Făurire de schimbare

Semnelor de schimbare,

Deliei

Timpul părea că are o măsură
Ce depăşea al clipei înţeles,
Lăsând trăirea fără anvergură
Şi chiar fără motiv de interes.

Ai apărut din umbre de lumină
Ştiindu-te mergând pe-acelaşi drum,
Fiind şi tu, cum alţii spun, de vină
Pentru trecutul mult pierdut în fum.

Şi toate s-au făcut a fi chemare
Spre drum cu rost concret, predefinit,
Ce nu-şi avea sfârşit într-o-ntrebare
Ci chiar în adevăru-i clar finit.

Mi te-ai dorit reper de întâmplare,
Voindu-mă în tine încrustat,
Ca să-ţi devin, venind din depărtare,
Un adevăr de nimeni contestat.

Şi toate s-au pornit în mare grabă,
Recolorând al zilei răsărit
Cu-n evident răspuns dintr-o silabă
Când îţi eram, în tine, definit.

În ritmul vieţii te lăsai pătrunsă,
Dorindu-mi un avânt tot mai profund,
Ca orice taină, ce-o aveai ascunsă,
De-mi fi-va întrebare, să-i răspund.

Uitând de ochii grabnic vorbitori,
Te-ai vrut, şi-ai fost, mereu făuritoare
De patimi, de plăceri şi de fiori,
Mereu altfel, cu gânduri schimbătoare.

Timpu-i trecut şi totul e schimbat,
Dar semnele-s rămase la vedere,
În gândul tău sunt veşnic încrustat
Şi-n pântec, îmi simţi urma, cu plăcere.

Verdict de toamnă

Dinspre tomnatece drumuri,

Eugeniei

Era o zi de toamna rece, mult prea rece,
Intraseră şi norii la iernat,
Lumina zile se grăbea să plece
Lasând în urmă-i un concret ciudat.

Privind spre vremea ce urma să vină,
În căutarea unui gând pierdut,
Mi-a fost să văd a patimii lumină
În ochii-ţi ce priveau înspre trecut.

Ideile, cu totul evidente,
Aveau deja un drum cu rost real,
Cu definiri în fapte concludente
Ieşite din confuzul iz banal.

Sânii-ţi fierbinţi lăsau să se-nţeleagă
Motivele de-a nu mai fi supuşi
Unor sintagme ce ştiau că neagă
Atracţia celor ce sunt opuşi.

Fără de gesturi multe, ori cuvinte,
Trupul în haine nu l-ai vrut ascuns
Şi nu mă mai voiai deloc cuminte
În tine regăsindu-mă pătruns.

Frântă de mijloc, fără sprijinire,
Erai într-un continuu-ntors şi dus,
Mă îndemnai spre ţintă cu grăbire,
Sau te opreai voind un ritm redus.

Iar coapsele-ţi erau apoi prinsoare,
Spre a simţi extremul tău profund,
Acolo unde-i rost de-mpreunare
Şi, prin urmare, adevăr fecund.

Apoi nimic nu ne-a mai stat în cale
Când vieţii mă simţeam, trăind, dator,
Sau când ţi-aveai verdicte radicale,
Şi îţi era, de fapte clare, dor.

Accent de parafraze

Tainei fără limte,

Lenuţei

Timpul a trecut... destulă vreme,
A trecut cu totu-n amintiri,
N-avem azi de nimeni a ne teme,
Să vorbim de tainice-ntâlniri.

Eu şi tu... Ne ştim într-o poveste
Ce ne-a fost însemn şi chiar reper
Când ne cercetau a da de veste
Cei ce se credeau cu caracter.

Te priveam, te tot găseam tăcută,
Dar în ochi aluzii îţi găseam,
Îmi păreai cu totul cunoscută,
Dar să te cunosc tot îmi doream.

Şi-ntr-o clipă-a unei nopţi de vară
N-ai mai vrut nici tu să mai aştepţi,
Se vedeau privirile că-ţi zboară
Visul te grăbeai să ţi-l accepţi.

Sânii rotunjiţi, coapsa fierbinte,
Trupu-ţi gol, deja unduitor,
M-a lăsat uimit, fără cuvinte,
Ispitit, grăbit făptuitor.

Ne eram fixaţi de ipostaze,
De lumeşti poziţii definiţi,
Dar şi sub accent de parafraze
Ce acum ne arăta uniţi.

