Mă iartă... Gându-mi ştiu ştrengar,
De-atâtea ori îl văd fugind la tine,
Să-l stăpânesc e luptă în zadar,
Nu vrea, în nici un chip, să stea cu mine.
În zori de zi, cum nu prea fac un rost,
Nu-l pun ceva, în mod direct, să facă,
Îmi spune, mai târziu, cum că a fost
La tine... timpul să-şi petreacă.
Tu poate-l simţi... te mângâie pe sâni
Sau ochii, cu iubire, vrea să-ţi spele,
Şi uneori te face să-l îngâni
Lăsându-ţi ţie, lacrimile mele.
Sau poate-l simţi pe pântec, jucăuş,
Sau între coapte stând, cu îndrăzneală...
Dorinţelor se face cărăuş,
Însă tot mie-mi cere socoteală.
În miez de zi, cu greu mai dau de el,
Mă crede prin în fel şi fel de fapte,
Şi tainic hotărât, dar şi rebel
Vine la tine să-ți vorbească-n şoapte.
Mereu pornit, cu timpul în război,
Şi nevoind o clipă să cedeze,
Îţi spune o poveste cu noi doi,
Sigur fiind că ea o să urmeze.
Şi nu-i nici ruşinat, deloc timid,
Când se arată plin de cutezanţă
Când zice că destule coincid
Nimic nu vede-a fi în discordanţă.
Spre seară-l prind, uşor se dă de gol,
Atunci am timp să-l cert, însă mă minte
Îmi spune că el face, benevol,
Simţirilor lumească-mbrăcăminte.
Dar nici atunci nu stă ascultător,
Face ce face, caută o cale,
Vine la tine şi, seducător,
Îţi spune cum trec clipele-mi banale.
Se şi dedă uşor la fantezii,
Dând vina pe ideea prea succintă,
Că de o viaţă te aştept să vii,
Când, adormită, trupul îţi alintă.
Mă iartă dar, că e aşa grăbit
Şi clandestin ajunge pân' la tine,
Nu-l denigrez, nu sunt un ipocrit,
Ce-ţi spune el există şi în mine.
Îi spun, de multe ori, că nu-i normal,
Să-ţi spună tot, ba chiar să îţi arate
Că nu-s străin de tot ce e real
Şi mi te-aş vrea pe veci, dacă se poate.
Ştiut să-ţi fie, rar de tot accept,
Dar mă întreb de nu e o greşeală,
Dacă e drept sau mai deloc nu-i drept
Să am această mare îndrăzneală.
Dar e firesc, cumva, să mă feresc,
Făcând prejudecata nouă lege,
Şi să mă tem să-ţi spun că te iubesc
Din teama unei lumi ce nu-nţelege?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu