Evidenţa viitoare

În tine-ai să mă știi, fără mirare,
E ceea ce-mi doresc și îți dorești,
Lăsând gândul prins într-o-ntrebare
Prin care timpul faptei să-l grăbești.

Și-n el stau clare, ținte și repere,
Concluzii ce deja sunt corolar
Pornirii ce, prin tresăriri, îți cere
Să uiți de marea-ți trecere-n zadar.

Eu recunosc și nu-ți dau socoteală,
Că înspre tine îmi tot fug idei,
Și chiar și-n vis mi-apari cu totul, goală,
Sub semn de adevăr și de temei.

Tu stai cu gândul prins ca-ntr-o răscruce
De pântecul ce-i plin de presimțiri,
Simțind că valul vieții mi te-aduce
Spre clipa unui prag de înnoiri.

Timp nu mai ai să-ți faci din gânduri vise,
Deja alergi spre rostul ce îl ai,
Spre adevărul faptelor promise
Din șoaptele ce te-au furat de grai.

Va fi, prin clipa pur întâmplătoare,
Să dovedești că totu-i evident,
Împreunând dorința arzătoare
Cu definirea timpului prezent.

Tablou de lume

În lume e atâta nepăsare
Că nici un gând frumos nu are loc,
Și-n corolarul ei de disperare
Nu mai există cale de mijloc.

Există, e vizibil, multă ură
Iar frica pare c-a învins pe toți,
Minciuna a ajuns fără măsură
Iar trădătorii-s dați ca patrioți.

Totul e-acum lipsit de rânduială,
Noroiul nu mai este doar decor,
Că au ieșit cu totul la iveală
Cei ce au fost mereu cozi de topor.

Și au ieșit cu totul la lumină,
Fără de teamă, fără de regret,
Cei ce găsesc, oricui, o mare vină
Că pot avea un gând păstrat secret.

Ideile perfect sincronizate
Sunt umbre relevante de ecou
Al râsului murdar, pe înfundate,
Din vorbe ce vorbesc de omul nou.

Puțin se mai vorbește de iubire,
Esența ei nu prea mai are loc,
Chiar ea i-ajunsă-n prag de viețuire
Intrând neceităților în joc.

Gândul frumos, nemaiavând motive,
De-a se deda concretului real,
Se-ascunde de idei speculative
Sau chiar ajunge într-un rol banal.

Realul definitoriu

Mă porți în tine ca pe-o dulce vină,
Ca pe-o comoară dintr-un timp uitat,
Și mă descrii prin umbre de lumină,
Fiind la nemurire condamnat.

Și-ți sunt mereu un semn de întrebare,
Ca limită al marelui consens
Când nu te-ai vrut deloc o visătoare
Dar nu puteai să dai dorinței sens.

Viața a dat ideilor dreptate,
Chiar clipei când n-ai vrut să mă opresc,
Delimitând contrarii limitate
De tot ce e, de-atunci, mereu firesc.

Prezența mea nu-i pusă la-ndoială
Nici de acei ce cred că-i un mister
Chiar de o văd doar circumstanțială,
Negându-i rostul rânduit în Cer.

Nu poți și nici nu vrei a te ascunde
De-a fi într-un alfel, extrem, ciudat,
Lăsându-ți gândul clar să te confunde
Cu mine, cel ce de neuitat.

Și-n orice timp ce fapte definește,
În plină noapte ori în plină zi,
Nici o pornire nu te mai oprește
Să-mi fii ce-ai vrut cum dat ți-a fost a fi.

Motiv concret

Te-aș împărți mereu în doze mici
Punându-le cu grijă în pocale
Să nu mai am în viața-aceasta frici
Crezând în evidențele banale.

Nu te-aș lăsa acestor acestor timpuri seci,
Ce au o sete, de dureri, nebună,
Și nici pornirii vânturilor reci
Știindu-le cu gândul spre furtună.

Aș face buruienile trifoi,
Scânteia brumei aș preface-o-n rouă,
Ca pasul să îți fie mai vioi
Spre clipa ce începe-o viață nouă.

Constatare-nspre motiv

Andreei

Peste al vieții prag ai vrut să treci,
Să poți să vezi ce se ascunde-n ceață,
Și să ridici noian de ipoteci
Ce rup idei, cu zor, de dimineață.

Timpu-i trecut... A mai trecut un an
În care ai crezut într-o schimbare,
Spre a scăpa de trecerea în van
Cu ipostaza ei de nepăsare.

N-ai reușit să faci decât un pas,
N-ai reușit să vezi spre mai departe,
Ideii tot datoare i-ai rămas,
Lăsându-i gândul spre concret să-l poarte.

De-aici, din depărtare, te-am privit,
Și am tăcut, dar ți-am rămas aproape,
Știind că pasul ți-l dorești grăbit
Purtând mereu o lacrimă sub pleoape.

Știam de mult că n-ai să poți să pleci
Și să devii o simplă amintire,
Pierdută printre orizonturi reci,
Mereu în căutare de-mplinire.

Fiind grăbită n-am putut să-ți spun
Că vadul apei nu-i o cale bună,
Iar malurile lui îți tot impun
O zbatere continuă, nebună.

Ar trebui acum să-ți fie clar,
Că n-ai schimbării cale prin gândire
Decât o mare trecere-n zadar
Și-o fugă de fireasca împlinire.

Te-am așteptat și știi că te aștept,
Pragul să-l treci, cu mine, împreună,
Ca să îți ai apoi un drum doar drept,
Uitând de-a pârjolirilor furtună.

Accept de accepțiune

Sunt vinovat c-am adunat știința
Să-mi fie de folos, atâția ani,
Și chiar prin ea să regăsesc credința,
Pierzându-mă de goana după bani.

Îmi sunt aduse permanet acuze
Că sunt om rău, de-a dreptul egoist,
Uitând să am păreri cumva confuze,
Și sunt, până-n extreme, realist.

Dar și-n altfel tot mare-mi este vina
De a nu sta în turmă ca decor,
De-a mă mișca dorind să văd lumina
Ce duce, chiar prin vis, spre viitor.

Complice cu o coală de hârtie,
Am fost numit cânda ilegalist
Fiindcă aveam puterea de a scrie
Că zi de zi, trăind, devin mai trist.

Și-s vinovat că cer ca incultura
Să nu devină crez oficial
Așa cum vor cei ce li-i dragă ura
Cu tot alaiul ei rațional.

Că n-am rămas la stadiul de omidă
Ce-și are orizontul limitat,
Uitând de ce-a ieșit din crisalidă
De oameni mici, prea mici, sunt criticat.

Sunt ținta celor ce mă văd greșeală,
Accentuând că totul fac greșit
Că nu mă las căzut la învoială
Cu aparența unui joc cinstit.

Că mai citesc și cărți adevărate
Și despre ce citesc mai și vorbesc
Mă umple de fireștile păcate
Văzute de acei ce nu citesc.

Sunt vinovat prin simpla-mi existență
Ce nu-mi permite să devin altfel,
Prin mult prea multa mea independență
De cei ce pun accente pe model.

Suport de cale

Tu poți să schimbi și data morții mele,
Legi scrise poți rescrie-n univers,
Ducându-mă degrabă printre stele
Făcându-mă să uit cât am de mers.

În lumea ce se lasă îngropată
De niște-ncrengături numite neam,
Nici dragostea nu poate să răzbată,
Primește totdeauna vot de blam.

S-a vrut, și se tot vrea, ca totdeauna
Poruncile să aibă rol primar,
Și ca efect să aibă-ntotdeauna
Suport în presupusul arbitrar.

Contrar a tot ce pare-a fi rutină,
Și-a tot ce pare-a fi consensual,
Ți-e gândul spre izvorul de lumină
Cu sens imperativ în mod real.

Din flori și buruieni, amestecate,
Prin vrerea ta, un Rai poți încropi,
Și să-ți pulsez în simțurile toate
Ca să nu am nici timp de-a obosi.