Evident, îţi tot eram dorinţă,
Ritmuri de mişscare îmi dădeai
Pântecu-ţi cerea cu stăruinţă
Dreptul stăpâniri-i să mi-l dai.

Dar mi-erai şi fără de tăgadă
Mi te arătau frumoşii-ţi sâni
Ce, striviţi, voiau a fi dovadă
Că plăcerii îi suntem stăpâni.

Ne trăiam a vieţii aventură,
Fără să ne temem de urmări,
Acceptând reala anvergură
A tăcerii plină de chemări.

Ai simţit când, încrustat în tine,
Deveneam al faptelor consemn,
Când m-ai prins, ca să mă simţi mai bine,
Între coapse să-ţi rămân însemn.

Extremele evidenţe

Însemnului unor asumări,

ea, Nico

Vara era-n toi... era fierbinte,
Nu se-ntrevedeau deloc schimbări,
Chiar şi zorii i-o luau-nainte,
Dând răspunsuri multor întrebări.

Ne furau priviri fără de ţintă
Spre idei de timp înnourat,
Acceptând chiar forma lui succintă,
Undeva, cândva, pe înserat.

Chiar şi-atunci simţirea era trează,
Căutai o cale de mijloc,
Să repeţi un început de-amiază
Ce ne-a prin pe amândoi în joc.

Mă aveai prezent, mereu cu tine,
Dar voiai concretul concludent,
Chiar fugar să poţi a-mi aparţine
Când, în vis, nimic nu-i evident.

Dincolo de simpla conjunctură
Când privirea n-a ascuns nimic,
Te-ai dorit şi marea aventură
Ca, prin tine, rostul să-mi explic.

N-ai mai aşteptat nici o-ndoială
Când a fost din nou să-ţi fie clar
Că te-aş vrea de orice haină goală
Drum să-mi faci cu-al coapselor hotar.

Mă simţeai fixat în profunzime,
Prin cotloane vise dezrobind,
Cercetând prea blând ori cu asprime
Pântecu-ţi de dor nebun mustind.

Mi-era sete şi erai flămândă,
M-aşteptai să ştii că îmi eşti vad,
Izvorînd în clipa de izbândă
Al vieţii, nevăzut, răsad.

Şi-ncă-odată, clară mărturie,
Ţi-ai dorit să ai, să-ţi dovedeşti
Definindu-ţi ce va fi să fie
Depăşind consemnele lumeşti.

Tandem de iarnă

Prin iarna-nsemnului roditor

Cătălinei

În miez de iarnă, fără de motive,
Îmi este clar, idei nu mai aveam,
Nu mai găseam deloc alterative
Oricât în vise ceruri străbăteam.

N-avean nici semne simple şi discrete
Care să-mi dea măcar frânturi de gând
Pe care să le-adun şi, pe-ndelete
Să le transform în flacără arzând.

Scriam poveşti, uitam de tot să-mi pese,
Că mă numeau, mai mulţi, un visător
Ce-ncepe nebunia să-l apese,
Crezând că poate fi nemuritor.

Chiar scrisul era simplă întâmplare,
Deloc atent la tot ce-aveam în jur,
Furându-mi timp din marea-mi disperare
Numind-i, indulgent, un grav sperjur.

Şi tocmai el, o veste, despre tine,
În zori de zi înseninaţi, mi-a dat,
Fiind, tot el, cel ce-a vorbit de mine
Când vieţii un motiv ai căutat.

Cuvintele s-au prins uşor a spune
Ceva ce se legau de rost real,
Lăsând ascunsă marea viziune
Sub forma de profund material.

Erai acolo, undeva în lume,
O replică a ceva ce trăiam,
Păzită de-a erorilor cutumă
Şi evidenţa lipsei unui neam.

Forţând mereu condiţia banală
A ceea ce era, atunci, să fim,
Dorinţe, dolosiv, au dat năvală,
Forţându-ne, oricum, să le-mplinim.

Noi, dependenţi de-a vremurilor fire,
A fost s-avem un rol elementar,
Cuprinşi de valul ce-n rostogolire
Ne sărăcea de treceri în zadar.

Încorsetaţi de limite discrete,
Timpul a vrut să uite de-amândoi,
Iar noi, în grabă, fără de regrete,
Am devenit ai faptelor eroi.

