Crucialele repere

Mereu găseşti să-ţi pui câte-o-ntrebare
Chiar dacă ştii că are rost banal,
Însă tot uiţi, tot mai mereu, se pare
Să-ţi ai reper momentul crucial.

Vii printr-un timp ticsit de amănunte
Ce drumului i-au dat un vag contur,
Lăsând idei ce-au vrut să se confrunte
Cu rolul decăderii în sperjur.

Şi fugi, tot fugi, crezând că fugi de mine,
Sau crezi că adevăruri îţi ascund
Când tu, de fapt, mă vrei simţit în tine,
Mă vrei năvalnic, posesiv, profund.

Dorul de vise îţi acordă şanse
Pe tine, prin ce eşti, să te-nţelegi,
Punându-te-n răscrucile de transe
Ce sunt fărădelegi mizând pe legi.

Dar limita firescului nu piere
Când faptelor te dai cu concret,
Lăsându-mi sânii praguri şi repere
Realului discret şi indiscret.

Definitiv, rebel

Nimic nu poate viaţa să-mi oprească,
Chiar dacă sunt privit cam peste umăr,
Pun preţ pe definirea mea lumească
Şi mă încurc de anii vreau să-i număr.

Semeni de-ai mei se plâng de bătrâneţe,
Se plâng că nu mai sunt deloc ce-au fost,
Ci doar alunecări spre stări răzleţe
Ce nu mai vor să aibă vreun rost.

Ei îmi vorbesc, eu nu pot înţelege
Nici ei nu vor s-accepte că-s altfel,
Că nu-s supusul zisei ce li-i lege
Şi am rămas, cum am tot fost, rebel.

N-am să renunţ... Nu ştiu ce-i renunţarea
La ceea ce, ca oameni, ne-a fost dat,
Trăind, ca totdeauna, întâmplarea
De-a fi cu nemurirea-mpreunat.

Şi-n nici un fel nu pot blama ideea
Că dragostea e faptă-n mod sublim,
Ce are sinonim, mereu, femeia,
Indiferent de vremea ce-o trăim.

Fals de mimă

Mi-e teamă că-ntr-o zi, când n-am să ştiu,
Vor spune unii c-am plecat din lume,
Şi am uitat măcar un vers să scriu
Despre firescul marilor cutume.

Mă vor numi "un simplu anonim",
Subscris unor convulsii efemere,
Având reperul gândului infim
Căutător de umbre şi plăcere.

Vor spune că am fost, dar nu mai sunt,
Nici spirit, nici idee, nici fiinţă,
Nici cel ce n-a ajuns nicicând cărunt,
Lipsindu-i bătrâneţea din conştiinţă.

Mari temători că nu va fi de-ajuns
Vestirea lor să fie faptă clară
Îmi vor rescrie viaţa pe ascuns
Numindu-mă un simplu pierde-vară!

Şi-aşa mă voi trezi că sunt inclus
Într-o mulţime fără definire
Privit, cu ură, dar de jos în sus
De cei ce sunt, trăind, doar amintire.

Din teamă, din invidie, prin fals
Vor căuta a-mi şterge multe fapte
Mimând o horă într-un pas de vals
Şi zilele-mi numindu-le ca noapte.

Dar şi aşa, vor vrea cu mult mai mult,
De vor ajunge chiar să se renege,
Ştiind că n-o să vreau să îi ascult,
Când rodul nesimţirii-şi vor culege.