Ca pe-o comoară dintr-un timp uitat,
Și mă descrii prin umbre de lumină,
Fiind la nemurire condamnat.
Și-ți sunt mereu un semn de întrebare,
Ca limită al marelui consens
Când nu te-ai vrut deloc o visătoare
Dar nu puteai să dai dorinței sens.
Viața a dat ideilor dreptate,
Chiar clipei când n-ai vrut să mă opresc,
Delimitând contrarii limitate
De tot ce e, de-atunci, mereu firesc.
Prezența mea nu-i pusă la-ndoială
Nici de acei ce cred că-i un mister
Chiar de o văd doar circumstanțială,
Negându-i rostul rânduit în Cer.
Nu poți și nici nu vrei a te ascunde
De-a fi într-un alfel, extrem, ciudat,
Lăsându-ți gândul clar să te confunde
Cu mine, cel ce de neuitat.
Și-n orice timp ce fapte definește,
În plină noapte ori în plină zi,
Nici o pornire nu te mai oprește
Să-mi fii ce-ai vrut cum dat ți-a fost a fi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu