Scrisoare către absurzi

Valentinei

Voi, soldaţi ai desfrânării,

plini de ifose tembele,

Vă gândiţi, că peste noapte,

îmi puteţi pune zăbrele?

Ori, cu nu ştiu ce putere,

chiar puteţi să mă opriţi,

Să v-arăt la toată lumea,

ca modele de smintiţi?

Matematic, ştiti de toate,

dar vă-ncurcă unitatea;

Că, adeseori n-ascultă,

de ce vrea “umanitatea”!

Adunând unu cu unu,

imediat răspundeţi: “doi”.

Dar, habotnici şi eclectici,

voi uitaţi cuvântul “noi”.

Partajaţi sume enorme,

partajaţi chiar sărăcia;

Pentru-n biet capăt de aţă,

insuflaţi neomenia!

Dar, iubirea e o stare,

nu-i o pată de noroi,

Nu se lasă împărţită,

nici la zece, nici la doi!

Totul se extrapolează,

zero are o valoare,

Pentru voi, la înmulţire,

pentru alţii, din chemare;

Sunteţi nişte bieţi contabili,

şi vi-i drag semnul egal!

Eu, trăind, v-arăt obrazul,

şi-l contest ca ireal.

Plus valoarea dă profituri,

bun, ce ştiti şi voi, dispare.

Viaţa nu se cumulează,

nu-i un credit, tip “scontare”!

Timpul îi dă sens multiplu,

când cu minus, când cu plus,

Doar bilanţul, de pe urmă,

spune, tot ce e de spus.

Multe-am învăţat în viaţă,

dar nu-mi intră-n cap tăcerea,

Pumnii voştri n-au valoare,

nu mă sperie durerea!

Las cuvântul să-şi arate

invincibilul său rol;

De cuvinte vă e frică

și, aşa, vă daţi de gol!

Scrisoare viitoare

Cristinei

Iubita mea, îţi spun că ai de furcă
Cu mine mai puţin, cu alţii mult...
Ţi-e teamă să-mi vorbeşti, când te ascult
Şi între noi, cortina vieţii urcă.

Şi mă urăşti, acum, şi pari a-ţi spune,
Că vocea mea e voce de strigoi!
Mă simţi ca pe-un străin şi între noi
E hăul unei mine, de cărbune.

Îţi simt privirea, dusă-n altă lume,
Te-aud mergând, cumva, spre nicăieri,
Deşi, în cer te văd cum vrei şi ceri
Să poţi, oricând, oricui, să-i spui pe nume!

Eu vin spre tine şi revin la tine,
Să poţi, cumva, să-ţi aminteşti de noi,
Acum, când baţi pe pragul de apoi
Şi, încă, poţi să faci să-ţi fie bine.

De-ar fi să lupt cu moartea-n orice clipă,
De-ar fi să lupt cu morile de vânt,
Eu nu mă tem de forţa din cuvânt,
Când nu-i gândit şi e rostit în pripă!

Scriindu-ţi, ştiu şi ceea ce urmează,
Pe drumul drept, doar pare că e rău,
Dar nu e drept s-aleg în locul tău!
Ar trebui să ştii ce te tentează.

De ani şi ani, ţi-ai căutat menirea
Şi ţi s-a dat să ştii că ai un rost;
Dar, gardienii morţii sunt la post
Şi te-amăgesc, să-ţi pierzi dumnezeirea.

Gustând veninul, ai să vrei de toate,
Chiar dacă e normal, sau anormal
Şi n-ai să-nveţi că apele au mal,
Chiar dacă valul la un mal te scoate!

În căutarea fără de speranţă,
Vei rătăci prin paturi, fără număr,
Dar n-ai să poţi găsi, nicicând, un umăr
Pe care să te simţi în siguranţă.

De-atâta insalubră amăgire,
Copilul tău, de tine va fugi
Şi-abia atunci, cu-adevărat, vei şti
Că n-ai fugit de greu, ci… de iubire!

Vei fi bătrână, singură şi tristă,
Regretul ai să-l ţii la căpătâi
Şi-ai să te-ntrebi, de ce n-ai spus: Rămâi!
Ba, chiar mai mult, fugeai pe-o falsă pistă...

Eu voi veni, oricând, din lumea asta
Şi, de va fi, din lumea de apoi,
Ca să înveţi şi tu că…cifra doi
Înseamnă fericirea, nu năpasta!

Acum, când scriu, eu ştiu: nu-mi dai crezare!
Te-apleci şi-asculţi o voce, din mormânt,
Şi-n ea te-ncrezi, de parcă Duhul Sfânt
Ar sta ascuns în cel ce e mai tare!

Când vei citi ce-ţi scriu, vor fi-ntâmplate
Câteva doar, dar tot va fi târziu;
Căci tu, acum, iubirii-i faci sicriu
Fiind impinsă, tainic, de la spate.

Şi, Doamne, câte-mi vin să spun deodată,
De mila ta, în plâns mă prăbuşesc,
Dar ce să fac? Nu pot să te opresc,
Să mergi pe-această cale-ntortocheată!

Eu, cel ce sunt, îmi sunt stăpân şi slugă;
Nu mă prefac şi-n tot ce fac, stau drept.
Chiar dacă iau un pumn, direct în piept,
Spre Dumnezeu, mai pot să-nalţ o rugă:

Tu, Prea Înalte, ce le vezi pe toate
Omoară răul, știi că ea nu poate!

Dorinţă pentru neamul românesc

În ziua doliului necesar

În gândul meu se naşte o dorinţă,
Chiar dacă unii-i spun un ideal,
Să readucem, cât e cu putinţă,
Această ţară, pe un drum normal.

Trăim un timp nebun, fără amprentă,
Trăim inert, cu sens fără de sens!
Trăim o calmitate aparentă,
Fără-nţelegeri, fără de consens!

Iluzii şi absurdul se consumă
Şi toţi aşteaptă gongul, de final,
Aproape toţi văd viaţa ca pe-o glumă,
Aproape toţi se lasă duşi de val.

În farmacii se vând medicamente
Cu un prospect confuz şi prost tradus
Ce, vindecând doar boli adiacente,
Lasă un diagnostic presupus.

Şi mor săracii plini de demnitate,
Şi mor acei ce cred în omul demn;
De plans, se plâng doar cei ce au de toate,
Şi jură strâmb, crezând că e solemn...

Biserici sunt din din ce în ce mai multe,
Slujbaşii lor cerşesc într-una bani
Şi nu aud, dar nici nu vor s-asculte
Durerea umiliţilor ţărani!

Se-nvaţă-n şcoli istorii pitrocite,
Fluidizate-n mod conceptual,
Rescrise în cuvinte ticluite
Cu copyright marcant comercial.

Şi-ntreaga ţară-i scoasă la vânzare,
Cu preţul stabilit după obraz,
Justificat ca… încă o eroare
Ce s-ar fi vrut ieşirea din necaz.

Eu simt durerea iernii ce-i aproape,
Şi-a casei ce nu are-acoperiş,
Şi-a celor ce mai vor cumva să scape
Să nu-şi mai ducă viaţa pe furiş.

Nu-mi pierd speranţa, nici acea dorinţă
Ce-n vis o-ngân, şi-aievea o rostesc,
Pentru că ştiu că încă-i cu putinţă
Să se renască neamul românesc.

Boala beznei

Mi se face-atâta greaţă

şi de lacrimi, şi de mine;

De atâta plâns, aiurea,

pe altare inventate,

Gheare se înfig, în carnea

sufletelelor, în ruine,

A fecioarelor naive,

ce sălbăticesc, prin noapte.

