Idei prin sită

Am pus idei sub semn de întrebare,
Mirându-mă că au și un răspuns
În forma-n care simpla exclamare,
Spunea ceva dar nu îndeajuns.

Dar întrebarea, neavând doar țintă,
S-a dovedit a fi un corolar
Al faptelor ce nu mai pot să mintă,
Zicând că n-au, de ce-a urmat, habar.

De multe ori, condiția sumară,
Este exemplul clar și elocvent
Că toate au, în forma lor primară
Reper în timpul ce-l numesc prezent.

În creuzetul clipelor comune,
Găsindu-se motivele în vrac,
Dovadă sunt că nu se pot supune
Altor motive ce mi-ar fi pe plac.

Chiar și mai mult, banale consecvențe,
Strivind principii fără de regret,
Accentul pun pe marile carențe
Și pe regresul gândului concret.

Mirajul dă, mereu, mereu, târcoale,
Schimbări, în sensul lui, mereu dorind,
Găsindu-l și-n revolte, și-n răscoale,
Realități, în fantezii, dosind.

Iar uneori, călcând cu sârg pe lege,
Se vrea hotar pe muchii de cuțit
Putinței și nevoii de-nțelege
Că însuși el, de el, e-ademenit.

Ideea e mereu înălțătoare
Și pare idealul căutat,
Dar sita unui semn de întrebare
De multe ori o face gând uitat.

Pâinea ca lipsă

A fost o vreme când o pâine caldă
Era un semn de fală sau noroc,
Pământul pentru ei părea o haldă,
Țăranii pâine nu aveau deloc.

Munceau cu chin și vai o-ntreagă vară,
Atâția câți prin sate mai erau
Din zori de zi până la ceas de seară,
Când rupți de-atâta trudă adormeau.

Ziua întreagă și-o aveau trecută
Cu gândul la răcoarea din fântâni
Ce, uneori, și ea era pierdută
În seceta ce ucidea plămâni.

Din când în când, parcă cerșind răcoare,
Se adunau la horă pe-nserat
Ca să-și mai pună viața pe picioare
Bătând pământul tare, apăsat.

Și-a doua zi, pășind, în zori, prin rouă,
Plecau spre toamna rodului bogat
Visând o pâine rumenă și nouă,
Și-un timp odihnitor, netulburat.

Dar pâine caldă luau de prin orașe
Prin sate ea era de negăsit,
Primeau însă lozinci, primeau răvașe
Ce criticau pământul nemuncit.

Azi satu-mbătrânit abia-și mai duce
Trăirea dintr-o zi spre altă zi,
Deja e condamnat și pus pe cruce,
Parcă împins degrabă a muri.

Acum pământul a ajuns o haldă,
Gunoaiele abia de mai au loc,
Nici gând să mai miroase-a pâine caldă,
Cuptoarele de-o coc nu ard în foc.

Extreme imperative

Nici un motiv nu am să uit de tine,
Ba chiar apari în orișice motiv,
De-o veșnicie parcă ești cu mine
Și totul pare pur imperativ.

Nu-i nici o forță-n stare să reducă
Consensul ce-l avem în făptuiri,
Consens ce poate grabnic să ne ducă
În universul marilor trăiri.

În tine sunt și nu mă pot desprinde
De relevanța primului îndemn
Ce ne-a repus în dreptul de-a deprinde
Extremitatea pasului solemn.

Cerul ne este pururi mărturie
De darul ce-l numești doveditor
Al darului prin care tu mi-ești mie
Dovadă de firesc înălțător.

Trupul ți-l simt, de-aproape ori departe,
Arzând, ca jar, ori foc ce-i greu de stins,
Când lupta-mi e, pe viață și pe moarte,
Cu așteptarea ce m-ar vrea învins.

Gânduri de ducă port mereu în mine,
Chiar dacă știu că drumul este lung,
Îl văd ca drum de-ntoarcere spre tine
Ce l-aș grăbi mai repede s-ajung.

Doar astfel pot să știu ce e uitarea,
Uitând de tine să-mi mai fie dor,
Lăsând în așteptare așteptarea,
Avându-te ca leac împlinitor.

Concluzii prin precedente

De-atâtea precedente n-avem loc,
Mințim mai mult ca să uităm de ele,
Însă minciuna e doar gaz pe foc
Și focul urcă repede spre stele.

Nici timp n-avem să definim un gând
Ca singură direcție firească
Chiar dacă focul bâjbâie arzând
O altă cale vieții să găsească.

Trăim un ideal fără cusur,
În care toate au finalitate,
Punând o mărginire pe contur,
Fixând-o ca repere de dreptate.

Vorba de ieri devine un cuțit
Înfipt până-n prăsele chiar în rană
Când adevărul, cumva ciopârțit,
Se vrea a fi condiție umană.

Iar lanțul când se strânge, prin efect
Al deturnării țintelor fixate,
Apare convulsivul circumspect
Ce, mai degrabă, pune bețe-n roate.

Iar timpul e, arzând mocnit, fitil
În prea puțina-i logică măsură,
Care devine, brusc, un foc ostil
Și dă urmării altă anvergură.

Concluzia rămâne un ocol
În care adevăru-i fără formă,
Contrând tendința de-a cădea în gol
Cu motivare amplă, de reformă.

Și toate se întorc, prin precedent,
La cea dintâi, fără motiv, greșeală,
Văzută ca un simplu accident
Ce n-are cum să ceară socoteală.

Noi idei în așteptare

Îmi pun idei din nou în așteptare,
Nu am puteri ceva să anulez
Nici să le pun, în fapt, cu grabă mare,
Nici să le dau identitate-n crez.

Au drumul lor și-au fost, cu sens, vestire
A ceea ce urmează-n viitor,
Chiar de păreau un iz de amintire
Prin corolarul lor împlinitor.

Mai au s-aștepte, pare-se, o vreme,
Cât să ajungă prag deja trecut,
Răspuns final absurdelor dileme
Ce azi le-ar face vis, de tot, pierdut.

Au un motiv, al lor să nu se-arate
Acele fapte ce le au ca fond,
Că netrăind deplina libertate
Și-ar regăsi finalul vagabond.

Le înțeleg, le las să mai aștepte
Și să-și găsească timpul potrivit
Sau căile, fără tăgadă, dreptate,
Spre a-mplini ce au de împlinit.

Chiar dacă am porniri de multă grabă,
Punând accent pe fapte-n modul clar,
Îmi caut, pricepând, o altă treabă
Ca timpul să nu-mi treacă în zadar.

E timpul, domnișoară...

Din firescul unui gând,

Lianei

E timpul, domnișoară, de schimbare,
De-ați fi idee vieții în altfel,
Trecând din necuprins, prin sublimare
În ceea ce, de-o viață-ți ai model.

Pășim pe puntea marilor suspine
Coroborând, firește, ce avem,
Încrezător fiind mereu, în tine,
Când dar și împlinire ne avem.

Cu mult mai mult va fi, vor fi de toate
În alt contur de început de an
Când calendarul va fi semn că poate
Să pună punct final trăirii-n van.

Un singur pas, surprins de renunțarea,
Într-un anume fel la ce-i firesc,
Va defini, cu sens deplin schimbarea,
Și referința ta în plan lumesc.

Vom trece praguri înspre miez de noapte
Călăuziți de dorul de simțiri,
Dând tu nuanțe omeneștii fapte
Înspre concretul marii împliniri.

Din primăvară până înspre toamnă,
Vei fi și definire și simbol
Al sensului de-a fi nu simplă doamnă
Ci chiar femeie într-al vieții rol.

Acum scriindu-ți, ție, domnișoară,
Vestea ți-o dau, dar nu mai spun nimic,
Ca tu s-alegi acea întâie seară
Grăbindu-ți pasul ori făcându-l mic.

Însă e timpul să devii simțire
Într-un concret complet și absolut,
Prin regăsirea-n vestea de-mplinire
La ceas numit, de alții, timp trecut.

Privirea în căutare

Printre idei ti-am spus că ești frumoasă
Și frumusețea ta îmi dă idei,
Chiar dacă mă condamni, îți spun, nu-mi pasă,
Ești unică în lumea de femei!

În mersu-ți pașii n-aveau numărare
Că trupul tău sălta unduitor
Dându-mi motiv de trecere-n visare,
Când mă trezeam de tine doritor.

Nu mi-ai surpins tăcuta mea privire
Ce pe sub haine trupul ți-l vedeam,
Simțindu-l în fireasca lui dorire
Făuritor de viitor și neam.

Lacom treceam de-o parte și de alta,
Voind să știu și să cunosc mai mult,
Voind să-mi fie palma precum dalta,
Să dau luminii ce simțeam ocult.

Și tot privind, simțeam ca o chemare
Sânii ce forme de firesc luau,
Sub mângâierea razelor de soare,
Ca umbre ce pe gânduri mă puneau.

Urcam pe coapse ochii-n mângâiere
Mi-i odihneam în unghiul ascuțit
Făuritor de vise și plăcere,
Și prag suprem spre Cerul infinit.

Te ascultam găsind mereu motive
Să-mi las privirea-n alte căutări
Cu fantezii concret cumulative
Sperând în minimale așteptări.

Spuneam, glumind, că doruri mă apasă,
O dată chiar ți-am spus că dor îmi ești,
Dar m-am ferit să-ți spun că ești frumoasă
Precum e frumusețea din povești.

Vine Crăciunul...

Vine Crăciunul... Eu tot singur sunt
Așa cum am rămas de multă vreme
Denominat de-al nopții amănunt
Și de idei ce par mereu dileme.

Colindele vin iarăși din trecut
Cu amintiri ce mi se vor uitate,
Mizând pe rostul altui început
Cu multe adevăruri conturate.

Esențialul încă-i necuprins
De zisele ce mi-au rămas rebele,
Mereu luptând să nu mă dau învins
De mine însumi, mergător spre stele.

Colindătorii nu mai știu nici ei
De ce colindă doar la cei cu stare,
Redefinind un vechi, peren, temei
Ce nu găsește prețul în valoare.

Singurătatea mea nu-i doar un act
Dat ca dovadă de lumești instanțe,
E un impus, prin colpotări, contract
De hoți ce n-au nici viață, nici speranțe.

Vorbesc cu mine și îmi e de-ajuns,
Despre un drum ce-n vifor se ascunde,
Când umbrele îl vor de tot ascuns
Sau, când tot vor, în neguri să-l afunde.

Vine Crăciunul... și l-aș vrea primit
Cu tot ce-nseamnă rostul lui în casă
Și nu gândind că-i totul pe sfârșit,
Uitat de viață-n doru-mi de acasă.

Context întru curaj

Întoarce-te acasă... Fă-ți curaj,
Măcar pentru o zi și-un miez de noapte
Cât să preschimbi, printr-un context și fapte,
Rătăcitorul tău, de-acum, miraj.

Ți-ai dat idei plecărilor la drum
Din iscusite gânduri de-ndoială
Știind că îți vei cere socoteală
Pentru un crez într-un aici și-acum.

De la-nceput atâtea s-au schimbat
Și-s multe, în esențe, dovedite...
Spun că le-ai vrut cu totul potrivite
Când alte hotărâri, firesc, ai luat.

S-au întâmplat să fie în altfel
Cărările trăirii vieții tale,
Părând urca de coborai la vale
Iar când urcai un gând ți-era rebel.

Întoarce-te acasă, fii aici
Ca-n timpul scurt, ce-i dat așa să fie,
De piedici, cu succes, să te dezici
Și să te știi a vieții bucurie.

Eu zic o noapte... Este de ajuns
Să rupem nodul ce mereu se leagă
De pasul ce nu vrea să înțeleagă
Că-și are piedici puse pe ascuns.

Doar tu și eu, și cerul înorat
Vom ști ce gând, prin fapte, ne va duce
Să fim convinși că suntem o răscruce
Ce n-a știut că rostul și-a uitat.

În zorii zilei vei urma un drum
Pe care pașii n-or să-ți obosească,
Știind că n-au motiv să se oprească
Nici chiar în absolutul ev postum.

Suprapunerea de perspectivă

Se suprapun idei, tot vin idei,
Se nasc din întâmplări ce par ciudate,
De parcă vor să fie-ndatorate
Atâtor fapte fără de temei.

Nimic nu se întâmplă nevoit,
Chiar dacă voia nu se dă pe față,
Însă topește chiar și munți de gheață
De nu-i, cum e, cu gând senin primit.

Un gând ce-apare brusc, nălucitor,
Dă sensuri cu destulă relevanță
Ușor deosebite prin nuanță,
Având vederi mereu spre viitor.

În adevăr când toate se încred,
Apare justa vieții provocare
Prin fapte, ce au iz de întâmplare,
Și alte fapte, pe ascuns, preced.

Ceasul măsoară timpul rătăcit
În regretate clipe de-amăgire
Cu-ncuvințări a celor ce-n pornire
Pun mare preț pe drumul măsluit.

Când vine măsluirea și dă sens
Atâtor fapte ce nu-și au motive,
Ideile-s mereu imperative
Prin consistența gândului intens.

Și pare totul un consens nativ
Între ce omul este și ce poate,
Ba chiar apare evident în toate,
Identitar sau chiar speculativ.

Dar toate au și formă de final,
Ca orice orizont cu perspectivă
Ce n-are mărginire prin derivă
Și nu decade în aspect banal.

Ideile oricât se suprapun
Ajung oricum pe cumpăna de ape
Ca nu cumva esența să le scape
Când timpul dă verdictul rău sau bun.

Dezmințire de epavă

Pe înserat, când te așezi trudit,
Și sufletul pe minte te apasă,
Crezând că ești de oameni părăsit,
Visezi la iarba verde de acasă.

Ca fără sens, mereu prin nefiresc,
Norii furtunii vezi cum se adună
Când aberații gânduri plăsmuiesc
Și vor, cu orice preț, să se impună.

Simțindu-ți slab, absurd, mărețul trunchi,
Ducând pe umeri parcă viața-ntreagă,
Te vezi mergând spre moarte în genunchi,
Mânat de taina care ochii-ți leagă.

Seara devine umbră și se văd
Lumini ce nălucesc în pași de fugă
Vestindu-ți drum spre singurul prăpăd
Ce-l poți avea drept clar motiv de rugă.

Ochii de-ți văd ceva, greu deslușești
Dacă urmarea faptelor e gravă
Ori e efect al minții omenești
Ce uneori te-arată ca epavă.

Din ceruri raze fără noimă vin
Dând timpului motiv de numărare
Și de vestire-a certului divin
Manifestat mereu ca întâmplare.

Toate se schimbă astfel fără semn
Când mintea, prin negare, obosește
Și sufletul devine pur îndemn
Înspre trăirea vieții omenește.

Căutare de ecou

Eu sunt copilul ce-a venit pe lume
Fără să-ntrebe ce îi e sortit,
Sau cum va fi să-și poarte, ca renume,
Ideea de real cu greu dorit.

Dar simt și multe ce le am în plus,
Port amintiri din toată-această viață,
Ca laitmotiv de a privi și-n sus,
Dându-mi târcoale dis de dimineață

Și am din viitor, mereu am zis,
Concluzii clare, fără de tăgadă,
La tot ce-am fost, prin spate, contrazis
De cei ce văd doar cum vor ei să vadă.

Deși în vis nu-mi vin povești trecute,
Nu mi-e străin nimic din tot ce-am fost,
Dar spre-a-mi găsi speranțele pierdute,
Doar viitorul își găsește rost.

Mi se relevă multe din trecut,
Trec dincolo de marginea de viață,
Și știu mai mult decât mi-a fost văzut,
Prin transparența valului de ceață.

