Haoticul bacşis

Trăncănesc şi eu când nu se cade,
Să se creadă că nu spun nimic,
Şi, cum simt că hoţi or să mă prade,
Gândul în mai toate îl implic.

Caut prin nisipuri mişcătoare
Să deschid o poartă ce s-a-nchis,
Şi găsesc că, tot privind la soare,
Noaptea nu mai dorm decât în vis.

Sunt haotic, parcă n-am răbdare
Să mai trec hotarele pe rând,
Dar descopăr, dintr-o întâmplare,
Că, mai nou, iubirile se vând.

Caut drumul spre o altă lume,
Să pot spune că m-am regăsit,
Dar m-aud strigat direct pe nume
Şi mă-ntorc de unde am pornit.

Tac acum şi ştiu că am o vină,
Sunt strivit de-al timpului hăţiş,
Ca să mă apropii de lumină,
Viaţa mea am dat-o ca bacşiş.

Calcul imposibil

Mereu adun şi tot mereu împart,
Şi iar mă iau la luptă cu trecutul,
Şi firu-n patru iarăşi îl despart
Când caut să-nţeleg necunoscutul.

Mereu adun şi nu mai ştiu să scad,
Şi aflu iar că numai eu ştiu drumul,
Şi mă ridic oricum, şi iarăşi cad
Când focu-l caut chiar de nu văd fumul.

Mereu găsesc un adevăr ascuns
Şi iar privesc spre timpul viitor,
Şi-n întrebări mai pun şi un răspuns
Când clar îmi e că totu-i trecător.

Mereu împart şi mai învăţ s-adun,
Şi cifrele prin faţă îmi tot sar,
Şi câteodată nu mai ştiu ce spun
Când numele mi-l văd prin calendar.

Mereu împart şi-ncerc să înmulţesc,
Şi probă adunării încă fac,
Şi văd că nu mai ştiu ce socotesc
Când numai timpul vieţii îi e leac.

Încă o zi

Mai e o zi. Atât a mai rămas
Până ce timpul va strivi trecutul
Şi-or să rămână vorbe fără glas,
Iar eu voi fi sfârşitul şi-nceputul.

Voi arde vise, mă voi arde eu
Şi foc va fi până în Carul Mare
Şi am să las aici ce-a fost al meu
Că-i drum prea greu spre marile hotare.

Nu se va şti cum mă mai pot găsi
Judecători iviţi la întâmplare,
Să pună ipotecă pe-a mea zi,
Apoi să fiu ucis la drumul mare.

Mai e o zi. Apoi tot eu voi fi
Acel ce totuşi a învins trecutul,
Şi nu există cale de-al opri
Să ducă mai departe începutul.

Scrisoare (II)

Nu e normal să retrăieşti şi tu
Acelaşi drum ce ştiu că m-a ucis,
Voi spune chiar şi vieţii mele Nu,
Dar n-am să las strivit încă un vis.

Am vrut să tac, însă era prea mult,
Simţeam că-mi ard privirile-n zadar,
Deşi-mi era uşor să te ascult,
Am hotărât să-ţi dau o viaţă-n dar.

Şi am să-nfrunt destinul, să il schimb,
Să fie numai soare-n jurul tău,
Să porţi în suflet al luminii nimb,
Iar eu să iau tot ce îţi face rău.

Hotar de timp

Cerul de vară pare să devină
Un cinic şi sălbatic rug aprins,
Dar nu se înţelege că-n lumină
Ascuns îi răul care ne-a cuprins.

Schimbări majore, vor urma, în toate,
Şi nimeni nu mai ştie ce va fi,
Condiţia umană va fi, poate,
Hotar ce poate chiar redefini.

Urma-vor lupte fără de motive,
Veni-vor magi cu falduri de minciuni,
Iar omul, plin de gânduri posesive
Va crede că există iar minuni.

Un simplu Nu poate urni dezastre,
Ape şi foc şi tot ce nu-i ştiut,
Doar nopţile redevenind albastre
Pot duce timpul către început.

Recalibrări de gânduri renegate
Aduc speranţei gândul viitor,
N-avem nevoie să zidim palate,
Chiar regele în sine-i cerşetor.

