Liman

Am dus război cu sufletul prea mult,
Uitând cumva de ce mai şi trăiesc,
Am învăţat să tac şi să ascult,
Azi însă vreau limanul să-mi găsesc.

Adăugând un sens de ultim gând,
În joc aduc al lumii început,
Chiar dacă viaţa o mai duc plângând,
Eşti tot ce vreau. Eşti tot ce n-am avut.

În miez de noapte caut înspre cer,
Dorinţei mele împlinire eşti,
Un jurământ ne leagă. Un mister,
Balsam al răscolirii-mi sufleteşti.

Semn de nume

Simt din nou că viaţa e un vis...
Am văzut că soarele răsare,
Mi-ai deschis un drum spre paradis,
Am ucis un semn de întrebare.

Am pus vorba noastră ca accent,
Nopţile ne-au readus la viaţă,
Sunt perpetuu un adolescent
Izbăvit de copcile de gheaţă.

Ştii şi tu că viaţa e un vis...
Şi mereu eşti rază de speranţă
Ne-am sortit un loc în paradis,
Regăsind reala cuntezanţă.

Am pus fapta noastră ca accent,
Hotărând să reclădim o lume,
Să trăim tot timpul în prezent,
Să simţim că-avem acelaşi nume.

Destin de lacrimi

Eu nu îmi mai aduc nimic aminte
Şi totu-mi pare că-i aşa real,
Destinul meu e scris în trei cuvinte
Ca un abuz de lacrimi ideal.

Din prima clipă am uitat de toate,
Simţeam că cerul cade în abis,
Aşa cum ştiu că totuşi se mai poate
Să fim noi doi un colţ de paradis.

Când vânturi bat şi drumuri se înfundă,
Te chem stingher şi caut pasul tău,
O lacrimă de soare mă inundă
Şi nu mai ştiu ce-i bine şi ce-i rău.

Trăiesc în tot ce viaţa-mi pune-n faţă:
Războaie, drame, vorbe de scandal.
Destinul meu, adus de-un val de ceaţă,
E un însemn de lacrimi, ideal.

În toiul luptei caut spre lumină
Şi-mi dă puteri o stea ce-a răsărit,
O lacrimă îmi spune că-s de vină,
Dar ăsta sunt. Vreau şi un fruct oprit.

Nu am hotar când marginea de lume
Îmi pune-n cale sensul interzis,
În trei cuvinte cândva mi-a dat nume,
Să pot da viaţă ultimului vis.

Şi uit mereu şi nu-mi aduc aminte,
Şi rostuiesc o soartă din cuvinte.

Paradoxalul sens

Paradoxal, când alţii vor să moară,
Obişnuiţi c-un trai de zi cu zi,
Eu regăsesc, acum, a doua oară,
Puterea şi dorinţa de-a trăi.

În clandestinul nopţii care trece,
Bat pragul absolutului comun,
Şi, fără să mă-mbăt cu apă rece,
Din vânturile vieţii mă adun.

Iar dacă toate merg spre totdeauna,
Între un plus şi-un minus infinit,
Zorii de zi au împletit cununa
Speranţei de înalt nebiruit.

Când încă toţi se miră că se poate
Să redevin mereu adolescent,
Eu regăsesc, acum, un drum în toate
Şi dau alt sens realului prezent.

În labirintul zilelor de mâine
Aduc şi întristarea din trecut,
Pun preţ egal între un colţ de pâine
Şi-acest elan spre ţel necunoscut.

Iar dacă somnul nopţii mi se duce
În umbra remanentă din priviri,
Îmi port cu grijă, singur, a mea cruce,
Spre orizontul ultimei zidiri.

Paradoxal, cu sens de legământ,
Eu las amprenta mea unui cuvânt.

Rost întru noroc

Se simte că-i furtună peste tot
Şi valul trece iarăşi peste mal,
Se rupe-n două-al lumii piedestal
Tocit de al căldurilor complot.

Un uragan al timpului trecut
Face ravagii mari în calendar,
Şi toţi se zbat acum, dar în zadar,
Se pierde totul în necunoscut.

Teroarea clipei urcă mult prea mult,
Victimizând al zilelor hotar,
Şi doar speranţa gândului hoinar
Rezistă într-al nopţilor tumult.

Chiar zborul prin furtunile de foc
Aduce-n plâns întregul lumii vis,
Înnobilând al lumii compromis
Cu un blestem de rost întru noroc.

