Eu văd... Așa cum sunt, cum zici, nebun,
Și astăzi coborârea ta mă doare
Dar nici o cale n-am, ce văd, să-ți spun.
Deja cădeai la cea dintâi ninsoare
Sub pragul de uzură în comun
Legată și de mâini, și de picioare
De hazardatul scop inoportun.
Încă te văd, cum nici nu crezi de bine,
În cumpăna de gânduri cum erai
Mirându-te că drumul înspre mine
Ți l-ai avut mereu ca drum spre Rai.
Dar ai uitat că ție-ți aparține
Decizia de-a face ce făceai
Sau limitarea la idei divine
În lumea ce, căzând, o comparai.
Peronul gării încă, în lumină,
Mi te arată umbră de contur,
Când căutai să îmi găsești o vină,
Știindu-te căzută în sperjur.
Gândul cu greu mai vrea să se abțină
Să nu priceapă tot ce-ți ai în jur
Și-n felul lui, grăbit să intervină,
În universu-ți limitat, obscur.
De-ai vrea să urci, ți-e scara inversată,
Poți să cobori, să te arunci în gol,
De lumea mea eșți întru tot uitată,
Ai devenit al patimii simbol.
De-a lumii falsitate apăsată,
Îți este mersul greu, doar un ocol,
Tu nu mai ești reper, ca altădată,
Ci doar un biet însemn de gest frivol.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu