Versul la-ndemână

Versul îmi este mult la îndemână
Când lumii am ceva, orice, de spus,
Şi-o melodie-n suflet mi-ngână,
Iar ochii, mult, prea mult, privesc în sus.

L-am adoptat, în felul meu, ca formă,
Nici nu e scurt, şi-n nici un fel prea lung,
Cu firea mea cadenţa fiind conformă,
Când drum îmi fac spre stele să ajung.

Spun tot ce pot, dar şi mai las în urmă
Destul din câte înţeleg şi ştiu,
Fixa mărime deseori îmi curmă
Ideea că de toate pot să scriu.

Îmi e părtaş, iar uneori complice
Dorinţelor ce prind, în timp, contur,
Tăcând îi dau puteri să mă explice
Celor ce spun că încă-s imatur.

Când am destule gânduri, vin motive
Să nu mă las de cursa lor sedus,
În el găsesc idei explicative
În chiar simbolul Crucii lui Iisus.

De simt că-i rău, ori simt că este bine,
Spun mai uşor, deşi e chiar succint,
De vremea care, vrem sau nu, tot vine,
Ca zbucium, ca durere, sau alint.

Cuvinte multe am, cu prisosinţă,
De-ar fi să-mi fac o vreme să vorbesc,
Dar versu-mi dă, cu multă-ngăduinţă,
Dreptul de-a spune cum, şi cât, iubesc.

Cu versu-mi este grabnic la-ndemână
În urma mea să las ce-i de lăsat,
Şi-aşa şi fac, în limba mea, română,
Cu oltenescul grai accentuat...

Zbor în vânt de valuri

Valuri privesc... Îmi fac un drum spre tine,
Crestele lor îmi sunt, spre mersu-mi, pod,
Spre cel firesc, al vieţii episod,
Ultimul pas, nemuritor în sine.

Se tot aruncă înspre mal, cu grabă
Şi despre drumul lung îi povestesc,
Chiar despre cum din zări se tot grăbesc,
Cum de motivul grabei nu se-ntreabă...

Vântul mi-aduce doar frânturi de şoapte,
Dar nu mi-e greu deloc să înţeleg,
Că vrei şi tu, un adevăr întreg,
Şi regăsirea viselor de noapte.

Gândul, cu el, spre depărtări, mi-aleargă
Dus se tot vrea, mereu căutător,
Şi-mi spune că motiv îmi am de dor
De mine, nepăsarea-mi, vrea să spargă.

Doi pescăruşi conturu-ţi creionează
Şi cerul, brusc, devine luminat,
Simţindu-se şi el învăpăiat
În aşteptarea vieţii ce urmează.

Nu-şi văd de piedici, către ceruri zboară,
Nici nu se tem de zbor, că le-ar fi greu,
Par doi nebuni ce nu cred în rateu,
Ci doar că viaţa-i urcă şi coboară.

Nici nu mai simt că eşti, acum, departe,
Picuri de ploaie, strâng în pumn, cu drag,
Cu tine-n palmă trec deja un prag,
Şi uit să cred că-mi am un drum spre moarte.

N-am întrebări de ce am încă forţă
Să-ţi spun să vii uitând că poţi să pleci,
Când drumurile vieţii sunt poteci,
Să-mi fii luminătoarea vieţii torţă.

Iertare de gând

Mă iartă... Gându-mi ştiu ştrengar,
De-atâtea ori îl văd fugind la tine,
Să-l stăpânesc e luptă în zadar,
Nu vrea, în nici un chip, să stea cu mine.

În zori de zi, cum nu prea fac un rost,
Nu-l pun ceva, în mod direct, să facă,
Îmi spune, mai târziu, cum că a fost
La tine... timpul să-şi petreacă.

Tu poate-l simţi... te mângâie pe sâni
Sau ochii, cu iubire, vrea să-ţi spele,
Şi uneori te face să-l îngâni
Lăsându-ţi ţie, lacrimile mele.

Sau poate-l simţi pe pântec, jucăuş,
Sau între coapte stând, cu îndrăzneală...
Dorinţelor se face cărăuş,
Însă tot mie-mi cere socoteală.

În miez de zi, cu greu mai dau de el,
Mă crede prin în fel şi fel de fapte,
Şi tainic hotărât, dar şi rebel
Vine la tine să-ți vorbească-n şoapte.

Mereu pornit, cu timpul în război,
Şi nevoind o clipă să cedeze,
Îţi spune o poveste cu noi doi,
Sigur fiind că ea o să urmeze.

Şi nu-i nici ruşinat, deloc timid,
Când se arată plin de cutezanţă
Când zice că destule coincid
Nimic nu vede-a fi în discordanţă.

Spre seară-l prind, uşor se dă de gol,
Atunci am timp să-l cert, însă mă minte
Îmi spune că el face, benevol,
Simţirilor lumească-mbrăcăminte.

Dar nici atunci nu stă ascultător,
Face ce face, caută o cale,
Vine la tine şi, seducător,
Îţi spune cum trec clipele-mi banale.

Se şi dedă uşor la fantezii,
Dând vina pe ideea prea succintă,
Că de o viaţă te aştept să vii,
Când, adormită, trupul îţi alintă.

Mă iartă dar, că e aşa grăbit
Şi clandestin ajunge pân' la tine,
Nu-l denigrez, nu sunt un ipocrit,
Ce-ţi spune el există şi în mine.

Îi spun, de multe ori, că nu-i normal,
Să-ţi spună tot, ba chiar să îţi arate
Că nu-s străin de tot ce e real
Şi mi te-aş vrea pe veci, dacă se poate.

Ştiut să-ţi fie, rar de tot accept,
Dar mă întreb de nu e o greşeală,
Dacă e drept sau mai deloc nu-i drept
Să am această mare îndrăzneală.

Dar e firesc, cumva, să mă feresc,
Făcând prejudecata nouă lege,
Şi să mă tem să-ţi spun că te iubesc
Din teama unei lumi ce nu-nţelege?

Fără plecarea-ți plecare

Ai gând să pleci şi crezi că ai şi unde,
Ba chiar şi planuri te visezi că faci,
Însă îţi este greu să te împaci
Cu adevărul care-l vrei ascunde.

Mizezi pe doar un petic de idee,
Născut din simpla umbră de ecou,
Al unui pas ce, dându-se ca nou,
Îţi confiinţeşte rolul de femeie.

Pui cap la cap, motivele, în grabă
Voind nehotărârea să-ţi convingi,
Dar simţi că-n focul luptelor te-ncingi,
Că tot mereu te iei cu altă treabă.

Şi iarăși uiţi, şi iar ţi-aduci aminte,
Şi iar încerci să te gândeşti că pleci,
Vezi roua cum se-ngheaţă pe poteci,
Când cauţi să pui scopul înainte.

Te văd visând, te văd că-ţi este teamă,
Şi tocmai teama-ţi spune să rămâi,
Să vezi că-nţepătura din călcâi,
Spre amăgire încă te mai cheamă.

Te tot privesc, nu vreau nimic a-ţi spune,
Ştiu, te grăbeşti, dar tot mai vrei să stai,
Îţi este clar că vrei să mi te dai
Într-un normal al viselor comune.

Ascult, fără convingeri, cum dai veste,
Şi spui că îţi e gândul pregătit,
Dar îţi urez, în taină, bun venit,
În lumea mea şi într-a ta poveste.

Ai gând să pleci dar ştiu că nu ai unde,
Visele-ţi spun, real, ce vrei să faci,
Direct, sau indirect, îţi spun că-mi placi
Şi-ţi simt, deja, dorinţele profunde...

Complicități printre trădări

Înfipt adânc, rămas de undeva,
Din multul văz sau din din preamultu-mi umblet,
Ori altceva, uitat, din viața mea,
Ceva mă doare, ca un spin în suflet.

Când, iarna, ştiu devreme înserarea,
Mă rătăcesc prin timp şi amintiri,
Aflând, mirat, că am trăit trădarea
Cuprins de febra marii ispitiri.

Cu fiecare frunză ce sfârşeşte
Pe caldarâmul ce, şi el, e trist,
Concretizez că timpul o opreşte
Din optimismul ei prea fantezist.

Pe-un ţărm de cer, o rază de lumină,
Se conturează vag şi incomod,
Şi-n umbra ei mă văd, împins de vină,
Ratând mereu urcări pe eşafod.

Vântul îmi fură, neştiut, răbdarea
Şi gându-mi face pasul înapoi,
N-aş vrea să ştiu ce gust are trădarea,
Nici bălăcirea într-al ei noroi.

Mi-e dor de-o toamnă ca s-o am complice,
Când fructu-i vreau, oricât mi-ar fi oprit,
Şi să devin, aşa cum mi se zice,
Nebunul ce trăieşte fericit.

În frunze moi, păstrând parfum de vară,
Găsesc esenţa primelor chemări
Ce le-am purtat ca pe o grea povară
În preumblări spre-ndepărtate zări.