Dialog cu sufletul

Pun iar pariu şi viaţa mea în joc,
Că, vreau-nu vreau, opri-voi timpu-n loc
Şi am să fiu acelaşi orişicând,
Ca să îmi fii mereu, mereu în gând...

Călătoresc spre pasul ce va fi,
Spre adevărul fiecărei zi,
Pun pasul meu alături de-al tău pas
Şi încă ştiu cât timp a mai rămas...

În dialog cu sufletul rămân,
Să mă mai cred al gândului stăpân,
Dar îmi şopteşte soarele-n apus
Că nu am spus tot ce aveam de spus...

Dar oare n-am rostit ce-n nopţi gândesc
Temându-mă să-ţi spun că te iubesc?
Credeam că ştii că nu mai cred că-s eu,
Mă tot trezesc cu tine-n gândul meu...

Am fost cândva torent prea trecător,
Azi am rămas să caut un izvor.
În curgerea în care trec firesc,
Izvor îmi eşti - Izvorul meu lumesc.

De-mi eşti alături, n-am să pot să fiu
O frunză-n vânt, pierdută în pustiu,
Şi nu mi-aş mai dori să plec deloc,
Tu îmi eşti apă, cum îmi eşti şi foc.

Dar am curaj în ochi să te privesc,
Fără de teamă să te regăsesc,
Şi să-mi pun clipa strajă la hotar
Şi să te vreau al şoaptei mele dar...

Privit-am într-o seară-ntâmplător,
La ceasul când credeam că iarăşi mor,
Şi am văzut un cer înseninat
Şi mi-am adus aminte ce-am uitat.

Şi trebuie să uit că am căzut,
Că mi-a fost greu, că multe m-au durut,
Voi trece mai uşor peste ce-a fost
Şi vom putea s-avem, în doi, un rost.

Aşa va fi, chiar dacă-i nefiresc,
Vei fi a mea, când zorii se ivesc,
Voi fi al tău. O noaptea de-nceput
Şi ai să ştii de-atunci ce mult te-am vrut.

Contur de lacrimă

Pătrund în şoaptă printre gânduri triste,
Preocupat de-al clipelor trecut,
Şi-n vorba mea începe să existe
Hotarul spre eternul absolut.

Înstrăinat de zodia-mi firească,
Adun mereu al lacrimei contur,
Şi simt că o-ntâmplare nelumească
Mă face o privire să îţi fur.

Şi te privesc în visul unei şoapte,
Cu sufletul zdrobit de absolut,
Doar viaţa-mi pare c-a rămas o noapte,
În care toate-au fost un început.

Şi toate câte sunt sunt pas firesc
Pe drumul ce îl bat să te găsesc!

De mi-a fost dor...

Pe umeri, fără grijă, duc poveri,
Şi mă găseşti mereu, pe nicăieri,
Sfârşind mereu tot ce am început,
În viaţă n-am cerşit nici un sărut.

De mi-a fost dor, am tot privit în zări,
Poate-am oftat sedus de depărtări.
Îngenuncheat mereu la poarta lumii,
Nu m-am vândut trădării sau minciunii.

Şi toate mi le-am dus cum am putut,
Chiar soarta lumii totuşi m-a durut,
Si voi dori mereu un cer senin
Şi alunga-voi norii care vin.

Pumnal în tâmplă

Cât trecători rămânem, se întâmplă
Să fim doar flacări, fără un destin,
Şi doar pumnalul, resimţit în tâmplă,
Mai picură-n paharul deja plin...

Înlocuim o vorbă cu un gând,
Înlocuim trecutul cu poveşti,
Mai trecem peste adevăr plângând
Şi aşteptăm în întuneric veşti.

Dar poate în cuvânt găsim puteri,
Chiar dacă-n toate încă mai greşim,
Să revenim aici de nicăieri,
Găsim puterea încă să trăim.

Sau, dacă rostul nu-i un şir de glume
Şi nu trăim gândind la ce-a fost ieri,
Putem să reclădim în noi o altă lume,
Mereu în pragul altor primăveri.

Eu, val al mării

Un val al mării vine către mine,
Restituindu-mi gândul de demult,
Eu nu-nţeleg de ce îmi aparţine
Şi nu-nţeleg de ce îl mai ascult.

Mă aşteptam să simt că briza mării
Va pune frâu pornirii de acum,
Dar nu-mi dă pace rodul întâmplării
Şi sunt sortit să fiu mereu pe drum.