Cunosc idei ce vin, în vis, pe-ascuns
Din lumi cu trăsături atemporale,
Dar niciodată nu îmi e de-ajuns
De nu-și au sens în faptele reale.

Și viața-mi e mereu o căutare,
Un drum firesc spre ceea ce e nou,
Chiar dacă nou nimic nu e sub soare,
Ci doar concretizare de ecou.

Ne naștem să uităm și-apoi uităm
Motivul ce prin viață ne conduce
Ca timpului un sens profund să-i dăm
Simțindu-l, într-un fel, o mare cruce.

Și spun, astfel, că sunt venit pe lume
Ca să descopăr ce mi-a fost sortit,
Cum să îmi fac din nume un renume,
Ca să ajung doar unde mi-i menit.

Juxtapuneri cu schimbări

Te-ai tot gândit că nu mai sunt minuni,
Că vremurile tale sunt apuse,
Și tu ascunsă-n marile genuni
De-nfrigurări, pe veșnicii, seduse...

Te-ai tot gândit... Ajunsă la refuz
Voiai găsi o cale de scăpare
Din viața ce-și vădea un rost confuz
Pusă mereu sub semne de-ntrebare.

N-ai bănuit nimic când te priveam
Și îmi aveam cuvântul în rostire
Că porți spre orizont îți deschideam
Și te furam de-o tristă amintire.

Știam și știu că vise cu-ntâmplări
Ți-arată că mai ai o altă cale
Determinantă-n forme de schimbări
În sensuri cu accente pur normale.

Azi cad, în Ceruri, multe îngrădiri
Ce oamenii-au gândit să-ți fie puse,
Și-i dată vestea marii-ți regăsiri
Printr-un firesc de fapte juxtapuse.

De-ai vrea să știi ți-ai și avea știut
Planul concret al întâlnirii noastre
Ce parcă revenea dintr-un trecut
Cu multe vieți, îndeosebi sihastre.

Tot ce a fost de-acum este fixat,
Nimic nu poate rolul să i-l nege,
Și nici n-ai cum să spui că-i renegat,
Străjer îi e a Cerurilor lege.

Minuni există... Și oricând poți fi,
Și poate-n orice clipă să te-arate,
Că poți iubi, uitând a mai minți,
Trăind adevărata libertate.

Corolar de tălmăciri

Mai peste tot aud de împărțiri,
Mai peste tot se-adună și se scade,
Toți cei știuți vorbesc de despărțiri,
De-mpreunări ei cred că nu se cade.

Multe idei se definesc prin zvon,
Și el devine marea întrebare
Ce-ncepe totdeauna monoton,
Datoare unui semn de exclamare.

Puțini mai știu ce-nseamnă plus cu plus,
Și înțeleg motivul ce adună
Extremități ce potrivite nu-s
De-ar fi văzute singure-n furtună.

Plăcut e astăzi, parcă prea plăcut
Să se audă vorbe despre ceartă,
Despre cuțite ce se tot ascut
Și despre cei ce vor să se despartă.

Chiar și mai mult, nimic nu-i important
Când vine vorba despre înmulțire,
Despre efectul cel mai relevant
Al regăsirii-n propria menire.

Spre vama morții drumuri multe duc,
Dar par că sunt puține și înguste,
Celor ce totul la gândiri reduc
Mereu crezând în tălmăciri robuste.

Și-n tălmăciri scăderea-i corolar,
Având puteri ce nu îi stau în fire,
Chiar probă că prin trecerea-n zadar
Se poate-ajunge simplu-n înzidire.

Chiar zisele tăcerilor recurg
La un altfel de logică pulhavă,
Dând zilei o nuanță de amurg
Demascând o lume grav bolnavă...

Concluzii fără plan

Eu viața n-o trăiesc printre iluzii,
Și știu că nu e totul bine-n ea,
Dar nu mă hazardez la mari concluzii
Cât încă mi-o trăiesc și e a mea.

Nu sunt perfect, sunt om supus greșelii,
Văd uneori prea mult ori prea puțin,
Dar nu mă las vândut de tot tocmelii
Cu cei ce cred că lor am să mă-nchin.

Și tot ca om sunt un supus căderii,
Din ceea ce e greu sau din nimic,
Dar obligat, la limita puterii,
Din decădere brusc să mă ridic.

Nu-mi pot permite multe fantezii,
Scoțându-le în margine de drum
Cu rol de adevăr și-anestezii
În ambalaj, sintetic, de consum.

La limită, fixând predispoziții,
În întrebări, firește, mă cufund
Să-mi pot permite, depășind condiții,
Ideilor să am suport profund.

Ca scut mă pun extremelor orgolii
În clipa-n care văd căderi în gol,
În detrimentul multor portofolii
Ce-și învelesc blazonu-n staniol.

Denaturând efectele mirării
Prin coborârea la nivel de plan
Răspunsu-l văd efect al întrebării
Pierzând tutela faptelor în van.

În haosul ce pune piedici vieții
Nu-s complexat de semnul inegal,
Chiar dacă norii iau nuanța ceții
În orizontu-mi larg și prea real.

Deviză de motivare

Poate că astăzi chiar mi-ar fi ușor,
Să mă prefac, răzând, că-mi este jale
De cei ce singuri, în uitare mor,
Vizați de ajutoare sociale.

Și aș putea, lumește, să justific
De ce vorbesc de adevăruri pure
Când eu, cu interes, mistific
Motive ca poporul să le-ndure.

Dar n-am putut și, iată, tot nu pot
Să fac un pact mânjit de falsitate
Și să devin un simplu scrib robot
Manipulând un munte de citate.

Eu țara, ori la bine, ori la rău,
Nu am putut s-o iau ca pe-o emblemă
Nici limita, cumva, la steagul său,
Nici mărgini punând-o în dilemă.

Nu pot să-i fiu altfel decât loial,
Apărător al vetrei milenare,
Și nu dau un regat pentru un cal,
Ca alții să-i traseze noi hotare.

Mi-am asumat un drept și-s hotărât
Să nu mă tem de cineva a spune,
Corect, ce e frumos, ce e urât,
Pe cele rele și pe cele bune...

La tot ce dau puține vreau să cer,
Mizând pe adevăr și pe dreptate,
Să pot trăi, de-i necesar stingher,
Mereu în ea, și ea în libertate.

Schimbarea din zăpadă

Iată că zăpada dă de veste,
Semnul ei nu poate fi ascuns,
Nu se poate nici numi poveste,
Despre întrebări ce-și vor răspuns.

Prevestită e de orice clipă
Ce agață adieri de vânt,
Trecătoare parcă în risipă
De idei ce-ar deveni cuvânt.

Cea dintâi veni-va doar să treacă
Și să spele-al toamnei mult noroi,
Un vad clar topirilor să facă,
Griji având, fără să știm, cu noi.

Totul va fi alb de dimineață,
Chiar și frigul mult se va albi,
Învelind în chicură și ceață
Primul semn al zorilor de zi.

Totul va dura cât o minune
Ce se face-n văzul tuturor,
Nimeni să nu aibă ce mai spune
Despre timp și rolu-i trecător.

Mai apoi, la ceas târziu de seară,
Când va fi pământul iar uscat
Se vor coborî pe-a iernii scară,
Fulgii albi vestind un rod bogat.

Și va fi întreaga țară ninsă,
Albă până-n margine de zări,
Ca o definire necuprinsă
De mirajul marilor chemări.

În noaptea-aceea, am să dau de veste
De multe, diferite, întâmplări
Cu amănunte ce, ca în poveste,
Vor deveni însemn de mari schimbări.

În Rei și Ki

Trăind prin paradigme, viața toată
Pare a fi un șir de întâmplări
Ce n-ar putea să fie împăcată
Cu rezultatul multor căutări.

Dar taina ei e o putere vie
Ce-i face drum îndestulat de mers,
Numită, cam generic, energie
Adusă dintr-un mare Univers.

Goliți de mult prea multa zbuciumare,
De legendarul și modernul stres,
Ajungem la nevoia cea mai mare,
De a găsi o cale de acces.

Avem nevoie, dincolo de fire,
De tot ce ne-ar putea reînnoi,
Sub falduri de mirifică iubire,
Cuprinsă-n sacrul și magnific Ki.

Din orizonturi largi, îndepărtate,
Ne vin idei ce le-am avut și noi,
Prin mâini să dăm dorita sănătate
Celor ce-ajung în crize și nevoi.

Cei ce nu cred că viața-i desuetă
Sau că-ntâmplării mintea-i face rând,
Pot înțelege opera completă
Ce schimbă relevanța unui gând.

Norii, spre Cer, se urcă ori coboară,
Ca semn de motivare și temei
Esenței că, la scară planetară,
Trei porți deschide consecventul Rei.

Iar drumul, înspre viață, dinspre moarte,
Devine argument necontestat
De cei ce știu că nimeni nu împarte
Ce e primit spre alții a fi dat.

Regăsire în firesc

Firescul vieții nu se dă învins
De temeri și de-a lumii-nvățătură
Fiind, prin ce e el, mereu convins
Că doar iubirea-și are ca măsură.

Din tot ce-și are, vis sau amintire,
Nu poate crede-n treceri fără rost,
Fără-a-și dori o clipă de-mplinire
Într-al simțirii tainic adăpost.

E greu de spus că vremea a trecut,
Că tot ce a trecut nu mai revine,
Punând accent perfid și absolut
Pe tot ce pare urmă de ruine.

Nu-i cu putință maxima negare
A tot ce iese, logic, din tipar,
Fugind mereu de orice întâmplare
Predispunând o trecere-n zadar.

Acum îți scriu și scrisu-mi are rost
De-a pune-n echilibru o balanță
În care-ai pus trecutul ce ți-a fost
Un pas ce nu mai are relevanță.

Argumentații n-am de ce să fac,
Ne suntem noi, în sine, argumente,
Trăind un timp al vieții prea sărac
În clasice și omenești momente.

Nu m-acuza că vreau ce e firesc,
Firescul stă și-n propria-ți dorință,
De vină-i doar destinul omenesc
Ce dat ne e spre mare folosință.

Spre noaptea din pădure

Și să fugim, în noapte,-ntr-o pădure,
Când nimeni despre noi nu va mai ști,
Ca să îmi lași trăirea să te fure
Din miez de noapte până-n zori de zi.

Sub tril de păsări, clipa începută
Având puteri de-a vrea un simplu gest,
Fără de temeri să te vrei pierdută
Și fantezii ca formă de protest.