Când privesc, fără de ţintă,

sunt bolnav de bezna zilei

Şi-ntru-n fel, mă simt că bâjbâi,

mă preling pe lângă ziduri;

Mă întreb, de ce-mi e scârbă

şi sunt vânător al silei

Şi nu-s un infirm alcoolic,

cu ochii pierduţi în riduri?

Noaptea-mi e, şi nu mi-e bine

ca şi peştelui, în apă.

Timpul am la îndemână,

deşi, ştiu că îl voi pierde!

Ziua regăsesc coşmarul,

ce-a rămas, ascuns, sub pleoapă

De pe când, în zori, pe fugă,

nu vedeam că iarba-i verde.

Tot mai mult îmi este greaţă,

să bocesc, mai că îmi vine...

Deznădăjduit de ură,

simt frisoanele fardate.

Bâjbâi ziua şi mă umplu,

tot pe mine, de ruşine,

Ca şi un infirm alcoolic,

ce aşteapă încă-o noapte.

Eu, un simplu om

Eu nu bocesc nici viaţa, nici iubirea,
Pun câte-un punct, dar îmi cunosc menirea
Şi scriu…cum scriu, nu caut nici ideea,
Urăsc minciuna şi, iubesc femeia!

Orice va fi, ştiu, vremea-i schimbătoare,
Rostesc un gând şi-l scriu, şi poate doare!
Mă simt un pas ce poate da de veste,
Că a fi om, spun unii,-i o poveste.

Se schimbă vremea, vine altă vreme
Și-m învăţat să n-am de ce mă teme;
În Iad de-ar fi, mă duc, fără de frică,
Eu ştiu că suferinţa mă ridică!

Nu caut forma, recunosc valoarea,
Chiar dacă e-ntuneric, văd culoarea;
Refac întregul din bucăţi pierdute,
Când morile de vânt se vor redute.

Pe frunte, mi-au pus semne uragane,
Nu m-am ascuns sub false paravane!
Prin geruri, mari, fac paşii cu măsură
Şi-n urmă nu privesc, nicicând, cu ură.

Trăiesc în sensul faptelor, prezente,
Mă las sedus de praguri decadente
Şi ţin pe umeri tot ce mi se pune,
Când sunt eu tema, cred ce mi se spune.

La timpul viitor fac referire,
Când spun poveşti ce vin din amintire;
Accentuând, din pură întâmplare,
Punctul final, ce, brusc, e o-ntrebare.

Acesta-s azi şi ştiu că trec spre mâine,
Un simplu om, muncind pentru o pâine,
Dar am curaj să cred că, dimineaţă,
Începe-o altă zi, şi-o nouă viaţă.

Hăituitoarea libertate

Am tot simţit o puşcă, înspre tâmplă,
Am tot simţit o mână, pe trăgaci,
Am aşteptat să văd ce se întâmplă!?
Şi-n jur vedeam câmpiile cu maci...

Şi mi-au târât şi viata-n tribunale,
Pe când luptam, pe front, cu pieptul gol;
Şi n-am murit când gloanţe, în rafale,
În jurul meu, făceau mereu ocol!

Vedeam judecătorii, cum se-apleacă,
Să li se spună-al vorbei înţeles
Şi cineva vorbea, ca să nu tacă,
Manipulând realul interes!

Acolo-n lupte, cuceream redute;
Şi unii mă priveau ca pe-un erou,
Dar condamnat eram, pe neştiute,
S-aud povestea vieţii, în ecou.

Judecătorii, ca să-mi facă bine,
Au hotărât să nu fiu arestat,
Dar drept au dat oricui, ca orişicine
Să mă împuşte, fară-a fi somat.

Ştiam, cumva, că asta-mi este soarta,
Pe stradă-n miez de zi, să fiu lovit
Şi acuzat că mie-mi place cearta,
Deşi, nu-mi spune nimeni ce-am vorbit!

Făcând naveta între front şi viaţă,
Pe drumuri, prin păduri, mă mai opream
Să simt că vântul, înspre dimineaţă,
Îmi dă porunci să fiu cel ce eram.

În jurul meu dansau, căutătoare,
Lumini, în ritm confuz şi sacadat;
Vroiam să ştiu că sunt întâmplătoare,
Dar prea simţeam că sunt al lor vânat!

M-au hăituit, spre calea către moarte,
Voindu-mi drum impus şi sub control,
Să plec oriunde-ar fi, cât mai departe,
Şi-n jurul meu, mereu, să fie gol.

Gânduri de trubadur

Sunt trubadur... Şi vin, în miez de noapte,
S-arăt că drumul poate fi real,
Că timpul se măsoară şi în fapte,
Cu importanţa dată de final.

În conjucturi, aproape ideale,
Mai totul e privit ca apparent;
Prea mulţi nu cred, că o a doua cale
Aduce viitorul, în prezent!

Pun, printre lacrimi, gândul în balanţă,
Întrezărind al pragului trecut,
Pe care-l bat, cu-n fel de cutezanţă
Ce nu mă lasă să mai fiu tăcut.

Din două vorbe, fac povestea-ntreagă,
Fără să pot să uit vreun amănunt,
Şi o rostesc, ca unii să-nţeleagă
Că, şi un tânăr poate fi cărunt.

Sunt trubadur... Şi vin, în miez de noapte,
Să spun şi ce e vrut, şi ce-i nevrut;
Sunt admirat, ori înjurat şi-n şoapte,
Mereu, îmi fac nebunii un trecut.

Mă ştiu cum sunt, ştiu şi că am menirea,
De a lupta cu morile de vânt
Şi de-a-ncerca s-arăt că omenirea
Către absurd îşi ia, mereu, avânt.

Apoteotic, toate-s rostuite,
Se construiesc şosele în atom,
Dar în discursuri bine ticluite,
Uitat e faptul că, doar omu-i om.

Şi, încă, se consumă apa rece,
Se trag beţii, cu capul în noroi...
Eu plec la drum, că simt cum timpul trece;
Doar vă mai rog: să nu uitaţi de voi!

Suflete în consignaţii

În consignaţii, suflete se vând
Cu preţ de amanet, mereu redus.
Din zori de zi şi, până la apus,
Se vântură mulți doritori, râzând.

Pe-o miză mica, unii pun pariu
Că, orice îşi doresc va fi al lor,
Că, din priviri, îl fac pe om dator,
Ca să plătească totul, cât e viu.

Se cumpără carcasele de om,
Tranşate-n gând, cu un cuţit subtil.
Un tată e bătut de-al său copil,
Un altu-şi leagă mama, de un pom.

Atâtea cupluri cad, sub un topor,
Din umbră, de o mască mânuit;
Sub scuza unui gest nesăbuit,
Redefinit e timpul viitor.

Sunt câte unii, ce se vor mai buni,
Şi licitează-n văzul tuturor
Expusul trup, ca piesă de decor,
Pentru desfăţul marilor nebuni.

Pe orice drum găseşti un magazin
Ce-ţi vinde, aşa-zisul, trai plăcut
Să poţi uita de orişice trecut,
Să crezi că numai vremuri bune vin.

Maternitatea e un sens absurd,
O naştere-i văzută ca blestem,
Iar eu curaj n-am nici să mă mai tem
Că sunt numit, rapid, şi orb, şi surd!

Şi totuşi, eu, punând un punct pe I,
Mi-asum vinovăţii, dar tot vorbesc
De haosul acestui timp, grotesc,
Ce în curând, prin foc, se va sfârşi.

Cântec de anti-depărtare

Şi plouă iar, iubita mea, şi plouă
Şi viaţa parcă-şi caută un drum;
Şi fulgerul se rupe, parcă-n două,
Şi zările sunt învelite-n fum.

Te caut pe o margine de lume,
Şi norii negri, încă, te ascund,
Dar jur, acum, pe tot ce am, pe nume,
Veni-voi, la chemare să-ţi răspund!

Şi dacă diguri vor cădea sub ape,
O punte de lumină am să fac
Şi am să vin, să fiu cât mai aproape;
Cu depărtarea, nu pot să mă-mpac.

Când valurile încerca-vor trece,
Pe dedesuptul porţilor fireşti,
Vei şti că voi veni, când noaptea-i rece,
Să poţi, în palma mea, să te-ncălzeşti.

Şi umbre trec, şi umbre or să treacă,
În fulgere mai bine se zăresc,
Nu te gândi că pot vreun rău să-ţi facă,
Reaminteşte-ţi, doar, că te iubesc!

Paşii înspre cer senin

Plouă, plouă-n noapte, zarea e pustie,
Caut către stele, nu le pot zări,
În singuratatea-mi, ştiu ce nu se ştie:
Ne-a venit, iar, vremea, de-a ne întâlni.

Plouă, plouă-n noapte, zarea-i neumbrită,
Caut mărginirea, fără să ştiu cum;
Îţi aud simţirea şi-o numesc... ispită,
Că-mi deschizi, spre viaţă şi-mplinire, drum.

Plouă, plouă-n noapte, vântul se aude;
Caut glasu-i aspru să pot să-l imit.
Trag, mereu, cu ochiul, peste umbre nude,
Să-ţi găsesc privirea... Şi sunt obosit!

Plouă, plouă-n noapte, vântul nu mai tace;
Trage, spre îzbândă, neştiute căi.
Te aştept prin ploaie... Plouă, să pot face
Paşi fără de urmă, peste munţi şi văi.

Plouă, plouă, plouă, zarea e pustie;
Şi-n nemărginirea-i, totu-i limitat.
Vântul mi te-arată, mie şi doar mie;
Şi vin zorii zilei şi s-a-nseninat.

Între pocal şi fântână

Pocalul cu pelin e-atât de dulce!
Băut-am unul, încă unul vreau.
Imun devin, ca şi Iisus pe cruce,
Şi n-am de ce în cumpănă să stau...

E foarte frig, dar eu resimt căldura,
Când unii dorm, iar alţii-mi spun, prin gând,
Că eu întrec, în contra lor, măsura
Şi rânduiala lor o stric, tăcând.

Pe drum de vară, caut o fântână
Ce, mult prea mult, spre soare a privit;
Şi apele în ea, când se adună,
Îşi vor, din nou, un drum spre infinit.

Şi caut ape, caut şi-mi e sete...
Şi simt un gust, când dulce, când amar;
Tentaţiile vor să mă îmbete,
Să uit să lupt cu ele, când apar.

Îmi dau bineţe zori cu lună plină,
Sfidând porunca nopţilor târzii,
Privind spre prima rază ce se-nchină
Înspăimântând, mai mici ori mari, stihii.

Pocale pline-apar, înnobilate,
Cu gust amar şi greu de suportat,
Un semn normal, că orişice se poate
Să tragă sensul vieţii, spre păcat.

Un strop de rouă, abia, se iveşte
Şi stau să-l prade mii şi mii de guri
Ce-au învăţat, că-i mult mai omeneşte,
Să vrei să ai şi, de nu poţi, să furi.

Dar când pocalul cade în fântână,
Puţini mai ştiu de ce le este dor?
Şi-ar da orice să poată bea, din mână,
Măcar un strop de apă, de izvor.

Pelinul, pot să-l beau şi simt că-i dulce...
Eu beau, şi beau, şi nu mai simt ce beau,
Şi urc Golgota, apăsat de-o cruce
Pe care, cândva, am să spun că stau.

Iubire prin furtună

Ne iubim, ne iubim,

şi afară-i furtună;

Şi e totul real

şi suntem împreună.

Ploaia bate în geam,

ne ascunde de lume,

Ne simţim, ne avem,

şi ne arde de glume.