Un drum de lacrimi va deschide calea
Spre timpul ce urmează a nu fi,
Şi semn va da că, totuşi, întâmplarea
Nu-i modul sigur de a izbândi.

Averi imense dacă se vor pierde
Va însemna că nu-i nimic pierdut,
Dar dacă iarba nu va mai fi verde,
Nici adevărul nu mai e crezut.

Apocalipsa chiar ne va cuprinde,
Când nimeni nu va crede că-i real,
Să fie bine doar de noi depinde,
De a iubi şi-a nu trăi banal.

Mireasă iar...

În curând ai să revii acasă,
Drumul regăsirii s-a deschis,
Ai să vii şi ai să-mi fii mireasă,
Tot ce va urma ne este scris.

Cerul e senin ca niciodată,
Nori nu se mai văd pe nicăieri,
Vom fi iar, noi doi, ca altădată,
Toamnele schimbând în primăveri.

Doborât-am praguri absolute,
Sensul întâmplării ne-a lovit,
Ne-am izbit de vrute şi nevrute,
Pân’ la urmă tot ne-am regăsit.

În curând ai să revii acasă,
Pragul casei te voi trece iar,
Şi uitând de tot ce ne apasă,
Vom şti iar să ne avem ca dar.

Cerurile nopţii sunt albastre,
Stelele în ochi îţi strălucesc,
Vom avea iar vise “ale noastre”,
Şi-ai să ştii atunci cât te iubesc.

Vom pluti pe valuri de speranţă,
Tot ce ne dorim vom reuşi,
Am învins a morţii cutezanţă,
Ne e dat acum a ne iubi.

În curând ai să revii acasă
Clipelor în noapte să dăm foc,
Şi, trecând prin foc, să-mi fii mireasă,
Că tu-mi eşti blestemul de noroc.

Fulgerele nu mai au răbdare,
Au dat semn şi iarăşi vor da semn,
Mulţi vor crede că-i doar întâmplare,
Noi vom şti că-i un moment solemn.

Timpul va uita să ne grăbească,
Chiar hotar al timpului vom fi,
Vom fi o pereche nelumească,
Moartea nu ne poate despărţi.

Cântec de drum lung

Drumul mi se pare lung,
Vreau mai repede s-ajung,
Să te pot în ochi privi,
Cerul să-l putem strivi.

Focul n-ar fi de ajuns
Să găsească un răspuns,
Visul va fi iarăşi rost
A tot ceea ce a fost.

Norii dinspre munte vin,
Gândul abia mi-l abţin,
Drumul pare tot mai lung,
Vreau să zbor, vreau să ajung.

Dintr-odată simt că iar
Sufletu-mi e pus pe jar...
Şi chiar totul e firesc...
Gândul meu ţi-l dăruiesc...

Drumu-i lung şi lung a fost
Printre fapte fără rost,
Astăzi simt că-s obosit,
Însă drumu-i împlinit.

Focul iarăşi e aprins,
A fost greu, dar am învins!

Regăsita zi de vară

Parcă totuşi viaţa-mi spune
Că trăiesc un început,
Adunând doar gânduri bune
Trec un prag spre absolut.

Ne-au îndepărtat în pripă
Întâmplări fără de sens
Şi ne-au aruncat o clipă
Într-al vieţii gol imens.

Fulgere fără de milă
Au făcut între noi drum
Şi-ajunsesem plini de silă
Să vedem şi ceaţa fum.

Între fapte şi urmare
Eu uitam că pot să cad,
Semne mari de întrebare
Apelor au croit vad.

Azi e însă zi de vară,
Norii nu mai pot s-apară!

Testamentul lupului alb

Nu vreau să fiu în haită şi flămând,
Prefer să-l văd pe cel ce mă împuşcă,
Să ştiu că timpul trece ca un gând...
Şi el flămând... Să simt că viaţa-mi muşcă...

Zăpada iernii-i uneori prea mare,
Şi drumul, singur, nu mai pot să-l fac,
Însă mi-e greu şi nu mai am răbdare,
Şi-aştept ca timpul să-mi găsească leac.