Dar clar nu-mi e ce-nseamnă separarea,
Când adevărul nu e de ascuns,
Aşa cum nu mi-e clar de ce trădarea
E, faptei bune, un absurd răspuns.

E toamna caldă, parcă-i încă vară,
În vii puţini sunt strugurii necopţi,
Durerii-i spun că-i timpul să dispară
Lăsând cortina ploii peste nopţi.

Filozofala sminteală

Se spune clar că mâine vom muri,
Dovezile sunt clare, elevate,
Pământul a-nceput a se sminti,
Mai mult decât atât nu se mai poate.

Nici nu e greu, destul de mult vorbim
Ca să ne ştim priviţi cu importanţă,
Accentuând ce ştim, când nu gândim
Că un accent nu are relevanţă.

Iar dacă e nevoie, un război,
Îl declanşăm din câteva cuvinte,
Şi-abia când încleştarea e în toi
Vremuri de pace ne revin în minte.

Nici nu e greu să n-avem ceva sfânt,
Sminteala e, că vrem, ori nu, în toate,
E greu să fii altfel pe-acest pământ,
Iar, uneori, chiar cred că nu se poate.

De voie, de nevoie, mulţi zoresc
Ieşirea la vedere, ori în faţă,
Mizând pe obiceiul omenesc
Al celor ce din auzite-nvaţă.

Şi, să se-audă, strigă peste tot
Orice cred ei că are importanţă,
De ceea ce, în cer, ei cred complot,
Pornit de-a noastră mare ignoranţă.

În decadenţă mult prea mulţi se duc,
Şi mulţi, de unde vin, nu vor s-audă,
Doar prind idei şi dau apoi buluc
În lumea, ce cred ei, vrea să-i excludă.

Aşa se face că ni-i dat să ştim
Că viaţa nu-i ce-a fost odinioară,
Însă putem în cer să ne suim,
Dar ne urcat putem numai pe scară.

Nu mai avem bun-simţului hotar,
Mândria e o boală generală,
Filozofăm, crezând că totu-i clar,
Însă e clar că totu-i o sminteală.

E toamna primăvară...

Îmi trec, din nou, prin minte

noian de fantezii,

Ce m-au trezit la viaţă

în nopţile-mi pustii,

E seara de mătase

şi totul e altfel,

Cu tine-ncepe noaptea

şi nu mai sunt rebel.

Sub umbra înnoptării

ne-ascundem amândoi

Dar luna mi te-arată

din nou cu sânii goi

Tresar sub mângâiere

şi parcă iau şi foc,

Când mâna-mi se coboară

prinzându-te în joc.

Se va-ntâmpla ca noaptea

să vină-n lume ploi,

Dar n-o să ne mai pese,

trăi-vom clipe noi,

Sub trupurile nude,

covoare de smarald

Ne fi-vor, spre-mplinire,

al dragostei pat cald.

Ne şti-va răsăritul

unindu-ne cu el,

Din versuri, cu iubire

ne şti-vom un ţel,

Tu-mi eşti o-ntreagă lume

cu forme şi idei,

Ce-mi dă mereu pornire

spre fapte cu temei.

E primăvară toamna

şi noaptea-i ca o zi,

Ca-n felu-i să se ştie

că nu se va sfârşi.

Redefinirea vieţii

deja s-a întâmplat,

Nu mai contează spaţiul,

iar timpul ne-a uitat.

Certa toamnă de vestire

Această toamnă scrie o poveste,
Pe frunze smulse de-un oftat de vânt...
De-atâţia ani visam această veste
Care să-mi dea, speranţei, iar, avânt.

O tot vroiam venind pe vreme rece,
Călcând pe bruma ninsă de curând
Dar tot văzând, mereu, că vremea trece,
Dorinţa-mi rămăsese doar un gând.

Gândeam că toamna-i scurtă dar alungă
Puţin rămaşii zilei vestitori,
Iar noaptea, hotărând să fie lungă,
Şi-aduce-n ajutor ai ploii nori.

Toate veneau ştiindu-se că pleacă,
Şi-nspre plecare îşi luau avânt,
Ştiam că poşta n-are cum să treacă,
N-ajunge poşta-n margini de pământ.

Treceau în zbor cocorii, multă vreme
I-am tot văzut plecând spre alt tărâm,
Dar eu fixat doar pe idei extreme,
Paşii-mi opream pe-al vieţii caldarâm.

Adun fărâme... Toamna fi-va lungă,
Cerul se va zbate-n agonii,
Mă-ntreb de timpul dat e să-mi ajungă
Să uit de-atâtea-mi foste nebunii.

Venită-i vestea, nici nu ştiu de unde,
Şi nici nu ştiu cum a putut veni,
Dar ştiu că n-a putut să mă confunde,
Că cineva m-ar vrea, cumva, minţi.

Ştiu, clar, că toamna asta e deplină,
Cu roua ce-ngheţa-va pe poteci,
Cu vântul ce, în adierea-i, lină,
Va da de veste lumii că nu pleci.

Şi cum, de cumpeni, nimeni nu mai ştie
Nu se va şti de ce te-ai vrut venind,
Cu dragoste, de dor, din simpatie,
Sau adevărul vieţii intuind.

Clipa-i incertă, însă-i cert, e toamnă,
Va fi să fie toamna vestitor
Că tu-mi vei fi, spre nemurire, doamnă,
Făcându-mă, de drept, nemuritor.

Hoție de leac

În miez de noapte tot am să te fur,
Chiar dacă n-ai să ştii de ce o fac,
Prea multa aşteptare dă contur
Absurdului în care încă zac.

Clipa să treacă... n-am să pot să-ndur,
Simţindu-te, cu-nflăcărare, leac...
Cum nimeni nu va fi, nicicum, în jur,
N-am să aştept prea mult să te dezbrac.

Mireasă n-ai să-mi fii... E prea puţin,
E doar un gest ce poate fi văzut,
Că nu pot coborî un dar divin
Spre pragul unui minus absolut.

Ar fi prea greu dorinţa să-mi abţin,
Oricât m-aş vrea din drepturi decăzut,
Şi-am să te gust, puţin câte puţin,
Spunându-ţi că, de-atâta timp, te-am vrut.

Vei vrea şi tu, fireşte, să te fur,
Ştiind că adevăru-i maniac
Deşi nu se arată prematur,
Ci doar când, prin urmare, e pe plac.

Îţi vei dori, firesc, fără cusur,
A şti sfinţit acel ad-hoc iatac,
Când zori de zi, cu raze de azur
Mă vor zori în roşu să te-mbrac.

Mi-e hotărârea clară... O menţin,
Şi n-am s-o uit... voi fi, însă, tăcut,
Ca întâmplarea s-o trăim deplin
Uitând de alte, multe, din trecut.

Tăcut voi fi... şi n-am să te previn,
Oricât va fi cu tine să discut,
Dar într-o noapte, când va fi senin,
Ne vom primi al faptelor tribut.

Hotar și prag

Pe unde sunteţi, dragii mei, pe unde,
Pe unde drumul vieţii v-a ascuns,
Ce întâmplare încă vă ascunde,
Cât timp de rătăciri vă e de-ajuns?

Într-un demult, când vă dădeaţi dreptate,
Când lumii vă credeaţi nemărginiri,
Crezându-mă deja pierdut de toate,
Mă şi vedeţi pierdut din amintiri.

Acum vă ştiu din simpla amintire
Al unui timp ce mie-mi este clar
Sedus de a greşelii amăgire
Ce prag v-a fost, iar azi vă e hotar.

De mine nu mai ştiţi, de multă vreme,
Decât că nu merg drumuri înapoi,
Şi nici de moarte n-am a mă mai teme,
Încrezător în viaţa de apoi.

Am adunat, cu voi, învăţătură
Şi chiar şi după voi, precum aţi spus,
Când, fără de motiv, vedeaţi cu ură,
Mereu, privirea-mi, îndreptată-n sus.

N-am vrut să văd că voi v-aţi pus pe fugă,
Temându-vă, prea mult, de propriul gând,
Ştiind că timpul poate să distrugă
Pe cei ce urii sufletul şi-l vând.

Sunteţi acum de adevăr departe,
Într-un altfel aşa mă simt şi eu,
Eu însă ştiu că drumul mi-e spre moarte,
Şi-aşa îl regăsesc pe Dumnezeu.

Momentul potrivit...

Deloc nu-mi este greu să am idei,
De-ar fi să nu îţi spun direct, pe faţă,
Aş căuta scăpări prin copci de gheaţă
Ca să nu vezi că drumu-i cu polei.

N-am timp deloc, ştiind că nici tu n-ai,
De paşi pe loc, fireşti în tatonare,
Nici chiar de simplul semn de întrebare
Ce-n aşteptare te-ar lăsa să stai.

Nu mai aştept, nici vorba n-o lungesc,
Las vorbele, în mod direct, să curgă,
Ca drumul înspre tine să-l parcurgă
Cu-ncărcătura-ntreagă de firesc.