Forfotesc împrejur,

adevăruri concrete;

Peste noi cad lumini

ce-şi doresc să ne-mbete.

Despărţiţi de milenii,

timpul, azi, ne adună;

Ne iubim cu dorinţă,

şi afară-i furtună.

Vântul face ce face

şi ne bate-n fereastră.

Tu, prinzându-mă-n braţe,

spui că noaptea-i albastră.

Se-aude, se vede,

cum furtuna revine;

Şi mă simţi în chemare,

şi mă simt, tot, în tine.

Întunericul nopţii

dinadins ne adună;

Ne iubim, ne avem,

ne unim în furtună

Şi, te uită, iubito,

ies copacii pe stradă!

Că mai toate se schimbă,

dau şi ei o dovadă.

Nu mai vor, să se spună,

că-s ucişi de rafale;

Se declară în grevă,

merg spre moarte, agale.

Şiroind prin canale,

apa ploii, se-adună;

Noi rămânem uniţi,

ne iubim în furtună.

Fii tu...

Fii lumea mea... atât e-a mea nevoie,
Chiar dacă alţii, altcumva te văd,
Corabia divină a lui Noe
În care pot să scap de la prăpăd!

Fii paradisul meu, în orice noapte,
Să am curaj să merg cu tine-n cer,
Să-mi vezi puterea gândului din şoapte,
Deconspirând al timpului mister!

Fii lumea mea de azi, dar şi de mâine
Şi adu-mi zorii zilei ce-o aştept,
Când, jurământul meu, pe-un colţ de pâine,
Va arăta ce-nseamnă a fi drept!

Fii universul meu, ce-mi dă o cale
De-a-i demasca pe hoţi şi pe tâlhari,
Pe-acei ce pun iubirile în zale,
Ciocoi, cu suflet mic şi gânduri mari!

Fii ziua mea de vară şi de toamnă,
Lumină dă-mi iernaticelor nopţi
Şi-n primăveri, mereu cu mine, doamnă,
Să fii, privind copiii pe la porţi!

Fii lumea mea şi cheamă-mă la tine,
Oricând mă vrei, nu doar în gând sau vis,
Să pot să-ţi dăruiesc ce-ţi aparţine,
Eternul să-l trăim, căci ni-i promis!

Motivare prin pariu

Pun pariu, de multe ori, cu viaţa;
Nu mă tem, nicicând, c-aş fi perdant!
Cu privirea-mi place să tai ceaţa,
Să pot face Rai şi din neant.

Prin arşiţă, dar şi prin furtună,
Peste nopţi de toamnă, tot mai reci,
Văd ce fi-vor zilele-mpreună,
Cum revii, mereu, când spui că pleci.

Şi, mereu, la ceas de dimineaţă,
Răsăritu’-n ochii tăi, privesc;
Ştiu că, iarăşi, în această viaţă,
Ceruri mi te-au dat să te iubesc!

Revenind din drumurile mele,
Printre valuri, dinspre vârf de munţi,
Văd în ochii tăi Calea Lactee
Şi-un mereu îndemn: să nu renunţi!

Mi-au fost multe date să îmi fie
Când real, normal, când anormal,
Şi aşa, ştiu, azi, de ce-ţi spun ţie
Că n-am timp să mai trăiesc banal!

Vin spre tine şi te-aştept la mine,
Alergând prin umbrele de ploi,
Să mă ai şi să mă porţi în tine,
Până într-o viaţă de apoi.

Când despic un fir, în şapte fire,
Sau…când pasu-mi pare temător,
Mi te dai şi-mi dărui nemurire,
Mi-ai da viaţa ta, de-ai şti că mor!

Îţi spun iar, o data, şi-ncă-o dată,
Un real, simţit oriunde-aş fi;
Chiar când noaptea mea e-ntunecată,
Mi-o preschimbi în magici zori de zi!

Te iubesc, cu viaţa şi cu moartea!
Te iubesc, în toate ce vor fi!
Ştiu, că-n vara asta, scri-voi cartea
Ce-mpreună o vom tot citi.

Grabnice nuanţe

Mă grăbesc, acum, deodată,

regăsindu-mă-n nuanţe;

Ard în focuri teama nopţii,

toate să se împlinească.

Unde-s doi, e loc de toate:

şi de vis, şi de speranţe,

Şi de gândul, spus în şoapte,

ca trăire omenească.

Mă-ntristez în pragul serii,

când simt vântul dinspre munte

Şi simt dorul ce mă cheamă

către ţărmure de ape;

Mi te-adun din amintire,

te cunosc prin amănunte

Şi, aşa, măcar, mă bucur

c-ai să-mi fii, mereu, aproape.

Printre norii de furtună,

printre ploile de vară,

Caut să-ţi găsesc privirea,

ce-şi doreşte să-mi vorbească;

De sub ceaţa înălţimii

tot aştept să îmi apară,

Să dea sens dorinţei mele,

în speranţa omenească.

Mi-aş simţi pustie clipa,

de nu ţi-aş simţi trăirea!

M-aş lăsa în voia sorţii,

timpul l-aş lăsa să-mi scape.

Dar lumina-n curcubeie

îmi arată împlinirea,

Ce în ceruri se cunoaşte

şi mi te-a adus aproape.

Profundis mundi

În măreţia nopţii spulberate,
Eternităţii mi te dăruieşti,
Iertându-mă de marile păcate,
De slabiciuni şi de greşeli, fireşti.

Sunt om, rătăcitor şi îndrăzneţ,
Scrutând, prin ceruri, timpul viitor,
Cenuşa s-o preschimb în ţel măreţ,
Să fim noi doi, acei ce-n veci nu mor.

Canicula se simte peste tot;
Pădurile în umbră-i se ascund.
În umbra ta, mă simt, din nou, că pot
Să dau contururi sensului profund.

Furtunile sunt, totuşi, mai frumoase;
Mi te arată-n falduri de lumini;
Ivită dintre umbre-ntunecoase,
Spre mine vii, tristeţea să-mi alini.

Refac, din lacrimi, gândul luminos
Când, noaptea, te privesc plin de fiori;
Şi rosturi dau acelui vis frumos,
Venit ca vestitor în prag de zori.

Esenţă vieţii dai tu, ce vei naşte
Copii, speranţe, vise, viitor!
Deja trăiesc şi-ncep a recunoaşte
Perechea celor doi, ce-n veci, nu mor.

Între răspunsuri şi-ntrebări

Plec mereu printre străini,

nimeni nu mă-ntreabă, unde?

Caut picături de viaţă,

printre boabele de rouă;

Frigul nopţii mă îngheaţă

şi în suflet îmi pătrunde,

Însă cred, că-n zorii zilei,

voi începe-o viaţă nouă.

Între zi şi între noapte,

timpul mi-a deschis o poartă,

Arătându-mi viitorul,

plin de vechi şi noi dileme,

Ca să pot să-nvăţ că totul

e marcat pe-a vieţii hartă;

Că, din marile principii,

nu rezultă teoreme.

Când acuz o întrebare,

că-i şi dură şi absurdă,

Caut, cine nu o lasă,

să devină realistă;

Şi, mă cert, că lumea asta

e, din ce în ce, mai surdă,

Tot mai mult înfumurată

şi, de-a dreptul, narcisistă.

Din noianul de răspunsuri,

ce-şi asteaptă întrebarea,

Eu aleg, la întamplare,

ceea ce să spun îmi vine

Şi mă-ntreb, abia pe urmă:

cum de n-am simţit chemarea,

Ce plecase înainte-mi

şi era, pe drum, spre tine?

Vremelnica toamnă

Iubito, toamna vine prea devreme,
Această vară chiar ne va lipsi;
La târgul vieţii, printre mari dileme,
Au ciopârţit-o şi-a rămas de-o zi.

A nins în munţi şi, ştii, când e zăpadă,
Rămânem fără puncte de reper;
Veni-va timpul celor care pradă;
Le suntem pradă lor, aici, şi-n cer!

De-atâtea mofturi, prea aristocrate,
Au luat-o toate pe un drum greşit,
Iar calendarul parcă dă din coate
Să împlinească tot ce e sortit.

Şi vântul nopţii pare-a fi furtună,
Seninul nopţii-n cioburi mici e rupt,
Haotic, nori de ploaie se adună
Când, somnoroşi, noi suntem dedesubt.

Iubito, să trăim această vară,
Aşa cum vrem, aşa cum o simţim!
Dobândă, mulţi veni-vor să ne ceară,
Cu viaţa, mult prea mult, o să plătim!

Şi vine toamna, vine ca o boare,
Ce ne arată cât de frig va fi;
Ridică-ţi fruntea, azi, cât încă-i soare,
Venirea ei n-o mai putem opri...

Iertare dezlegătoare

Tu iartă-mă, de toate, mama mea,
Dezleagă-mă, de-al vieţii legământ!
Sunt prea străin şi viaţa-i tot mai grea
Şi simt că tot mai rău e pe Pământ!

Nici lacrimi nu mai am, am vorba stinsă,
Aproape nu mai ştiu să mai vorbesc!
Adorm târziu, lumina-i tot aprinsă,
Nu ştiu de ce şi pentru ce trăiesc!?

Am obosit să cred că lumea-i bună,
Ca om, de nimeni nu mai sunt văzut!
Dar, nimeni nu se-ncumetă să-mi spună
Ce rău, de neiertat, i-aş fi făcut!?

Şi nu mai cred, că fi-va, cândva, bine!
Prea mulţi mă văd, prea jos şi, mai mereu,
Nu am nimic, nimic nu-mi aparţine,
Uitat sunt, chiar, de bunul Dumnezeu!

Ma iartă, mamă, viaţa e un chin;
Te rog... mă lasă, azi, fără destin!

Scrisoare în noapte

Iubita mea, în noaptea asta-ţi scriu,
La ora când dă timpu-n altă zi,
Ceea ce văd, ori înţeleg, ori ştiu
Şi că, o zi, anume, va veni!

Mai caut să-nţeleg, consensual,
Un sens ce-l întrevăd nedesluşit,
Prea-ncorsetat de haosul real,
Mereu sedus de minus infinit.

Şi mi se spune iar că sunt nebun,
Când ochii mi-i ridic spre viitor,
Având curaj să și susţin ce spun,
Exorcizând al nopţilor decor.

În drumul meu, prin munţi, înspre pustiu,
Pun pasul tot mai greu, mai apăsat...
Iubita mea, mă iartă că îţi scriu,
Ştiind că viitorul s-a-ntâmplat!

Din împărţiri, cu semn şi fără semn,
Extrag esenţa gândului lucid;
Din neguri, parcă vine un îndemn,
Să uit ce ştiu şi să mă sinucid.

Şi vânturi calde suflă dinspre sud,
Tristeţii să-i imprime un hotar,
Lăsându-mă, o clipă, să aud
Că nu mai vrei să trec, doar, în zadar.

Zăpezi târzii se-adună viscolit,
Sculptând în umbre un destin divin,
Când luna-n drumu-i trist, spre asfinţit,
Mi-arată cum pumnalul taie-n plin.

În zori, când vântul rece, dinspre nord,
Îmi spală ochii grei, surprinşi de-ngheţ,
Falsele stele fac atac de cord
Şi cad în hăul morţii, hrăpăreţ.

Revăd, prin vis, chemarea-ţi spre zenit,
Prin rodul şoaptei primei noastre nopţi
Şi uit să mor, ştiind că-ţi sunt sortit
Deschizător al marii tale porţi!