Prin gesturi, cu speranţe, aşteptate,
Eram deja tandem de neoprit,
Când coapsele-ţi în zvâncet anvântate,
Mă îndemnau în trupu-ţi dezgolit.

Şi pântecu-ţi zvâcnea, mustind fierbinte
Dorinţe ce prindeau, concret, contur,
În simpla lor aducere aminte
A clipei când spuneam c-am să te fur.

Simţeam în tine clipa cum tresare,
Sânii-ţi doreau continuu să îi gust,
Iar tu-mi punei idei la încercare,
Lasându-mi drum ieşirii prea îngust.

Sfidam condiţii, clare evidenţe,
Prevestitorul semn din calendar,
Când revărsări de mari coincidenţe
În tine se-ntâlneau ca dat din dar.

Consens de seară

Ca semn de vară-nfierbântată,

Lianei

Simţeai că-ţi trece timpul fără fapte
Ce le voiai şi le aveai motiv
Din zori de zi, până târziu în noapte,
Cu rost deplin, deja imperativ.

Ştiai că vreme e prea mult trecută,
Dar tot priveai spre un reper fixat,
Ce-ţi devenise ţinţă absolută,
Menit a fi de-a pururi de urmat.

A vrut să ne-ntâlnească întâmplarea,
Într-un context ce se voia corset
Când dăruia extremelor urmarea
Cu-n adevăr păstrat mereu secret.

Dar chiar şi-aşa, tot ai găsit, o formă
Să-mi laşi contrariul simplu cunoscut,
Extrapolând a criticilor normă
Peste un timp ce l-am numit trecut.

Şi într-o seară, într-un miez de vară,
Răbdarea-n grabă mare s-a schimbat,
Lasându-mă surprins întâia oară,
Privindu-ţi trupul gol, întins în pat.

Gustându-ţi sânii mă chemai în tine,
Nici nu puteam altfel să îţi răspund,
Ştiind că mi-este dat a-ţi aparţine,
Şi-a-ţi fi, şi-n amintiri, mereu profund.

Elementar, condiţia umană,
Accentua conceptul de tangaj,
Părând a fi ispită şi capcană
Sub al simţirii, clasic, camuflaj.

Mi-erai îndemn spre liberă pornire,
În pântecu-ţi ce-ntr-una mă chema
Să-mi las amprenta întru nemurire,
Ca tu să nu mă poţi nicicând uita.

Şi totul, fără minima tăgadă,
S-a întâmplat cu rostul lui firesc,
Păstrându-mă în tine ca dovadă
De adevăr perpetuu, omenesc.

Aparţinători de mâine

Sidoniei

Azi nu mă ştii dar ştii c-ai să mă ştii
La ceas de zi cu iz de primăvară,
Când timpului supusă n-ai să fii
Şi vei lăsa prejudecăţi să moară.

Te vei lăsa firescului distinct,
Denominat de gânduri creative
Ivite dintr-un concludent instict
Şi simţuri elocvente, instinctive.

Ceru senin va fi un corolar
Al gândului ce trece-va-n dorinţă
Şi fugă de a pierde în zadar
Tot ce ar fi, speranţei, consecinţă.

Din întrebări te vei găsi răspuns
Uitând de-o altă cale, abătută,
Uitând a mai păstra ceva ascuns,
Lăsându-te, cu totul cunoscută.

Din tot ce azi îţi este neştiut
Rămâne-vei cu simpla amintire
A nopţii ce te-a rupt de un trecut
Ce te fura de dreptul la iubire.

Noaptea va fi concretul corolar
Al unui şir de fapte limpezite
De gândul ce trecând un alt hotar
Va fi desprins de sensuri cu ispite.

În jurul tău un alb imaculat
Îţi va păstra amprentele de forme
Redâdu-te prin gând mereu furat
De adevăruri noi şi zări enorme.

Ce azi nu ştii atunci va fi să ştii,
Mă vei simţi mereu fiind cu tine,
În miez de zi, în nopţile târzii,
În vise ce vor şti a-ţi aparţine.

Prin culori, tu

Sidoniei

Să nu te-mbraci în negru niciodată
Şi, dacă poţi, tot niciodată-n gri,
Le lasă unor vremuri de-altădată
Şi lasă-te, pe tine, ţie-a-ţi fi.

Nu îţi ascunde chipul de lumina
Ce dă chiar umbrei definit contur,
Uitând să crezi că-ţi e întreagă vina
Privirilor ce le tot vezi în jur.