Nu poţi dorinţa, toată, să ţi-o negi,
Negării, întru tot, nu-ţi ai motive,
Te ţin în loc priviri retrospective
De care viaţa încă îţi mai legi.

Răbdare am, dar timpul e grăbit,
Tu nu îl crezi, dar el îţi dă de veste,
Cum nu-ţi doreşti menirea să-ţi conteste,
Acceptă că-i momentul potrivit.

Nimic nu pierzi, nimic nu e absurd,
În faţa mea să stai, pe patu-ţi, goală,
Dorindu-mi-te clipă de răscoală
Spre împăcarea-ţi plânsetului surd.

Nici prea devreme nu-i, nici prea târziu
Să mi te laşi, acelui timp, risipă,
Ca să nu pierzi, cumva, a sorţii clipă
Ce mă va face vestitor să-ţi fiu.

De adevăr n-ai cum să te fereşti,
Poţi doar să fugi, sperând că fugi de mine,
Dar, mai târziu, vei şti că porţi în tine,
Povara neizbândei omeneşti.

Acum ţi-am spus, nu spun nimic în plus,
Mereu lăsa-voi dreptul de-a alege,
Poţi pune-n joc doar omeneasca lege
Sau ceea ce-i simţit şi presupus.

Întoarceri de departe

Distanţele ne ţin prea mult departe,
De fapte spui că n-au avut nici rost,
Dar nu te miri că viaţa nu ne-mparte
Între ce astăzi e şi tot ce-a fost...

Tu ştii ce-a fost... Pornire dintr-o dată,
Imbold născut şi fără de motiv,
Cumva ca amintirea dezlegată
Şi reluată-n sens evolutiv.

N-a fost doar gând ce a trăit o clipă,
Nici nu s-a vrut, în timp, lăsa uitat,
Chiar când credeam că viaţa ni-i risipă
În tine m-a lăsat, în veci, purtat.

Nu mă simţeai străin, nici tu străină
Nu a fost dat o clipă-a te simţi,
Trăiam o taină, întru tot divină,
Şi-n noi vroia ceva a consimţi.

N-a fost o faptă, ci un şir de fapte
În care aşteptarea s-a topit,
Şi s-a aprins ca foc pe prag de noapte,
Şi-n zori, să ardă aprig, s-a pornit.

Într-un altfel, sub umbră de secure,
Când gânduri, cu săgeţi, ne-a fost trimis,
Cerul ne-a luat durerea să o-ndure
Ca rostul faptei să ni-l ştim promis.

A fost apoi, un timp, destul să treacă
Tu căutând, ba chiar mergând, un drum,
Eu apă căutând în piatră seacă
Şi încercând răbdarea să-mi consum.

Cu dus şi-ntors au fost să fie toate,
În cale nu-ţi mai stă acum nimic,
Din obicei mai spui că nu se poate,
Dar visele de gând ţi se dezic.

Drumul va fi aducerea-ţi aminte
A ceea ce m-ai vrut şi-ai vrut să știu,
A zilei reci în care tu, fierbinte,
În tine, pe vecii, m-ai vrut să fiu.

Uitând astfel că astăzi sunt departe,
Departele va fi apoi uitat,
Că, pagini lipsă, dintr-a vieţii carte
Le-avem de scris, le-avem de îndreptat.

Destin, pereche sau blestem

Iubito, vin castanii să ne certe
Că toamnei, iată, ne lăsăm pe noi,
Şi gândurile parcă-s prea inerte,
Mult meditând la mersul înapoi.

Miroase chiar a iarnă înserarea
Când orele, cu neglijenţă, curg,
Şi ne privim, forţându-ne mirarea,
Că noapte-ncepe printr-un lung amurg.

Miraţi, pe drept, de marea amăgire
Pe care, ignoranţi, o construim,
Ne-arată cât de grea e o-mpărţire
Când sufletul e tot ce împărţim.

Şi dă cu rest această socoteală
Iar anii trec, oricât i-am ignorat,
Tot căutând cu aprigă-ndrăzneală
Ceva ce, mai mereu, lăsam uitat.

În toamna-aceasta, gri, cu nori de piatră,
Şi nopţi plângând pe-aleile pustii,
Când abia se aud cum câinii latră,
Doar tu mai ştii pe unde întârzii.

Ai porţi închise, geamuri ferecate,
Şi drumuri ce-şi au umbre prin noroi,
Nici zorii nu-i prea vezi să se arate,
Dar vezi în juru-ţi groapa de gunoi.

