Ritmul mărturisitor

Viaţa părea că îţi tot dă de furcă,
Pădurile păreau fără copaci,
Prezenţa mea ziceai că te încurcă,
Avându-ţi gând în vis să te îmbraci
.
Şi-aveai privirea rece şi-ncruntată,
Dovada că trăiai altfel de gând,
De întrebări prea multe frământată,
Nemaiavând nici logică, nici rând.

Lăsându-ţi timp să îţi înfrunţi mânia,
Ochii-mi erau spre sânii tăi ţintiţi,
Ştiind că înfruntându-ţi ironia,
Se vor voi sub pieptul meu striviţi.

Şi-n ultima zvâcnire de speranţă
Când goală-n faţa mea ai apărut,
Te-ai vrut cu adevăru-n consonanţă,
Urmării dându-i rol întrevăzut.

Nu exista nici urmă de-ndoială
Ca timpul să îl vrei mai mult trecut,
Când mi-arătai că pot să dau năvală
Trecând peste încetul început.

Cuvintele cu greu pot să descrie
Cum toate ajungeau în pol opus
Şi timpul devenea o mărturie
Al ritmului doar de trăiri impus.

Firesc, fără idei preconcepute,
În pântec mă voiai prizonier,
Distrugător al ultimei redute
Ce nu-ţi lăsa privirile-nspre cer.

Şi te simţeam zvâcnind, convingătoare,
Spre un final cu rol de corolar,
Simţindu-te-ntru totu-nvingătoare
Şi-avându-mă ca dar, fiindu-mi dar.

Precisele potriviri

Vom fi-mpreună într-un miez de noapte
De care nu vom şi că s-a trecut
Cât noi, dedaţi la adevăr prin fapte
Vom trece de un prag necunoscut.

Vei fi de la-nceput ca o scânteie
Ce ştie să aprindă focuri mari,
Voind să-ţi ai simţirea de femeie,
Întregul de nimic să îl separi.

Mâna-pe copse va urca grăbită
Simţindu-le rotundu-ntredeschis
Fiindu-mi semn de clipă potrivită
Să fiu neşovăielnic şi precis.

Vei spune-n şoaptă că nu sunt cuminte
Ca să îmi fie clar că e firesc
Să te descopăr, fără de cuvinte,
Şi-al întâmplării rost să-l definesc.

Îţi vei dori ca-n lipsa-mi de oprire
Al coapselor contur schimbând încet,
Să îmi deschizi un drum spre nemurire,
Lăsând uitării umbre de regret.

Şi-ncet, încet, simţindu-mă în tine,
Spre profunzimi vei face să-ţi pătrund,
Ca dar să-ţi fiu, aşa cum se cuvine,
În pântecu-ţi fierbinte şi fecund.

Zvâcnind vei da simţirilor trăire
Şi faptelor motiv de repetări,
Punând accent pe-a clipei dăruire,
Firească după nopţi de aşteptări.

Urmarea-n timp din tine se va naşte,
Prin hotărâri de mult mai mari schimbări,
Ştiind, fără regret, a recunoaşte
Răspunsul mult prea multor întrebări

Măsura de dorinţe

Am cam trecut, cu mult prea mult, măsura,
Ne-ar spune cei ce-n umbră te privesc...
Doar tu, măsori pe tine, anvergura
Nopţii în care-ai fost model lumesc.

Brusc mi te-ai vrut cu totul cunoscută
Chiar şi ştiind că vei trăi schimbări,
Iar calea de urmat e absolută,
Şi absolute-s toate prin urmări.

Privirea era clară ca dovadă,
Iar sânii dădeau alte mari dovezi,
Lăsând, în mod deschis, să se-ntrevadă
Că n-ai deloc voinţă să parezi.

În juru-ţi tot credeai că este ceaţă,
Chiar dacă-ţi arătam că e senin,
Spunându-mi că încerci să fugi de viaţă,
Bând şi tot bând pahare cu pelin.

Dar tocmai când voiai să uiţi de toate,
De ceea ce-a venit întâmplător,
Din haine m-ai lăsat să te pot scoate,
Şi-aşa să fii splendoare în decor.

Eram doar noi, n-aveam de ce ne teme,
Nici chiar de umbre nu eram văzuţi,
Doriţi şi doritori de-o altă vreme,
De clipa-mpreunării cunoscuţi.

Ţi-era-nţeles, ştiai că sunt în tine
Din vremuri de visări ţi nopţi fierbinţi
Firesc fiind, aşa cum se cuvine,
Să nu mai tragi de timp, să nu te minţi.

Şi-acum când toate sunt deja trecute,
Când pragul dintre noi deja-i trecut,
Înveţi s-accepţi trăirile-absolute
Ce vor da sens măsurii de-nceput.

Coincidenta anatemă

Pasului sub lună plină,

Luciei

Mă porţi în tine clar autograf,
Perpetuu şi cu formă definită,
Excedentară norilor de praf
Ce viaţa-ţi arătau ca netrăită.

Din pâcle de motiv întâmplător
Timpul ţi-a dat răgaz de-a înţelege
Că toate au un rost, precis, al lor,
Ieşind dintr-un tipar cu rost de lege.

Ţi-am devenit, cu sens concret, real,
Jalon şi, totodată trambulină
În saltul tău din valuri înspre mal,
Spre a te şti de vină şi divină.

Pasul ne-a fost, din vremuri vechi, promis,
Şi tocmai când credeai că nu se poate
Neaşteptat, momentul l-au decis
Idei ce la iveală l-au vrut scoate.

Dorinţa-n miez de noapte ne-a aprins
Cuprinşi de-a nopţii linişte extremă,
Şi pe de-ntregu-n tine m-ai cuprins
Pierduţi de-a lumii veche anatemă.

Pe drumurile vieţii iarăşi pleci,
Identitatea însă-ţi e schimbată,
Şi-aşa vei vei fi... de-a pururea, pe veci,
N-ai să mai fii cea care-ai fost odată...

Însemnul meu, aşa cum ştii că sunt,
Va fi îndemn spre calea cea mai dreaptă
De-a nu-şi dori banalul amănunt
Cel simplu tobogan şi nu o treaptă.

Îţi voi tot fi, pătrunzător profund,
În tine clară, pururi mărturie,
Fără să vrei concretul să-l ascund,
Orice ar fi, în orice fel, sa fie.