Culori de foc adună, potriveşte,
Şi fă, din alb, un prag mângâietor
Al visului ce ziua se porneşte,
În zori de zi fiind biruitor.

Te-mbracă-n roşu, fii fără de teamă,
Trecutul e în urmă mult rămas,
Idei de-atunci nu sunt de luat în seamă,
De mult sunt chiar şi ele în impas.

Privirea-ţi e, se vede, la-nălţime,
Şi chiar mă face să mă simt dator,
Să te privesc şi eu în profunzime,
Când stelele din jur îți sunt decor.

Şi albul să ţi-l iei drept mărturie
În nopţile cu ceru-nourat,
Ca să te-nveţi că evidenţă vie
Vei fi când totu-n urmă e lăsat.

Noaptea să fie umbră luminoasă
A tot ce poate fi, în mod firesc,
Extremul ce te-arată mai frumoasă
Şi corolar al visului lumesc.

Presimţiri de avangardă

Corinei

Şi într-o zi, fugând de amănunte,
Uitând de-al lumii timp şi calendar,
Am să te duc departe, într-un munte
Dar să îmi fii şi să mă ai ca dar.

Într-o cabană, cândva luminată,
Furtună fiind de juru-ne-mprejur,
Să simţi că viaţa-i, totuşi, minunată
Cu limite-ntr-al viselor contur.

Spre seară când vom căuta spre stele,
Sperând că până-n zori se vor ivi,
Să ne seducă presimţiri rebele,
Că vom avea mult timp de-a ne iubi.

Un foc de lemne temeri o să ardă
Pănă ce fi-va totul curăţit,
Sub mâna-mi ce, extremă avangardă,
Vei resimţi al clipei pas grăbit.

Şi-n pântec focuri mari or să se-aprindă,
Când coapsele vor da contur rotund
Acelui drum menit să ne cuprindă
În adevăru-i evident, profund.

Ştiind să fii, alternativ, ispită
Şi evidenţa rostului firesc,
Te vei simţi femeia mult dorită
Trăind iubirea-n sens dumnezeiesc.

Şi vei fi dar, cu rost şi cu menire,
Contrând idei ce azi îţi trec prin gând,
Simţindu-te motiv de nemurire,
Întinerind sub semn de timp arzând.

Acolo, sus, ascunşi de marea lume,
Ne vom o noapte din destin
În care ne vom spune doar pe nume,
Fiindu-ne, ca daruri, pe deplin.

Voalul de ascundere

Sidoniei

Te văd zâmbind, dar mi-este clar, eşti tristă,
Ascunzi frumos trecutele poveşti
Care te-au pus cândva pe-o falsă pistă
Şi te-au făcut să fii cea care eşti.

În tine stă acunsă altă viaţă
Ce-aşteaptă să o vrei a ta a fi,
Când te vei vrea ieşi din copci de gheaţă
Uitând că poţi uşor a te-ngrădi.

Ochii atrag prin umbra din privire,
Făcând dovada unui vis frumos,
Ce vine dintr-o vagă amintire
Mergând spre orizontul luminos.

Acum, aici, parcă având o vină,
Timpul ţi-l laşi pierdut între-nzidiri,
Dându-i idei că poate să revină
Sub semnul unor clare definiri.

Nu pot să spun un simplu "Eşti frumoasă!",
E prea puţin, prea simplu, prea banal,
Idee din contexte grabnic scoasă,
Negând întregul rostului real.

Te văd zâmbind sub valuri de tristeţe,
Sub umbra unor urme din trecut,
Umbre ce-ţi dau, în zori de zi, bineţe,
Vorbindu-ţi de extremul absolut.

Mă vreau convins de ceea ce se vede,
Însă, văzând, n-am cum să fiu convins,
Convingător e gândul ce-ntrevede
Un univers, al tău, prea mult întins.

Eşti tristă, dar şi tristă eşti frumoasă,
Şi eşti, într-adevăr, un laitmotiv
De a-ţi cunoaşte forma graţioasă
Când viaţa-şi are rost imperativ.

Constatare-nspre motiv

Andreei

Peste al vieții prag ai vrut să treci,
Să poți să vezi ce se ascunde-n ceață,
Și să ridici noian de ipoteci
Ce rup idei, cu zor, de dimineață.

Timpu-i trecut... A mai trecut un an
În care ai crezut într-o schimbare,
Spre a scăpa de trecerea în van
Cu ipostaza ei de nepăsare.