Prin faţa mea trec haite-nflămânzite
Spre un himeric ţel neînţeles,
Mânate de-ale simţului ursite...
Instinctualul drum către regres.

Zăpezile sunt mari şi cad întruna,
Mutând hotare înspre necuprins,
Iar dacă uneori răsare luna,
Presimt că-i vremea să m-arăt învins.

În haită pot să fiu un anonim,
Dar viaţa n-o pot duce clandestin.
Chiar dacă am un drum de-nsingurat,
Nu vreau s-ajung în haită lup turbat.

Curând pe ţărmul mării

Va fi să te iubesc pe ţărmul mării,
Când stelele se pierd în necuprins,
Lăsându-ne în voia întâmplării,
Să ducem cartea vieţii spre cuprins.

Ne va spăla un val curat al mării
De toate câte ni s-au întâmplat,
Şi-nţelegând misteru-ndepărtării,
Vei fi din nou izvor de rod bogat.

Iar eu te voi simţi ca ţărm al mării,
Spre care vin în drumu-mi dinspre cer,
Amestecându-te cu gustul sării,
Nici zorii zilei n-am să ştiu când pier.

Ne vom iubi-n curând pe malul mării,
Redând contur întregului trecut,
Uniţi de-aceeaşi şoaptă a chemării
Ţinti-vom spre înaltul absolut.

Izbăvitoarea ploaie

Plouă parcă într-un mod ciudat,
Plouă peste razele de soare,
Semnul crucii mult prea tare doare,
Tot mai mult în formă-i inversat.

Norii trag de raze-n curmeziş
Şi prefiră lacrimi arzătoare,
Lumea e mereu mai doritoare
De-a-şi simţi privirile-n cruciş.

Ploaia, risipind furtuni de foc,
Pune întrebări hotărâtoare
Şi, când toţi privesc doar către soare,
Defineşte-al umbrelor noroc.

Vântul, poate chiar întâmplător,
Dă speranţă clipei viitoare,
Plăsmuind motive zdrobitoare
Pentru toate visele ce mor.

Plouă totuşi într-un mod ciudat,
Ploaia pare-a fi izbăvitoare,
Agăţând de razele de soare
Întâmplări ce nu s-au întâmplat.

Dar, piezişe, razele de soare,
Plâng prin ploaia purificatoare.

Mereu, iarăşi...

Seara pune iarăşi stăpânire
Peste vadul cerului senin,
Izgonind mereu spre amintire
Importanţa zilelor ce vin.

Hohotul de noapte liniştită
Dă-nţeles de clipe-n unison,
Amintirea-mi e mereu ispită,
Patimă, dorinţă, abandon.

Stelele dau iarăşi relevanţă
Haosului vag şi prea firesc,
Rostuind a lumii cutezanţă
Într-un carusel Dumnezeiesc.

Printre umbre şi însemne sfinte
Uit chiar şi ce mie îmi spuneam,
Vorba-mi e strivită de cuvinte,
Lacrima îţi bate ţie-n geam.

Mâine vom fi iarăşi o pereche
Vom fi noi în ochii tuturor,
Vom fi o poveste totuşi veche,
Însă nu-i nimic întâmplător.

Liniştea ce va urma să vină
Va da vieţii sensul absolut,
Regăsind a nopţilor lumină,
Vom avea şi tot ce n-am avut.

Viaţa pune iarăşi stăpânire
Să găsim un drum spre nemurire.

De-ai fi...

De-ai fi o floare-a câmpului,
Te-aş lua cu tot, cu rădăcină
Şi te-aş ascunde în lumină.

De-ai fi o rază-a soarelui,
M-aş înălţa până la stele
Şi te-aş ascunde printre ele.

De-ai fi o şoaptă-a vântului,
Moară de vânt să fiu aş vrea
Şi te-aş păstra numai a mea.

De-ai fi seninul cerului
În nor de foc m-aş preschimba
S-atrag mereu privirea ta.

De-ai fi izvorul gândului,
Ai fi cu mine viaţa toată
Şi nu te-aş pierde niciodată.

De-ai fi hotarul timpului,
Să-mbătrânesc nu aş putea
Şi-n poarta ta mereu aş sta.

Dar pân’ la urmă ce să fac?
Pe toate cum să le împac?
Eşti totul... Chiar dacă n-ai fi,
Alt orizont nu aş privi.
Mereu te chem, te vreau mereu
Icoană sufletului meu.

Redivivus de final

Oh, Doamne, ce sfârşit banal...
Doar eu pe patul de spital...

*******

Mai ştii... ce nume îţi dădeam
Când şi în vis te căutam?
Icoană, lacrimă şi stea...
Mereu, mereu, iubita mea...

Mai ştii... ce gânduri împleteam
Când ploaia ne bătea în geam?
Gândeam că-ntruna va ploua
Şi că de toate vom uita...

Mai ştii... ce-nflăcăraţi eram
Când pradă vieţii ne lăsam?
Lumina peste noi cădea,
Iar noi simţeam că se-nnopta...

Mai ştii... ce nume îmi dădeai
Când numai stelele vedeai?
Şi ceru-ntreg se oglindea
În gândul şi privirea ta...

Mai ştii... ce gânduri mari aveai
Când parcă fără grai erai?
Şi sufletu-ţi mă cuprindea,
Urmând în tine-a mă purta...

Mai ştii... cum plânsul alinai
Când ochii-n palme mi-i luai?
De-aş fi ştiut ce va urma...
Ai ochii plânşi, iubita mea…

*******

Şi sensul unic e real,
Urmează punctul de final...

Rugă de suflet

Cine nu crede adevărul vieţii
Poate trăi minţit şi concesiv,
Uitând mereu că zorii dimineţii
A nopţii poartă-nchid definitiv.

Am pus un pas pe prag şi astfel ştiu:
Orice poveste nouă e tot veche,
Chiar dacă azi nu sunt ce vreau să fiu,
Eu cred mereu în suflete pereche.

Privind spre nori azi regăsesc lumina,
Din fulgerul furtunii mă hrănesc,
Şi fac recurs, recunoscându-mi vina
De-a şti că viaţa trece-n mod firesc.

Ridic privirea, liber, către cer
Şi spun mereu o rugăciune veche,
Ştiu că-s sarac, la bogăţii nu sper,
Dar, Doamne, lasă-mi sufletul pereche.

Trandafiri de mai

Au înflorit, iar, trandafirii
Şi timpul verii iar dă semn,
Mă simt un rug al netrăirii,
Strivit de-un jurământ nedemn.

Plătim mereu la vama vieţii
Şi tot mereu e de plătit,
Cei cunoscuţi sunt hrăpăreţii
Ce ne-au furat tot ce-am trăit.

Mereu, al clipelor hotar,
E limita spre infinit,
Când totul pare în zadar
Şi soarele de nori umbrit.

Plătim, naivi, la suprapreţ
Dorinţa numelui străin,
Dar dacă am scăpat de-ngheţ,
Priveşte-n zări: Ceru-i senin.

Şi înflori-vor trandafirii
Spre a ne fi mereu îndemn,
Un legământ al regăsirii
Şi-al adevărului însemn.

Recunoscând că valul mării
Aduce alt nisip, curat,
Vom da un nume întâmplării
Ca să uităm ce s-a-ntâmplat.

Real fără tăgadă

Cam totul era simplu şi normal
Şi uneori răstălmăceam idei,
Visam abstract deşi plângeam real,
Te modelam pe umbre de femei.

Credeam în stele dar vedeam doar norii,
Mai rar, în ochii tăi ştiam privi,
De-atîtea ori zăream trecând cocorii,
Însă uitasem verbul „a trăi”.

Din împliniri făceam un caz concret,
Eşecul nu-l luam în serios,
Cuvântului dădeam doar sens complet
Fără să ştiu că poate fi pe dos.

Contrar a tot ce, poate, se-nţelege,
La miez de noapte pavăză mi-ai fost
Lăsându-mi libertatea de-a alege
Să mă întorc din drumuri fără rost.

Când cerul primăverii da în pârg
Am înţeles ce-nseamnă să nu fii,
Am înţeles că viaţa nu-i un târg
Din care poţi să pleci şi să revii.