E loc, acum, de orice întâmplare,
În nici un fel nu ştiu să mă mai tem,
Sunt gata, cu deplină acceptare,
Să-ţi fiu destin, pereche sau blestem.

Fapta ca răspuns

Răspunsuri vieţii cauţi... Nu-ţi sunt clare,
Cum clar nu-ţi e nici unde ai greşit,
Te tot întrebi ce fapte au urmare
Şi-ţi definesc, azi, drumul rătăcit...

Din vorbă-n vorbă, nespunând de toate,
Însă lăsând mai multe spre-nţeles,
Încerc să-ți spun că încă se mai poate
Rod de menire să îţi ai cules.

Întâmplător ne-a fost ca întâlnire,
Pasul ce-l baţi şi drumul ce-l tot merg,
Ca eu să mă întorc din risipire,
Şi urme din trecutul tău să şterg.

Eşti parcă tot mereu în căutare,
Ce drum să ai nu ştii, ca să găseşti
Răspunsul la eterna-ţi întrebare
Încorsetată de mai vechi poveşti.

Răspunsul însă nu îţi e departe,
Simplu, direct, dar prea nemotivat,
Şi care joacă dur, pe-a vieții carte,
Păcătuind spre scoateri din păcat.

Nu e un drum de lungă preumblare,
Şi nu e faptă-n văzul tuturor,
Doar nu se vrea sub semn de întrebare,
În nici un caz un pas şovăitor.

Voieşte doar să pleci cu mine-n lume,
O noapte-n care vieţii să ne dăm,
Uitând de omeneştile cutume
Nouă, prin noi, pe noi să ne redăm.

Timp prea puţin vei spune... însă viaţa,
În timpul ce rămas va fi de vis,
Va risipi, din drumu-ţi toată ceaţa
Lăsând să vezi pe unde-l ai deschis.

O simplă faptă, zisă omenească,
Va fi atunci, spre mers, întâiul pas,
Când viaţa se va vrea să se renască
Redându-ţi, ţie, timpul ei rămas.

E drept, va fi, voind, să se repete,
Ştiind că e firesc a fi-ntreit,
Ca să îţi ai ideile complete
Şi să-mplineşti tot ce îţi e sortit.

O noapte de veșnicie

Te-ai strecurat, prin noapte, lângă mine
Simţindu-mă că nu prea pot să dorm,
Mi-ai spus că eşti a mea şi se cuvine
Să împărţim al clipei rost, enorm.

Şi m-ai voit aprins, o vâlvătaie,
Lăsându-te, să fii, sub mine, jar,
Chiar de-ar fi dat să vină nori cu ploaie,
Căderea ei să fie în zadar.

De parcă te ştiam de-o veşnicie,
M-am regăsit în tine, brusc, profund,
Lăsându-mă să fiu, cu totul, ţie
Cel ce dorinţei, hotărât, răspund.

Desculţă, despletită, doritoare,
N-aveam nici un motiv să te opresc,
Nici mâna n-am oprit-o să-mi coboare
Spre coapsele-ţi cu tremur nebunesc.

Mâna-mi simţea mătăsuri şi dantele,
Amestecând trăirea cu-n miraj
Ce pântecu-l făcea un cer cu stele
Făcându-mă să am mai mult curaj.

Mă îndeamnai s-ating cu nerăbdare
Cât mai înaltu-i splendid opalin,
Dând relevanţă pragului divin,
Cu dor de adevăr şi de urmare.

Simţiri te învăţau, şi-n tresărire
Gurii-mi flămânde sânii îi dădeai
Mizând pe adevăr şi pe iubire.
Când veşniciei gândul ţi-l lăsai.

Timpul trecuse... lângă mine, goală,
Privindu-mă, încet ai adormit,
Nemaiştiind că viaţa-mi, în răscoală,
Vroia să-şi aibă rostul regăsit.

În zori abia, simţind îmbrăţişarea,
Având trăiri de vis înaripat
Ţi-ai dat răspuns, ştiindu-mi întrebarea,
Ce rost îşi are-al zilei înnoptat.

Perspectivă de concret

Mi te doreşti... Îţi spui că n-ai motive,
Dar nu îţi poţi opri al tainei gând,
Ai vrea să ştii că fi-va în curând,
Dar cauţi şi idei alternative.

Imbold firesc te mână înainte,
Ai vrea să simţi, să ştii în fapt real,
Să faci din ideal un pas normal,
Descris, fără nuanţe, prin cuvinte.