N-ai reușit să faci decât un pas,
N-ai reușit să vezi spre mai departe,
Ideii tot datoare i-ai rămas,
Lăsându-i gândul spre concret să-l poarte.

De-aici, din depărtare, te-am privit,
Și am tăcut, dar ți-am rămas aproape,
Știind că pasul ți-l dorești grăbit
Purtând mereu o lacrimă sub pleoape.

Știam de mult că n-ai să poți să pleci
Și să devii o simplă amintire,
Pierdută printre orizonturi reci,
Mereu în căutare de-mplinire.

Fiind grăbită n-am putut să-ți spun
Că vadul apei nu-i o cale bună,
Iar malurile lui îți tot impun
O zbatere continuă, nebună.

Ar trebui acum să-ți fie clar,
Că n-ai schimbării cale prin gândire
Decât o mare trecere-n zadar
Și-o fugă de fireasca împlinire.

Te-am așteptat și știi că te aștept,
Pragul să-l treci, cu mine, împreună,
Ca să îți ai apoi un drum doar drept,
Uitând de-a pârjolirilor furtună.

Portret din vedere

Julianei Chetrone

Te văd pictând... Îmi eşti un lait motiv
De-a nu mai cere vieţii socoteală,
Lăsându-i dreptul ei imperativ
De-a te privi, maiestuasă, goală.

Îmi zic tăcut, că n-am cum să-mi explic,
Că sunt sedus de propria dorinţă,
Că dându-ţi explicaţii mă complic
Şi n-o să dai ideii-ngăduinţă.

Chiar dacă-ţi scriu, tot nu mă dumiresc
De ce găsesc cuvinte curajoase
Spunându-ţi, nonşalant, tot ce gândesc,
Când spusele-mi pot fi periculoase...

Te văd pictând... dar nu e tot ce văd,
Privirea nu mi-e dat să se oprească,
Şi văd mai mult, sau poate doar revăd
Firescul dintr-o viaţă omenească.

Mi te arăţi, concret, aşa cum eşti,
Văd pântecu-ţi ce, printr-o tresărire
Îţi dă speranţe şi îţi dă şi veşti
Despre al faptei rost întru simţire.

E totul plin de sens imperativ,
Iar tu îi eşti concreta elocvenţă
Ce fiecărei clipe dă motiv
Spre a se şti cu ea în concurenţă.

N-am cum să nu-ţi vorbesc de sânii goi
Ce-ţi vei dori să-mi fie relevanţă
În cea dintâi pornire când, noi doi,
Vom fi uniţi de faptă şi speranţă.

Te văd pictând... Dar văd cu mult mai mult,
Decât pot ochii tuturor să vadă,
Ceea ce-n tine e, firesc, ocult,
Dor de trăiri lipsite de tăgadă.

Recurs de toamnă

Din seara întâmplării,

Claudiei

În toamna cu schimbări prea importante,
Când mă credeam cu totul rătăcit,
Când veștile-mi veneau prea disonante,
De nicăieri trăirii te-ai ivit.

Puține-au fost ideile abstracte
Ce se voiau deschidere de drum,
Că altele, concrete și exacte,
Le-au aruncat în urmele de scrum.

Era deja, în juru-ne doar ceață,
Vânați fiind de-al dimineții frig
Ce îngropa dorințele în gheță
Singurății să îi dea câștig.

Ne amăgeam, spunând că e departe
Momentu-n care vom sări un prag,
Ca dincolo de viață și de moarte
Să dăm nehotărârea în vileag.

Dar timpul, prin motivele extreme
Fire în patru-a vrut a împleti,
Punându-ne în față vechi dileme
Să le putem temeinic defini.

Și încă era toamnă... Drum prin ceață
La ceas de seară mi l-a vrut parcurs,
Ideea că o nouă dimineață
Va fi instanța unui nou recurs.

Așa s-a vrut, tot într-un prag de seară
Să nu mai fii cuprinsă de-ntrebări,
Simțind că viața-n forma ei primară
E plină de ispite și chemări.

Cu trupul tremurând, nehotărârea
Ți-ai alungat-o între vechi trăiri,
Luându-ți martor sacru hotărârea
De-a fi stindard al clipei de-mpliniri.

Și cum nimic n-avea spre-mpotrivire,
Păream a fi la margine de lumi
Când mă simțeai, trecând fără oprire,
De pragul ce doreai să ți-l asumi.