Îmi udă ochii lacrima amară
Şi miezul nopţii vine prea curând,
E-aşa-ntuneric în această seară,
Chiar pescăruşii trec şi se ascund.

Vroiam să ştiu dacă e totuşi bine
Că te aştept, că vreau să te găsesc,
Dar cum nu ştiu ce faci, ce e cu tine,
Pe ţărmul mării vreau să-mbătrânesc.

Şi într-o zi, oricare-ar fi să fie,
Să mă găseşti, privind spre asfinţit,
Un anonim de care nu se ştie
Nici cine-a fost, nici cum a-mbătrânit.

Dar dacă totuşi apa n-o să poată
Să rostuiască viaţa-ntr-un alt fel,
Am să mă-ntorc să fim ca altădată:
Tu – floare rară, eu – mereu rebel.

Şi-n zori de toamnă, tot pe malul mării
Vom da iar sens destinului în doi,
Înnobilând o şoaptă a chemării
Cu harul sfânt al patimii din noi.

Zăpezi şi geruri ne vor prinde bine
Şi valul mării ne va încălzi,
Ai să rămâi mereu numai cu mine
Şi ţărm al mării mele ai să fii.

Eu val voi fi, ce vine şi tot vine,
Trecând acum prin neguri şi lumini,
Mă voi opri când voi ajunge-n tine
La ceasul când speranţei mă închini.

Altar de foc

Într-un cotlon al gândului găsesc
Un drum, în paşi, spre tot ce va urma,
N-aş vrea să ştiu, aş vrea să şi greşesc,
Dar toate, într-un fel, vor exista.

Atâtea porţi, pe drumul redeschis,
Vor pune semne şi vor da răspuns,
Iar timpul, într-un tainic val de vis
Va înţelege dacă-i de ajuns.

Apoi, din umbra norilor târzii
Va fi să cadă un altar de foc
Şi, sub stindardul nopţilor pustii,
Blestem va fi: de viaţă şi noroc.

Sens de nume

Pe drumul meu, spre ziua de-mplinire,
gândesc cuvântul încă nerostit,
tărăgănând mereu, ca amintire,
obsesia hotarului sortit.

Iscată dintre valuri de furtună,
când timpul se scurgea în mod firesc,
ispita dintr-o lacrimă de lună
are acum un nume îngeresc.

Lăsând hotarul undeva departe,
Colind prin viaţă dinspre moarte...

Teii din Copou

Au înflorit iar teii din Copou,
Şi noaptea, luna, cerul străjuieşte,
Răstălmăcesc o şoaptă cu ecou,
Să simt că-mi duc destinul omeneşte.

Cu pas încet hotarul vieţii trag
Către o zi ce gândul îmi adună,
Doar miezul nopţii, ce mi-e iarăşi drag,
Povestea noastră vrea mereu s-o spună.

Şi tot aştept să fiu un bun comun,
Vândut ca supliment pe o tarabă,
Să pot să tac, să pot să mă supun
Celor ce iar, de tine, mă întreabă.

Au înflorit iar teii din Copou
Şi-un colţ de lună îmi mai şterge faţa,
Redându-mi hotărârea ca, din nou,
Să-ţi spun în şoaptă: Bună dimineaţa!

Mai mă opresc din mers privind tăcut,
În aşteptarea ce se tot lungeşte,
Şi-mi caut un prenume de-mprumut,
Să fiu un anonim ce-n gând trăieşte.

Şi tot aştept tarabei să mă dau,
Să simt că vânzătorii mă ignoră,
Să nu mai pot nici locului să stau,
Deşi o zi de-a mea la voi e-o oră.

Dac-aş şti...

Dac-aş şti că pot aduce
Soare în inima ta,
Într-a timpului răscruce
Chiar acum m-aş aşeza.

Dac-aş şti că pot reface
Punţi ce aripi îţi pot da,
Drumul vieţii l-aş întoarce
Şi destin aş recrea.

Dac-aş şti că pulsul clipei
Este gândul tău şi-al meu,
M-aş şi dărui risipei,
Ca să fim doar noi mereu.

Dac-aş şti... Nu ştiu... Se ştie?
Nopţii îi dau sens de zi,
Fie deci ce-o fi să fie,
În curând te voi găsi.

Priveşte cerul

Priveşte, cerul nopţii e brăzdat
De încă o istorie de-o clipă,
Doar adevărul e îndurerat
De-atâta zarvă şi de-aşa risipă.