Oricât ar vrea târziul să ne-nvingă,
Să-l amânăm firesc spre mai târziu,
Când viața-și va dori să ne convingă
Că tu mă știi, și eu, la fel, te știu.

Luna privind, cumva, să se ascundă
Lăsându-mă de tine luminat
Când căutarea mea concret profundă
Va ști deja că-n viața ta-s intrat.

Iar tu, normal, sedusă de visare
Cuvintele să le rostești grăbit
Vestind o furtunoasă reluare,
Ce pare mult prea greu de-nchipuit.

Dând faptelor nuanță și simțire
De vis ce pune punți peste abis,
Să ne lăsăm furați de-o amintire
Și duși de ea de-a dreptu-n paradis.

De ce-i în jur nicicum să nu ne pese,
Cât va mai fi din noapte timp rămas
Ca toate să ne fie înțelese,
Uitând de calendar, uitând de ceas.

Pe vreme de lumină, la amiază
Să revenim în lumea tuturor,
Păstrându-ne, în suflet, veșnic trează
Zvâcnirea-ți la ivirea zorilor.

Coborârea în frivol

Te trage lumea scundă de picioare,
Eu văd... Așa cum sunt, cum zici, nebun,
Și astăzi coborârea ta mă doare
Dar nici o cale n-am, ce văd, să-ți spun.

Deja cădeai la cea dintâi ninsoare
Sub pragul de uzură în comun
Legată și de mâini, și de picioare
De hazardatul scop inoportun.

Încă te văd, cum nici nu crezi de bine,
În cumpăna de gânduri cum erai
Mirându-te că drumul înspre mine
Ți l-ai avut mereu ca drum spre Rai.

Dar ai uitat că ție-ți aparține
Decizia de-a face ce făceai
Sau limitarea la idei divine
În lumea ce, căzând, o comparai.

Peronul gării încă, în lumină,
Mi te arată umbră de contur,
Când căutai să îmi găsești o vină,
Știindu-te căzută în sperjur.

Gândul cu greu mai vrea să se abțină
Să nu priceapă tot ce-ți ai în jur
Și-n felul lui, grăbit să intervină,
În universu-ți limitat, obscur.

De-ai vrea să urci, ți-e scara inversată,
Poți să cobori, să te arunci în gol,
De lumea mea eșți întru tot uitată,
Ai devenit al patimii simbol.

De-a lumii falsitate apăsată,
Îți este mersul greu, doar un ocol,
Tu nu mai ești reper, ca altădată,
Ci doar un biet însemn de gest frivol.

Fantasme de victorie

Sub zodia însemnelor de luptă
Ți-ai aruncat al trupului contur
Crezând că fila scrisă, dacă-i ruptă,
N-o mai citesc și uit să te mai fur...

Te-am cunoscut având idei din basme
Transpuse în limbaj accentuat
De înțelesul grelelor fantasme
De care nici acum nu ai scăpat.

Mai și mințeai vorbind de o visare,
Crezând că ce îmi spui n-am cum să știu
Și-am să le cred o mare adunare
De întâmplări ce le-ai trăit pe viu.

Nu te-am oprit, n-aveam deloc motive,
Mai important era al faptei rost,
Dorințele mereu imperative
Sub al plăcerii mistic adăpost.

Ne-nțelegeam perfect în miez de noapte,
La ceas de seară ori în miez de zi
Când zvâcnetu-ți oprea un șir de șoapte
Dându-mi îndemn de-a nu ne mai opri.

Dăruirea-ți câștiga iertarea
Chiar și-a multor fapte nefirești,
Deplasând răspunsul și-ntrebarea
Spre puținul minții omenești.

Azi te crezi în luptă avântată,
Și mă vezi deja ca un învins,
Fără să mă-ntrebi, ca altădată,
Dacă focul trebuie aprins...

Ți-e greu să crezi dar ești deja înfrântă,
La provocări primind un alt răspuns
Și ți-ai rămas ideea ce m-avântă
La fapte cât să-ți fie-ndeajuns.

Exemplul de pericol

Eu sunt periculos, am spus, tot spun...
Nu sunt cel făcător de temenele
Cu ochii sunt căutător în stele,
Și nu știu cum să mint ca să fiu bun.

N-am stat, și nici nu stau, să tot discut
Idei pornind din mediocritate
Ca să arăt că știu să fac de toate
Oricum aș fi, să par un priceput.

Și nu sunt cel ce tac să pot să-nghit
Momeala ce mereu e aruncată
La cei ce-și țin cureaua mult lăsată
Avându-și fericirea-n gâfâit.

Cum nu am fost și nu sunt indulgent
Cu marile păreri ce n-au conștință,
Vă sunt un ghimpe ori, cu-ngăduință,
Cel ce e bun doar când nu e prezent.

N-am nici o vină, știți că am mai spus,
Că sunt, sub carul vostru, buturugă
Mereu rebel, dar niciodată slugă,
Dar niciodată, nimănui, supus.

De multe ori văd mersul spre-napoi,
Și, dovedind, rostesc multe cuvinte
Contrar ideii mersului-nainte,
Spre mai târziu, ori viața de apoi.

Nu forța, ce mi-o știți, e un atu
În lupta ce o duc de-atâta vreme...
Sunt prin ideea mea de-a nu mă teme
Și hotărârea de a spune "Nu!"

Ca și exemplu sunt periculos,
Ca și cuvânt nu pot să stau pe-o parte
În jocul ce-l jucați cu doar o carte
Când vreți a-ntoarce viețile pe dos

Realitate mondială

Bate un vânt de nebunie,
E resimțit și pe Pământ,
Miezul de noapte-i o făclie,
Nimic nu-i clar, nimic nu-i sfânt,
Clar, echilibrele s-au frânt...
Copilul, tatăl nu și-l știe...

Pe orice drum Sisif apare,
De timp îmbătrânit un pic,
Purtând un bulgăre de sare,
Dar nu mai crede în nimic,
Și vede mare tot ce-i mic,
Și de nimic orice valoare.

Noroiul iese de prin șanțuri,
E mare larmă-n orice hău,
Se fabrică mai multe lanțuri,
Dar fiecare-n felul său,
Vede la alții tot ce-i rău,
Cu limitare în bilanțuri.

Larmă absurdă-i pe afară,
Capriciul e dorit etern,
Se mișcă treptele pe scară,
De-ajung să ducă în infern
Idei cu firmament modern,
Ce nu-s așa cum vor să pară.

E-atât de multă nebunie,
Cenușa-i plină de scântei
Dar viața lumii e pustie,
Cu mare lipsă de temei,
Și, întru totul, de idei
Ori renumita fantezie.

Iluzia e nesfârșită,
Concluzia e fără sens,
În mici detalii țintuită
De rostul gândului intens
Ce vrea să fie în consens
Cu-această lume-nebunită.

Definire de simbol

Timpul e ciclic, în curând revine,
Că nu-i nimic absurd și-ntâmplător,
Și, într-o seară, ajungând la tine
Mă vei dori ca pas spre viitor.

Decizia e luată... Mai departe
Se vor roti cadranele de ceas
Ca-n viața asta, până înspre moarte
Să nu ne știm datori c-am fi rămas.

Acum alergi pe ultima turnantă
Cu gândul la trecutul unui prag
Rostogolit de-a potrivirii pantă
Până-n momentul dării în vileag.

Vor fi schimbări întru aspect, ori formă,
În mod extrem iar, uneori, ciudat,
Punându-te tiparului ca normă
Când vei simți absurdul întâmplat.

Condiția de-acum e doar de-o clipă,
Nu are nici un fel de piedestal,
Zi după zi se macină-n risipă,
Și măturată de al vieții val.

Roata se-ntoarce, uneori strivește
Când prinde-n mersul ei împotriviri,
Chiar dacă ar părea că se oprește
Îndatorată ultimei priviri.

Azi ai punctat corecta definire
A ceea ce firesc va deveni,
Prin conjuncturi și simpla-ți dăruire,
Din nou, simbol, marcat de-a șaptea zi.

Înzidire în privire

Privirii-mi ești, continuu, țintă clară,
Îmi ești motiv de drum spre viitor,
De adevăr ce nu va ști să moară
Nici când va fi, cândva, chiar eu să mor.

Instinctul n-are gând spre a-nțelege
Idei prin care lumea s-ar opri
Într-un contur umbrit de-o falsă lege
Ce îngrădește dreptul de-a iubi.

Prin amănunte, multe sau puține,
Te recunosc mai mult decât te știu
Și, dincolo de ceea ce-mi convine,
Prin tine cartea vieții îmi rescriu.

Dormind o vreme, rostu-ți, ca menire
Mi se arată încă temător,
Dar tot se vrea o simplă amintire,
Spunându-mi că mă vrei nemuritor.

Și-mi ești privirii fără nici o haină,
Cu totul clar, prea greu de-nchipuit,
Chiar fără ascunzișuri într-o taină
Ce-ar da, prin îndoieli, de bănuit.

Văd sânii plini de marea bucurie
Din clipa-mpreunării prea firești,
Când dincolo de orice fantezie,
Dorințe și trăiri ai să-mplinești.

Iar când, sub palmă, coapsa drum îmi face
Fiindu-mi căutării laitmotiv,
Te văd cum vrei cu graba să fac pace
Și să m-avânt, oricum, chiar posesiv.

Al faptei adevăr devine țintă
Și mai ales extremul din final
Când mintea n-are cum să ne mai mintă,
Lăsând urmarea ca extrem real.

Calcul ipocrit

Acum nici jertfa-n calcule nu-ncape,
A devenit firesc de zi cu zi,
Urcarea către cer, intrarea-n ape
Au clar reper în riscul de-a muri.

Mereu și tot mereu, câte o ușă,
Ajunge cu un lacăt drept zăvor
Ca să ascundă urma de cenușă
Ce n-are loc în nici un viitor.

Prevederea e maxima urgență,
Uitându-se cu totul de destin,
Ce-i definit lipsit de coerență
Sensibil la idei ce îl previn.

Orgoliul convergenței dă năvală
Prinzând în jocu-i mulți neputincioși,
Ce ard, topiți în tainica greșeală
A celor ce se cred mărinimoși.

Unii numesc ideea nedreptate,
Alții o văd firească, prin destin,
Dar, să explice, nimeni nu mai poate,
De ce mor mulți, uitații, clandestin.

Se calculează zilnic, se vorbește
De mari științe pentru-n biet atom,
Dar mult prea rar ideea pomenește,
În trecere, de viața unui om.