În jur n-a fost chiar nimeni să ne vadă
Când mă-ncrustam în pântec drept însemn
Și sânii mi-i lăsai întru dovadă
Că-ți e dorința adevăr solemn.

În clar consens cu spusele concrete,
Într-un sfârșit de toamnă schimbător,
Pornirile au vrut să se repete
În tot firescul mult convingător.

Iar repetarea și-a dorit urmare,
Și totul cum a vrut s-a petrecut,
Ascuns, sub paravan de întâmplare,
Prezentu-n viitor s-a prefăcut.

Prin semnul iernii ce-ncepea să vină
Semnul de simțeai c-a încolțit,
Dându-ți de știre pavăza divină
Ce-n tine-n mod lumesc s-a înzidit.

Început fără trecut

Simplu, Liei

N-aveam trecut de nici măcar o clipă,
Doar gândul ne-avusese în idei,
Când n-ai mai vrut a timpului risipă
Şi m-ai dorit, prin faptă, ca temei.

Nici vorbele n-au fost prea multe spuse,
Când, goi, în crucea vieţii ne-aşezam,
Voindu-ne dorinţele reduse
Împreunând ceea ce-n fapt eram.

Trecusem pragul, mă ştiai în tine,
Sânii-ţi voiai de pieptul meu striviţi,
Simţind că e normal şi se cuvine
Să fim, şi prin urmare, reuniţi.

În profunzimi, în pântecu-ţi fierbinte,
M-ai vrut ca semn rămas definitiv,
Când şoaptele-ţi lipsite de cuvinte
Aveau acea idee ca motiv.

Şi-am devenit o primă semnătură
În cartea ce ştiai că o să fii,
Dar şi model concret de anvergură
A ceea ce, fireşte, astăzi ştii.

Povestea nopții de-ndrăznire

Irinei

O noapte ce-ncepea ca orice noapte,
Ne-a dat idei cum alfel n-am avut,
Cu toate-acele mii de clare fapte
Prin care ne-am știut și cunoscut.

Nu prea aveam, nici eu, nici tu, răbdare,
Ne căutam al formelor contur,
Sub gândul ce lua mereu amploare,
Știindu-se, în fapt, fără cusur.

Erai atât de dornică de mine
Că n-ai mai putut, de tot, să te dezbraci,
Știind că nu mă pot deloc abține,
Cu tine pe de-a-ntregul să mă-mbraci.

Pe buze șoapta ți-ai lăsat strivită
Gustu-mi voind să mi-l cunoști, să-l simți,
Și să ai clară clipa potrivită
Când poți esența vieții s-o resimți.

Iar gustul tău era, fără tăgadă
Efect al relevantei dezrobiri
Când ochii mi-ai lăsat mai mult să vadă
Din drumul așteptatei reuniri.

Te-ai așezat ca semn de întrebare,
Lăsându-mi gurii sânii tremurând,
Voind să simți, direct prin încercare
Cât de profund ajung, nu doar prin gând.

Privindu-ți ochii înălțați spre stele,
Când mă-mpingeai în cel mai tainic gând,
Știam că ești deja și tu ca ele,
Simțindu-ți trupul jar și foc arzând.

Apoi, când m-ai voit acoperire
Și clar reper al harului divin,
Simțeam în tine dor de dăruire
Spre a mă ști, în tine, pe deplin.

Chiar coapsele-ți de zvâcnet rotunjite
Mi-erau îndemn de-a nu mă da oprit
La simple idealuri împlinite
Fără a ști și visu-ți împlinit.

Seara s-a dus, cu mult, spre dimineață,
Nici tu n-aveai motive de opriri,
Te arătai sfioasă și-ndrăzneață,
Zorită spre firești întipăriri.

În pântecu-ți fierbinte mi-era bine,
Iar tu mă îndemnai să-l definesc,
Dându-i motiv de-a fi și-a-mi aparține,
Prin ceea ce e datul omenesc.

Și fără nici un semn de întrebare,
De câte ori m-am încrustat însemn,
M-ai vrut fireasca ta legitimare
Și-n fața vieții absolut consemn.

Rămâne noaptea-aceea o pecete,
Peste istorii scrise cu greșeli,
Dând nopții clar motiv să se repete
Ca nu cumva să crezi că te înșeli.