Hotarul umbrei e din nou strivit
De trecerea firească, efemeră,
Doar paşii mai ţintesc spre infinit,
Încătuşaţi de-un semn de barieră.

Câte un gând mai are drum închis,
Când la-ntrebări încearcă să răspundă,
Ori, obosit de-al vieţii compromis,
Se pierde-n râu de lacrimi ce-l inundă.

Aripi frânte

O nouă stea din cer ne luminează
Şi caută vieţii să-i dea nume,
Eu tot aştept pe margine de lume
Un semn şi-un gând pe-o lacrimă de rază.

Prin norii negri simt că pleci departe
Şi spre dezastru toate se vor duce,
Iar tu rămâi un nume pe o cruce
Şi adevărul lumii ne desparte.

Altarul clipei a aprins şi cerul,
Şi aripi frânte se ivesc din ape,
Strivind o clipă caut de aproape
Răspunsul ce învăluie misterul.

Ignorând...

Oricât m-ai ignora, tu ştii prea bine
Că vreme nu m-ai este de pierdut
Şi, hazardându-te spre absolut,
Ai să-nţelegi de ce te-ntorci la mine.

Când faci abuz de vorbe-ntortocheate
Pui doar accent pe timpul tău trecut
Şi uiţi că sunt un om necunoscut
Ce ştie şi ce vrea şi ce se poate.

Tu, în întoarceri vrei să-ţi afli calea
Şi să repari castele de nisip,
Aşezi o umbră tristă pe-al tău chip
Când într-o parte-i dealu-n alta-i valea.

Şi mă ignori şi crezi că poţi fi totul
Sub zodia hotarelor de foc
Sau poate uiţi că ţin şi timpu-n loc
Când pun în joc şi soarta şi norocul.

În tot ce spun e semn că arde cerul
Şi curge-n picături ce ard mereu
Şi-acel final ce-l port în gând mereu
Va risipi, predestinat, misterul.

Eu bat drumul...

Grâul dă în pârg şi se zvoneşte
Că va fi şi-n toamnă rod bogat,
Eu bat drumul ce se tot lungeşte,
Ca să pot la poarta ta să bat.

Vara îmi dă semn de împlinire,
Ca să caut locul ce ni-i dat,
Eu bat drumul dinspre dezrobire
Şi-acel timp de vis înnobilat.

Vremea mi-e-mpotrivă câteodată
Din furtuni mi-e greu să mă adun,
Eu bat drumul către tine, fată,
Şi în palme inima-mi îţi pun.

Premoniţie

Am gânduri mari şi cred că se-mplinesc
Cu fiecare noapte care trece,
Şi chiar atunci când suflă vântul rece,
Nu mă mai tem şi ştiu că te iubesc.

Din lacrimi izgonite din destin
Adun speranţa clipei de-mplinire,
Şi uit trecutul ars de-a ta privire,
Când mă priveşti în unda-mi de suspin.

Am gânduri iar şi nu le mai opresc,
Înalturi albe mai mereu mă cheamă,
Şi nu mai simt nicicum că mi-ar fi teamă,
Mi-e teamă doar să-ţi spun că te iubesc.

Un gând mereu…

Iubita mea, priveşte cerul nopţii
Şi luna-n răsăritu-i prea grăbit,
Ca să mă vezi zdrobit de-un pas al sorţii
Şi răstignit pe-o muche de cuţit.

Hotare triste am fixat în grabă
Şi trandafirii sunt înmuguriţi,
Dar dacă vine noaptea şi mă-ntreabă,
Eu n-am să spun nicicând că sunt striviţi.

Un ger răzleţ a vrut să îi ucidă
Şi drumul să ne ducă-n necuprins,
I-a cam atins suflarea lui aridă
Şi crede că definitiv ne-a-nvins.

Iubita mea, am munţii lângă mine
Şi martor mi-este ceru-nseninat,
Îţi jur că iarăşi primăvara vine
Şi toamna va avea un rod bogat.

Şi-n iarnă o să vezi şi flori de gheaţă,
Şi Flori de Colţ în suflete crescând,
Eu voi da veste că-ntr-o dimineaţă
Vei fi o stea cu ochii surâzând.

Va fi o vară cum n-a fost vreodată,
Cu nopţisenineşi-mpliniri de vis,
Mai toatălumea va privimirată
Că cerul vieţii ni s-a redeschis.