Poți face ceasul ore-ntregi să bată
Ca să-mi aduci aminte să trăiesc,
Și să mă-ntorc la cel ce-am fost odată,
Spre poarta vieții drumul să-l găsesc.

Poți să-mi întorci chiar drumul înspre moarte,
Când mă apuc să-l bat cu pas grăbit,
Și să mi-l duc astfel spre mai departe,
Acolo unde știi că-mi e sortit.

Expunere de prim plan

De mult n-am mai văzut un gând frumos,
Un gând ce urcă singur înspre stele,
Al omului ce merge doar pe jos
Netemător de visele-i rebele.

Îmi este, tot mai mult, de oameni dor,
Dar parcă-n jur pustiu-i tot mai mare,
Clipă de clipă sufletele mor
Sau unii le expun înspre vânzare.

Chiar și speranța simt că a murit,
În a spera fiind deja săracă,
Firescul ei de sensuri mult golit
De cei ce au ca suflet piatra seacă.

Totu-i fațadă, mască, ori e fard,
Cuvintele cu grijă sunt alese
Să fie clar simbol, și chiar stindard,
Celor ce au ales să nu le pese.

Și-i scos mereu în față, în prim plan,
Modul succint ca formă reușită
Propus în mod fățiș și grosolan
Pentru o viață, prin tipare, fericită.

Dar în tipar prea multe nu încap,
Ideea de om bun nu mai încape,
Văzută-i ca un soi de handicap
Ce duce adevărul prin hârtoape.

Și nu încape nici cel ce e demn
Sau cel fără consensuri compromise,
La modă-i iar limbajul sec, de lemn,
Cel ce ucide, fără teamă, vise.

Lipsește gândul bun, gândul frumos,
Și lipsa lui e tot mai evidentă,
Decorul vieții-i azi bolnăvicios,
Absurditatea-i, mai mereu, prezentă.

Incomoda definire

Iubirea n-are timp de explicații,
Nu-și caută nici semne de-ntrebare,
Nu-și dă idei cu rost de conotații,
Fiind chiar ea concretă întâmplare

N-are nicicum lumescul înțeles
Al celor puși pe simpla judecată
Ce pun în joc, oricând, un interes
Ca să existe plată și răsplată.

Sub înțelesul, oarecum sumar,
Al punerii în rol de datorie,
Totul ajunge trecere-n zadar
Tocmai prin drumul ei spre armonie.

Și nu stă sub însemn de prevestiri,
Nu-i orizont firesc de clarvedere,
Chiar dacă e bogată-n amintiri
Din viitorul ce îi dă putere.

Iubirea nu stă prinsă în năvod
Când unii cred că ar putea fi prinsă,
Fiindu-le-n putere și comod
De-a arata-o candelă aprinsă.

Nu stă să cadă noapte la-nvoieli
Ori căutări de consolări deșarte,
Presupunând răspunsuri la-ndoieli
Tărăș-grăpiș mergând spre mai departe.

Și nu se dă tiparului comun
Al celor ce o vor frumos descrie,
Al celor ce trăirii o impun
Uitând să știe cum e dat să fie.

Avându-și sensul ei de corolar,
Nu joacă roluri, nici nu se preface,
Chiar dacă nu privește-n calendar,
Cade mereu cu trecerea la pace.

Iubirea n-are timp de complicații,
De emigrante vorbe mult alese,
Nici de-așteptări prin flirt și conversații,
Ce-aduc aminte de plimbări în lese.

Deghizante metereze

Îmi pierd ideea, nu mai sunt concret,
Ba chiar decad într-o gândire sumbră
De parcă însumi eu aș fi regret
Și-aș accepta să nu mai am nici umbră.

Mă-mpinge gândul unde nici nu știu
De sunt cu-adevărat pe metereze
Sau, pe ascuns, într-un curând târziu
Prin catacombe drum o să-mi creeze.