Trăiesc acum de pe o zi pe alta,
Spun că trăiesc, deşi e clar că mint,
Însă tot cred că stânci de sparg, cu dalta,
Curând vom face nuntă de argint.

Vânat-am, nebuneşte, un miraj
Fără să ştiu că eu sunt cel vânat,
Acum, chiar şi aşa, am prins curaj
Să vreau să fiu un om adevărat.

Nu mă mai tem şi pot să dau de ştire
Că va fi soare, ploaia-i pe sfârşit,
Că ştiu acum un drum spre fericire
Şi-acesta-i drumul ce ne e sortit.

Aşa că te iubesc, fără tăgadă,
Aşa că te iubesc, fără-ntrebări,
Oraşul nu mai are nici o stradă,
Iar sufletu-mi e-o listă de-aşteptări.

Absolut concret

Crucea timpului se frânge

Renegându-se complet,

Idealul se restrânge

Într-un absolut concret.

Ceasurile-arată-n grabă

Un posibil mers prea-ncet,

Nimeni nu se mai întreabă:

Ce-i normal? Ce-i desuet?

Chiar şi scrisul se complică,

N-are semne-n alfabet,

Că aşa-i la o adică,

Absolutul e concret.

Alteori, din întâmplare,

Sunt absurd şi indiscret,

Am mereu câte-o-ntrebare

Şi vreau un răspuns concret.

Miezul nopţii pune nume

Chiar şi urmei de regret,

Aducând mereu spre lume

Absolutul mai concret.

Când un semn de exclamare

Pune un accent discret,

Chiar mă-ntreb de mi se pare,

Ori dau eu sens incomplet.

Umbra zorilor, pe fugă,

Îmi dă dreptul să repet,

Să înalţ spre cer o rugă

Absolută în concret.

Repetitio in integrum

Prea multe se repetă. Chiar prea multe
Şi simt accentul pus, paradoxal,
Pe un consens ce-ar trebui s-asculte
De valul ce se vrea strivit de mal.

Obositor, pun faptă lângă faptă
Rupând ideea către început,
Mă regăsesc şi ştiu că mă aşteaptă
Întoarcerea... mereu spre absolut.

Cum toate se petrec din întâmplare,
Chiar adevărul pare-a fi contrar,
Iar paşii lasă semne de-ntrebare
Când urmele, în mod subit, dispar.

Privită dinspre seară, ziua-i tristă
Iar dimineaţa-i timpul viitor,
Dualitatea vorbelor persistă
Într-un absurd ansamblu de decor.

Repetitiv prea multe se întâmplă,
Şi ceasul are ritmul cunoscut,
Simt gândul cum pulsează iar în tâmplă,
Absurdizant, mutându-mă-n trecut.

Prea multe se repetă. Parcă toate,
Şi toate mi se-arată-n mod firesc...
S-o iau de la-nceput? Nu se mai poate...
Capitulard pun punct… Şi mă opresc...

Dreptul de a spune

Când m-am născut era o iarnă grea,
Zăpezile priveau de peste case...
Trei zile-au trebuit ca mama mea
Să hotărască liber să mă lase.

Copil am fost atât cât să se creadă
Că n-am ştiut ce-i rău sau ce e bun,
Doar lacrima ce aştepta să cadă
Îmi era semnul ce vroiam să-l pun.

Poveri enorme mi s-au pus în spate
Şi-o cruce peste suflet mi s-a pus,
Lovit mereu de-a lumii nedreptate
Am învăţat să nu mă las supus.

Îmi da avânt spre timpul viitor
Doar fulgerul furtunilor de vară.
Scârbit de răutatea tuturor
Vroiam însă să mor seară de seară.

Prin râpe am trecut fără să-mi pese
Că rănile mă năpădeau de tot,
Deşi ştiam că-n jurul meu se ţese
Un prea absurd şi idiot complot.

Şi toate repetându-se, un cerc
A dat contur la toată viaţa mea,
Soluţia finală vreau să-ncerc,
Şi nu mai vreau să văd ce va urma.

Chiar dacă-s acuzat de laşitate,
E dreptul meu să spun: nu se mai poate!