Dar tot îți vrei, pornirea, judecată
De ceea ce tu zici c-ai învăţat
A fi real, corect, justificat,
Lăsând să vezi cum fi-va altădată.

Mi te doreşti să-mi fii... Ţi-e teamă-a-mi spune,
A-mi spune ţi se pare nefiresc,
Temându-te de visul, omenesc,
Când, între judecăţi, se interpune.

Ai argumente multe împotrivă
Chiar dacă simţi că n-au nici un folos,
Dar tot le-ntorci pe faţă şi pe dos
Voindu-le a-ţi fi de perspectivă.

Nu-bine, spui... dar nu ca o negare,
Vrei gândul să devină convergent,
Dar nicidecum nu-ţi pare o-ntâmplare
Că, în imbold, îţi sunt mereu prezent.

Mi te doreşti să-mi fii reală faptă
Şi adevăr de-a pururea concret,
Chiar că acum, cu teama de regret,
Vorbeşti, cu tine, de dorinţă-n şoaptă.

Visare din îndoială

Gândurile îndoielii

vin când nu vreau să le-aştept,

Chiar din simpla căutare

a banalului concept,

Amintiri ce par uitate

mă cuprind ca într-un ştreang,

Sau m-ajung, lovesc prin spate,

prin efect de bumerang.

Chiar îmbrăţişarea morții

şi privirea lui Typhon

Mi se-arată cu detalii,

nu mai stă în simplul zvon,

Tot încerc, cu multă trudă,

decăderea s-o previn,

Însă n-am nici o putere,

strigătul mi-e lung suspin.

Ajung toate fără formă,

în decorul sideral,

Nici timpul n-are măsură

e deja concept banal,

Orice fel de întrebare

îşi dă-n sine un răspuns,

Ce încearcă să se ştie

ori absurd, ori de ajuns.

Greu, pierdut, cumva cu vină,

caut ochii să-i deschid,

Regăsind alte detalii,

care nu mai coincid,

Curios, totuşi cu teamă,

ies, încet, încet din vis,

Mă târăsc să ies din iadul

care mi se-arăta promis.

Regăsesc, privind, lumina,

ca pe-o bornă de hotar,

Răscolită de furtuna

unui timp imaginar,

Evadarea din fantasme

greu îşi face gânduri noi,

Amintindu-și de de prea multul

întuneric şi noroi...

Versul ca sentință

Versul, scriindu-l, mi-ai păşit în gând
Venind, încet, încet, de nu ştiu unde,
Când lumea mea părea sǎ se scufunde,
Ideea nemuririi omorând.

Şi, cum uita, să-şi aibă ceva sfânt,
A fost cuvântul lacrima fierbinte
Prin care tu i-ai luat-o înainte,
Punându-l să îşi aibă iar avânt.

Azi, chiar de-aş vrea, nu pot sǎ te separ,
Scriind, a fost să îmi devii o lume,
Iar versul s-a făcut a fi anume
Spre a uita de-al anilor hotar.

Albei hârtii îi las ce ţin secret,
Tot scriu pe ea ce-aş vrea să-ţi spun doar ţie,
Chiar îndrăznesc să-ţi spun, prin poezie,
Că timpu-aş vrea să treacă mai încet.

Departe par că-ţi sunt, dar ştii că-n gând,
Sunt lângă tine clipă după clipă,
Şi zbor, de dor, pe-a visului aripă,
Ca să mă simt, în palma ta căzând.

De când te ştiu, ceva s-a întâmplat,
Mă-ntreb de-i vina ta... sau vina mea,
Că nu mai ştiu ce rost ar mai avea
Să scriu de-mpotrivire dominat.

Îmi este greu, de-aceea te tot chem,
În vers cu rimă, clară, şi mǎsurǎ
Ce-i una cu-a dorinţei anvergură,
Ca binecuvântare, ori blestem.

Mai stau, cumva, la margine de cer
Atunci când taci, şi sufletul tău plânge,
Durerea, fără milă, mă constrânge
Să-nvăţ că sunt, al vieţii, efemer.

Scriindu-ţi ţie, viaţa-mi s-a schimbat
Poemul vieții mele-ţi aparţine,
Să mă întreb de ce, nici nu îmi vine,
Prea clar îmi e că astfel ne e dat.

Îndemnul îmi e clar, îl simt mereu,
Nici nu conteazǎ de-i a cuiva vina,
Cuvântului doat tu îi eşti Lumina,
Ce simt, cum simt... cunoaşte Dumnezeu...

