum pulsează iar în tâmplă,
Absurdizant, mutându-mă-n trecut.

Prea multe se repetă. Parcă toate,
Şi toate mi se-arată-n mod firesc...
S-o iau de la-nceput? Nu se mai poate...
Capitulard pun punct… Şi mă opresc...