Chemare dinspre viitor

Am multe amintiri din viitor,
Prin regăsirea unor multe fapte
Ce mă arată ca un muritor
Și-n miez de zi, dar, mult mai mult, de noapte.

De multe ori aș spune că nu-s sigur
Dar clipa prea ușor m-ar contrazice
Și m-aș trezi vorbind de unul singur
Chiar cu minciuna devenind complice.

Oricât mă mint spunându-mi că-i doar vis,
Știind ideea clar înfăptuită,
Și-mi amintesc de tot ce am promis
Când te numeam ori înger, ori ispită.

Când tu nu crezi, că nu mă dau bătut,
Îmi spui că-mi e orgoliul foarte mare,
Așa cum îmi spuneai într-un trecut
Când timpul te punea la încercare.

Și vin, revin, din timpul viitor,
Cele ce azi apar ca neștiute
În conjucturi cu prevăzut decor
Precum căderea unor mari redute.

De-acolo vin, și-acolo te aștept
Oricând urmarea altfel e-ndreptată,
De multe ori contrar unui concept
Ce, spune lumea, că a fost odată.

Și te aștept uitând de tot ce zic
Cei ce ideea vieții nuanțează
Dând sens cutumei marelui nimic,
Vânând sclipirea unui ciob de rază.

Din viitor eu vin, și iar te chem
Spre clipa reîntoarcerii-n destine,
Cu nuanțări de gânduri la extrem
Spre împliniri venite de la sine.

Controverse de bilanț

Când mi-e dor de visul meu intrat
Printre gânduri până la prăsele,
Îmi doresc să-l am de tot uitat,
Rătăcit prin vorbele-mi rebele.

Mă întreb de ce m-am tot retras
Într-un fel ce n-are argumente
Și-ntr-un colț de umbră am rămas
Tot strângând ideile latente.

Azi mă simt doar un colindător
Înghețat și frânt de oboseală
Fără vorbe serv al tuturor,
Prea cuprins de-o mare îndoială.

Orișicâte știu n-am cui să spun,
Ori să las din multele știute,
Dar cu sârguință tot adun
Chiar învățături de mult piedute.

Nu pot să-mi doresc alt Dumnezeu,
Însă nu știu cât mă recunoaște,
C-am rămas, identitar, tot eu,
Cel ce controverse pururi naște.

Sunt și surd, dar niciodată mut
La păreri ce-ntrec buna simțire,
Enervând la modul absolut
Aroganți prea plini de-mpătimire.

Ce am fost eu știu... Ce am rămas
Caut a numi cu bună știință,
Alterând al timpului impas
Prin netemătoarea mea credință.

Dar mi-e dor, eu recunosc, mi-e dor,
De-al meu vis cu formele-i rebele,
Ce mi-a fost mereu tălmăcitor
În urcușul meu, grăbit, spre stele.

Controverse cu tangențe

Printre controverse
Și idei diverse,
Consecvența clipei mi-e atu,
Marile absențe,
Lipsa de tangențe
Pune în dilemă simplul nu.

Focuri ce par stinse,
Creste-nalte, ninse,
Sunt deja al altei lumi decor,
Și se-ntruchipează
Uneori ca rază,
Alteori ca simțământ de dor.

Vise echivoce,
Cu lipsiri de voce
S-au ajuns chiar vieții port-stindard,
Prin extravaganțe
Pline de nuanțe,
Chiar și timpul a ajuns bastard.

Lipsa de dorință,
Ca și consecință,
A ajuns la grad de prag pervers,
Fără de rezerve,
N-au ce să observe
Cei ce au un șovăielnic mers.

Ritmuri fără vlagă
Cer să se sustragă
Gândului de dor înaripat,
Când, parcă-n tăcere
Prea prinde putere
Și nu stă, în nici un jug, legat.

Cel ce se tot teme,
Inventând probleme,
Brevetează tehnici de omor,
Stă, prin controverse,
În idei perverse,
Refuzându-și rostul creator.

Recurenta contrafacere

N-am ce să văd, n-am ce să mai ascult,
Idei stereotip se tot repetă
În veacu-acesta ce-n absurdu-i mult
Mereu trăirea lasă incompletă.

Se spun povești cu iz, contrafăcut,
De adevăr, cu lipsă-n argumente,
Pretins a fi bazat pe un trecut
Și definit prin sensuri recurente.

Intoxicări ce par fără motiv
Cu vorbe mari sunt definite teme,
Accentuând, în sens imperativ,
Concretul rezolvării de probleme.

Trăirea e, cu fală, avatar
Al vorbei ce dă iama în credință,
Mentalizând al timpului hotar
Ca și principiu cert întru voință.

Consensul e la modă prin cuvânt,
Realitatea însă-l contrazice,
Punând în locu-i, cu destul avânt,
Minciuni și parveniți, mereu complice.

Gândul revanșei umblă printre toți,
Și nu-și găsește, nici în vis, odihnă,
Tot căutând să pună bețe-n roți
Celor ce-și vor trăi o viață-n tihnă.

Din ieri se trece-n mâine, însă azi
Pare lipsit de orice importanță
Redus de cei fanatici, retrograzi,
În marea lor, sterilă, ignoranță.

Și-atunci de ce s-ascult, dacă nu văd
Măcar o încercare de schimbare?
Am drumul meu, măcar cât întrevăd
Un orizont senin în depărtare.