Cum nu mai cred că ziua este zi,
Nu pot să spun cum e un miez de noapte,
Chiar dacă prin apus aș defini
Distanța dintre adevăr și fapte.

Îmi reproșez că nu sunt consecvent,
Și nici grăbit la forme de schimbare,
Că orice fac rămân intransigent,
Punând mai tot sub semn de căutare.

Parcă nu pot să-nvăț să mă înclin
În fața unor vorbe ticluite,
În fața celor ce vânzând venin
Vor viețile degrabă irosite.

N-am nici repere de a-mi face drum
Printre atât de multele șicane
Ce fac din ceață umbra unui fum
Spre a ascunde marile capcane.

Mă simt ecou al celui ce-a ratat
Plecarea spre destinul ce-l așteaptă
Și nu l-a definit ca renegat
Când s-a ferit să urce altă treaptă.

Simt tot mai mult că pierd și rătăcesc
Printr-un noian absurd de amănunte,
Intrând în deghizatul joc drăcesc
Făcând mult caz de împliniri mărunte.

Fuga prin cerc

Îți spun din nou, iubito, ia aminte,
N-ai cum să fugi, n-ai unde să mai fugi,
Tot ce mai poți e să m-aștepți cuminte,
Să nu-ți dorești speranța să-ți înjugi.

Nu știi nici tu de ce te-ai vrea, pe fugă,
Să te ascunzi de ceea ce ai fost,
Cât recunoști că visul tot conjugă
La timp prezent pornirile cu rost.

Dar nu e vremea să mă-ntrebi pe mine,
Cum poți să-ți faci, fără crâcniri, curaj,
Să-mi spui că vrei nu îți este bine
Când nu mă simți motiv de-ați fi miraj.

Prefer să tac... Dar tocmai prin tăcere
Îți spun mai multe și te-nvăț, te-ndrum,
Cum poți trăi a clipelor plăcere
Și-a fi, mereu, reper pe-al vieții drum.

În tine eu exist ca amintire
Cea din trecut și cea din viitor,
Cu sens real de nouă definire
Ca adevăr mereu triumfător.

Și totul e firesc, nu-i conjuctură,
E piedestal al vieții ce-o trăim,
Ce, dincolo de norme și măsură,
Ne dă motiv dorință să ne fim.

Când se vor face multele puține
Dorindu-ne s-avem și timp mai mult,
Cerându-mi să mă simți profund în tine,
Mă vei voi însemn și dar ocult.

Și-ți va fi clar că nu aveai scăpare,
Fugind tot înspre mine-ai fi ajuns,
Trecând de mări și tări, trecând hotare
Spre a mi te da chiar pe ascuns.

Clarul real

N-ai nici o șansă, nu te poți opri,
Gândul deja în viitor îți zboară,
Spre clipa când șoptit mă vei grăbi
Să fii cea care-n vise mă coboară.

Întâiul pas îl simți deja acum,
Când mâna-mi va porni să contureze
Reperele consensului ce drum
Spre pântecu-ți va fi să ilustreze.

Și tot de pe acum îți este clar
Că-n grabă coapsa-ți toată dezgolită
Oprind absurda trecere-n zadar,
Prin arcuire îmi va fi ispită.

Ochii țintiți spre înălțimi, spre cer,
Ți-i vei avea gând goală vei fi toată,
Lăsându-mi-te fără de mister
Spre a te ști a clipelor răsplată.

Și pântecu-ți zvâcnind, îmi va da semn
Că nu-ți mai ai în gând altă idee,
Pecetluind cu-al șoaptelor îndemn
Menirea-ți de-a te ști, trăind, femeie.

Totul va fi real, prea clar, firesc,
Eternizat de-a rostului urmare
Prin adevărul cel mai omenesc,
Numit, de multe ori, o întâmplare.

De renunțat n-ai cum să mai renunți,
Nici nu mai poți să vrei o altă vreme
Că dintr-un timp al pașilor mărunți
Astăzi trăiești pe praguri de dileme.