Îţi dau, dovada, prin cuvântul scris
Că trupul tău îmi este sfântǎ carte
Şi-mi fi-va cale-n viaţa, până-n moarte,
Şi, mai departe, drum spre paradis.

Nu-de mirare... Vreau să te citesc,
De cât mai multe ori şi fără grabă,
De câte ori simt viaţa că mă-ntreabă
Cum, în real, normalul definesc?

Păşesc uşor să nu îţi facă rău
Ideea că-mi vei fi, pe totdeauna,
Ceea ce nopţii-i este, dată, Luna,
Şi, trăitor, mereu, în gândul tău.

Aşa voi fi luminii vestitor,
Exonerând de orice vină clipa
Când se îndeamnă să-mi alunge pripa
De-a căuta esenţe în decor.

Iar din silabe de-am să fac poem,
Se vor găsi împerecheate-n rime,
Scrisul de vers, în forma din vechime,
Mi-e binecuvântare şi blestem.

Cântec de vânt

Vântul e rece... cântă prin în zăvoi,
Cerul îşi varsă lacrimi triste-n iarbă,
Pământul nu mai poate să absoarbă,
Deja e plin de plânsetul din noi.

Din patru zări vin norii în convoi,
Tunând şi fulgerând încep să fiarbă,
Preschimbă ziua-n noapte surdă, oarbă,
Iar noi abia mai ştim ce e cu noi.

Ne căutăm feriri de-aceste ploi,
Dar lacrima ni se prelinge-n barbă,
Şi gândul reîncepe să ne fiarbă,
Iar noi uităm, din nou, de tot, de noi.

Dar noi, în plină larmă de război,
Sorbim iubiri în noaptea lungă, oarbă,
Şoptim, fără motiv, sudalme-n barbă,
Până uităm, încet, încet, de noi...

Vântul e rece... cântă în zăvoi,
Deja e plin de plânsetul din noi.

Neputințe-n nepăsare

N-am cum să fac să stau fără să-mi pese,
Când te privesc prin faţa mea cum treci,
Să îmi înfrâng un gând care se ţese,
Voind, ca să tot vii, să nu mai pleci.

Nu pot să iau, din jur, nimic în seamă,
Şi nici să văd altceva, orice-ar fi,
Instinctualul dor spre vis mă cheamă
Reînvăţând ce-neamnă a iubi.

Încerc mereu, dar nu mă pot abţine
Să-mi duc privirea cât mai mult în jos,
Dar umbra-ţi văd, şi-mi amintesc de tine,
Şi gândul se întoarce, brusc, pe dos.

Tremur de umbră văd, dar nu mă miră,
Dorinţe-n tine simt, şi sunt fireşti...
Tu ochii-mi vezi, şi vezi că te admiră,
Dându-mi îndemn spre fapte omeneşti...

Ştiu cum privirea ta, orice ai face,
Pasul îmi bate, tot mereu, pe loc,
Şi noaptea nu îmi lasă somnu-n pace,
Mă face să resimt arsuri de foc.

Te-ntreb pe tine, cum să nu îmi pese,
Cum să privesc cât mai departe-n zări
Şi să aleg meschine interese
Uitând de-ale spreranţelor chemări?

Iubirii nu-i pot pune bariere,
Nici tu, în vis fiind, nu poţi opri
Dorinţa care, tot mai mult, ne cere,
Măcar, din când în când, a ne uni.

N-am ce să fac să stau fără să-mi pese,
Când în priviri mi-apari de nicăieri,
Simt că mi-e greu şi-ncep să mă apese,
Ştiutele-ţi, deja, învăpăieri.

Șoaptă de vânt

Mă striga aseară vântul,
Arătându-mi înspre vară,
Şi cum duce el cuvântul,
Ca să-i facă forma clară.

Pustiind, în zbor, pământul,
Ars de-a zilei grea arşiţă,
Tot îşi căuta avântul
Într-a zilei rămăşiţă.

Tremura în braţe-mi cerul
Parcă prins în copci de gheţă
Învelind cu nori misterul
Zorilor iviţi din ceaţă.

Mă ştia că sunt străjerul
Orelor de peste noapte
Ce-mi dădeau, ziua, reperul
Disonanţei multor şoapte.

Vântul îmi găsise dorul,
Într-al ierbii dor de coasă,
Când, schimbându-se decorul,
A văzut că-i generoasă.

El, privindu-mi viitorul,
Şi pe mine drept în faţă,
Îmi şoptea, dându-mi onorul,
Mă gonea, din nou, spre viaţă.