În zori aveai identitate nouă,
Cu argumentul vieții piedestal,
Dînd laitmotive bobului de rouă
Să nu se lase prins de-al ploii val.

Aceleași forme, pline, îndrăznețe,
Păstrau tendința gândului hoinar,
Și-mi arătau depina frumusețe
Ce nopții i-a dat rost embrionar.

Corolar de-mpreunare

Din visul trecutului,

Ionelei

Din începuturi mi te-ai vrut mireasă,
Și nu te-ai vrut fugind spre nicăieri,
Făcându-mă să spun că nu îmi pasă
De tot ce-a fost trecutu-mi cu poveri.

Aveai știute multe amănunte
Și ți-ai dorit mai mult să mă cunoști,
Când hoinăream pe crestele de munte
Ca nu cumva să nu mă recunoști.

Gestului meu pe loc ai vrut răspunde
Când pragul de-nceput ți-l arătam,
Sub haine nevoind a te ascunde,
Lăsându-mă să iau tot ce voiam.

N-aveai motiv să vrei să ne oprească
Un amănunt de alții inventat,
Știind că și pornirea mea-i firească,
Cum și momentul faptei ne e dat.

Nu ne-am oprit, aveam doar o dorință
Să ne rămânem veșnic amintiri
Având neprihănirea în conștiință
Ca pas dintâi al unei mari iubiri.

Al tău eram și mă păstrai în tine,
Lipsindu-te de teama de urmări,
Ca eu să știu că tu-mi vei aparține
Chiar și de viața ne-ar sorti schimbări.

În sânge m-ai înscris, pe totdeauna,
Ca și însemn complet identitar,
Să nu mai poată ura sau minciuna
A te dori cu rol duplicitar.

De-atunci, zi după zi, fără sfială
Vederea lumii nu te-a mai oprit
Să fii dorinței, în simțiri, loială,
Dându-mi dovezi că sunt mereu dorit.

Zi după zi, și noapte după noapte,
Împreunării drumuri îi găseam,
Când sânii tăi, ca două mere coapte
Motiv de regăsire ni-i aveam.

Nu te voiai s-asculți de-mpotrivirea
Celor ce-n cale te puteau opri,
Voiai să știi că-ți împlinești menirea
Fiindu-mi dar în fiecare zi.

Și mi-ai fost dar și-ai fost dăruitoare
De clipe cu urmări firești de rod
Prin corolarul lacrimei de soare
Ce morții îi devine eșafod.

Mereu a fost continuă chemarea
De-ați desluși al viselor mister
Și a găsi în ceruri împăcarea,
Când pântecu-ți m-avea în el reper.

Cum și-a dorit așa s-a dat să fie,
Chiar îngerii și l-au avut altar,
Și mi s-a vrut și mie bucurie
Și pază contra trecerii-n zadar.

A fost motiv de vise și dorință
Și-a fost context de gând înălțător,
De elocvență-n fapte și-n credință,
De viață, totdeauna, dătător.

Început cu rost puțin

Realului esențial,

Cristinei

De la-nceput ideea ți-a fost clară,
Oricât veneai să spui că tu nu vrei,
Simplele gesturi se porneau să ceară
Normalitatea simplelor idei.

Și pașii drumul s-au pornit să-l bată
Prin ploaia neștiutelor schimbări
Ce reușeau din cale să ne-abată
Sortite de fireștile-ntrebări.

Te întrebai mereu ce e cu mine,
Răspunsul prin tendințe-l căutai
Ca să-nțelegi de ce a fi cu tine
Era motiv de drum spre iad și rai.

Cumva subtil, o piatră de-ncercare
Ți-a fost cuvântul faptelor dintâi
Ca fără-mptriviri, fără răbdare,
Cu urmele-mi în tine să rămâi.

Mi te-ai lăsat vederii dezgolită,
Și m-ai lăsat să văd ce mult mă vrei
Cel știutor că nu îmi ești ispită
Ci gând și trup, cu rost și cu temei.

Lumina zilei te-arăta în fapte,
În temeri și în forme de mișcări
Ce-au luat amploare, mai târziu, în noapte
Când ochii-ți străluceau în așteptări.

Uitasei că aveai altă idee,
Că te-acuscundeai de al trăirii rost,
Și mă chemai, simțindu-te femeie
Să te coving că uiți tot ce a fost.