N-ai nici o șansă, ți-este dat a ști
Să nu îmi fii, în aventuri, pereche,
Ca arătând ce mult mă poți dori
Să devenim, firesc, poveste veche.

Ieşire din cutume

De-acum nu pot să spun că-mi eşti ispită,
Ai devenit reperul unui drum
Ce bate paşii mersului acum
Spre clipa ce de mult ne e menită.

N-am eu motiv, nici tu nu ai motive
Să punem gratii sensului firesc
Ce nu ascunde visul omenesc
Sub vorbe şi principii evazive.

Ştiu poarta către Rai ce mă aşteaptă
Să intru la momentul potrivit
Cum ştii şi tu că totu-i prevestit
Doar noi n-am mers pe calea cea mai dreaptă.

Trăim acum o simplă aşteptare
A primei reuşite-mpreunări,
Când noi, nepăsătorii de urmări,
Vom pune preţ pe orice întâmplare.

Se va-ntâmpla să tot fugim de lume
Fără ca-n gând pe fugă să fim puşi
Şi să ajungem, prin destin, supuşi
Trăirilor excluse de cutume.

Mă vei dori şi-ai să-ndrăzneşti a-mi spune
Că timpul n-are rost dacă-i pierdut
Şi să-i tot dăm un sens de început
Prin orice gând al faptelor nebune.

Ne vom ascunde ziua în pădure
Ca regăsirii să îi facem drum,
Iar noaptea, ca-ntr-un fapt lumesc postum,
Trăirile mereu or să ne fure.

De-acum îmi eşti, de-a dreptul, o dorinţă,
Şi-ţi sunt un gând sedus de viitor,
Ce nu se lasă prins de-al vieţii zor,
Redat de vis cu cea mai mare ştiinţă.

Context de ritual

Acum ai pus, într-un context, ideea
Şi viitorul ei l-ai conturat,
Spre a te şti-n curând că eşti femeia
Ce m-a simţit, prin fapte, ca bărbat.

Nimic nu va putea să te oprească
Să fie totul cum ţi-ai tot dorit,
Şi pântecu-ţi deodată să renască,
Ştiindu-se, ca-n vise, răscolit.

Sânii lăsa-vei gurii mele pradă,
Zorindu-mă să fiu cât mai profund,
Lăsându-ţi ochii, ochii să mi-i vadă
Când prea puţin pătrunsu-ţi să-ţi pătrund.

De întâmplări uita-vei să ai frică,
Lăsându-mi mâna pe piciorul gol
Văzând ce văl de ceaţă se ridică
În clipa când dorinţa intră-n rol.

La ceas de dimineţi, în miez de noapte,
Te vei lipsi de-al lumii ritual,
De haine goi, mereu porniţi spre fapte
Vom defini concretu-n mod real.

Regăsita taină

Iată, iubito, am trecut de toamnă,
Ne vom lua iubirea înapoi,
Uitând de toţi ce-n ură te îndeamnă
Şi ne îndeamnă să uităm de noi...

Ne vom iubi când ploaia de afară
Va deveni un simplu fapt divers
Şi va voi cu totul să dispară
Când ne vom fi motiv de univers.

Va îngheţa lumina în fereastră
Ca nu cumva să credem în umbriri
Când faptele vor fi povestea noastră
Despre firescul unei mari iubiri.

În faţa vieţii ne vom lua revanşa
Chiar dacă timp prea mult ne-a fost furat,
Dându-ne, iar, de-a dreptul, avalanşa
De fapte spre un vis de neuitat.

Nu prea vom şti de-i zi ori de e noapte
Şi vom uita de-al lumii calendar,
Când sânii tăi, ca două mere coapte,
Mi te vor face, grabnic, dar din dar.

În arderea de dor şi de dorinţă
A pântecului tău, neobosit
Mă voi simţi şi, plin de stăruinţă,
Mă vei avea, al tău, necontenit.

Ne vom întoarce spre o altă vreme
În care ne aveam, pe rând, datori
De-a ne numi soluţii la probleme,
Şi, într-un fel, în doi, nemuritori.

Zăpada va fi semn că altă toamnă
Veni-va să întrebe de noi doi,
Şi-ai să-i răspunzi chiar tu, frumoasă doamnă,
Că ne-am luat iubirea înapoi.

Dor boem

Mă simt atât de singur câteodată
De parcă sunt o insulă-n pustiu,
De drumurile lumii mult uitată,
Rar amintită de un vis târziu.

Mă ninge amintirea şi troiene
În juru-mi fac un zid perfect, real,
Simţiri trecute, jinduri pământene,
Mă-nlănţuie ardent, atemporal.

Îmi vii în gând, la fel ca altă dată,
Trupul tău tainic ninge dor boem,
Un timp apus, o filă demodată,
În cartea vieţii actual poem.

Acum păşeşti printre priviri obtuze,
Şi prin furtuni ce ni se vor alint,
Văd că-ţi îngheaţă zâmbetul pe buze,
Neacceptând idei ce, jalnic, mint.

Cândva, demult zăpezi din altă iarnă,
Ne fermecau sub al iubirii cer,
Azi s-a pornit tristeţea să se-aştearnă
Învăluind speranţa în mister.

Trepte în urcare

Urc, zi de zi, o treaptă către cer,
Şi pun, din când în când, în calendare,
Însemnul unui elocvent reper
Ce va rămâne lumii-ntru mirare.

De tot mai sus, mereu cercetător,
Mă las sedus de marile probleme,
Ca să nu fiu şi eu un trecător
Strivit de controverse şi dileme.

Am amintiri din timpul ce-a trecut
Dar mi-amintesc şi ce va fi să fie,
Prezentul doar îmi e necunoscut,
Deşi el clar de mine multe ştie.

Poate şi mie prea îmi este greu
Vremii de-acum să îi găsesc motive
Când face din nimic un dumnezeu
Preocupat de rosturi prezumtive.

Şi, poate, în idei, absurd, greşesc,
Furat de treceri grabnice-n extreme,
Preocupat de sensul prea lumesc
Al unor legi ce nasc mereu probleme.

Dar certitudini caut şi tot am
Că printre şerpuiri trag linii drepte,
Fără să uit ce sunt şi ce eram,
Fără să uit urcarea altor trepte.

Cu fiecare zi ştiu să tot urc,
Şi sunt aproape, mai mereu, de stele,
Între miraje nu mă mai încurc,
De multă vreme am uitat de ele.

N-am îndoieli, nici teamă nu mai am
De clipa când condiţia umană
Va regăsi, pe cel care eram,
Persoană tuturor contemporană.

Dorinţă de toamnă

Vreau să te gust iubito-n miez de toamnă,
Când frunzele dau umbre arămii,
Şi prin căderea lor, cu zor, ne-ndeamnă
Să fim însemn al nopţilor târzii.

Să fie totu-n tihnă, pe-ndelete,
Sânii-ţi să-mi fie interzisul fruct
Ce poartă chiar a Raiului pecete
Şi să te fur cu drept de uzufruct.

Iar pântecu-ţi în zbateri de ispită
Uita-va orice gând răzleţ, păgân
Când te vei vrea de-a pururi dăruită
Şi-n tine, tot de-a pururi, să rămân.

Cu jind aprins în trupuri dezgolite,
Pe pat de rouă pur şi diafan,
Ne-om răsfăţa cu gânduri iscusite,
Trăind dorinţa sensului spontan.

Chiar sub lumina razelor de soare,
Împreunaţi ca rug pârjolitor,
Ne vom trăi, cu sete şi savoare,
Iertarea de-aşteptări sub fald de dor.

Spre mai târziu gândind fără de teamă,
Ne vom gusta simţind că suntem noi
Uitând de tot şi neluând în seamă
Pe cei ce vor vorbi urât de noi.

Aşa va trece toamnă după toamnă,
Cu amintiri şi cu trăiri de vis,
Gustându-te mereu, frumoasă doamnă,
Mereu intrând prin tine-n Paradis.