Uitării te-arătai cu grabă mare,
Și graba ne făcea să fim tandem,
Deși spuneai că-i simplă întâmplare
De-a-mi fi aproape orișicând te chem.

Găseam mereu, seară de seară, cale
Să depășim lumescul protocol
Ca prin idei cu sensuri radicale
Să reintrăm într-al trăirii rol.

Mereu găseam un dor nebun în tine,
De al mișcării ritm, necadențat,
Prin care mi-arătai că-ți aparține
Ideea de-mi fi dar din darul dat.

Timp prea puțin aveam de amănunte,
Nici de-a gândi și nici de-a plănui,
Că tot veneau dorințe să ne-nfrunte,
Să nu avem ceva a bănui.

Și-n tine a rămas să încolțească
Rodul firesc, de mai demult vestit,
Sedus de fapte să se împlinească
Sub semnul dezacordului grăbit.

Dar timpul n-a mai vrut să-i stăm în cale,
Era prea hotărât și prea grăbit
Să ne impună limite fatale
Din plus până în minus infinit.

Lipsiți de orizontul spre-nainte,
Ne-a fost să împărțim pe doi la doi,
Dând restului puținele cuvinte
Despre puțina viață dintre noi.

Ultima nelămurire

Acum, oricum,

Irinei

N-am prea avut nelămuriri în viaţă,
Oricât am fost, în toate, curios,
Trecând, de multe ori, prin copci de gheaţă
Ca să privesc altfel, de sus în jos.

Nu mi-a fost dat să stau într-o părere
Sau să-mi declin dorinţa de a şti,
Chiar dacă mi-era drumul cu durere,
Ori mă-ntrebam de ce nu pot muri.

Şi n-am fost sclav ideilor obscure,
Atâtor simplităţi fără temei,
Nu am lăsat instinctul să mă fure
Făcându-l motivant şi obicei.

Azi, însă, stau între idei extreme,
Pe de o parte nu-s deloc schimbat,
Însă mă simt un cumul de dileme
Când îmi eşti gând de fapte arătat.

Îmi eşti, nu-ncape vorbă, cunoscută,
În tine sunt, de-atâţia ani, însemn,
Dar tot îmi e dorinţa absolută
De-a mi te şti al fapelor îndemn.

Te tot numesc o lacrimă de soare,
Îmi e de-ajuns să te privesc, tăcut,
Şi mă trezesec surprins de-a ta chemare
Spre a uita de timpul vechi, pierdut...

Mi te adună gândurile toate
Din chiar întâia noapte de porniri
Când viaţa-n cale a voit a-mi scoate,
Grăbită, vremea unei mari iubiri.

Găsisem, minţii noastre, mari motive
Să ne lăsăm întâii aventuri
Negând concluzii pur imperative
Spre definirea marii cotituri.

Spre coapse mâna-mi, lunecând grăbită,
Simţind că faci ideii drum drept,
Te-a vrut, de haine, toată dezgolită,
Să nu aştepţi şi nici să nu aştept.

Lăsasei sânii vie mărturie
Că-n pântec mă simţeai năvălitor,
Şi-n profunzimea lui, cu bucurie
M-am pus însemn de vis înălţător.

În zori de zi, veniţi parcă devreme,
Ţi-ai definit măsura de profund,
Ca de-ţi va vrea dorinţa să mă cheme
În tine, cu grăbire, să m-ascund.

Şi-a fost mereu în tine o dorinţă
Ce mă făcea grăbit să o-mplinesc,
Lăsându-ţi pururi semn de biruinţă
Ceea ce dat mi-era să-ţi dăruiesc.

Mulţi ani, la rând... atât de multe zile
N-ai încetat în tine-a mă-nzidi,
Negând absurdităţile ostile
Ce decăderi voiau a-ţi prevesti.

Azi doar o amintire e-ndoiala
Că ceva ar putea altfel a fi,
Şi ar putea s-apară bănuiala
Că ne-ar putea iluzii despărţi.

Tocmai acum, când toate ne sunt clare,
Tocmai acum, când sensul vieţii-i clar
Nelămurit pun semne de-ntrebare
Pe multa noastră trecere-n zadar.

Concretul ca paradigmă

Lilianei

Trecând prin viaţă multe-mi sunt ştiute,
Şi multe orizonturi am deschis,
Chiar am pătruns în lumi necunoscute,
Acolo unde totul pare vis.

Şi-am întâlnit idei fără de fapte,
Şi multe fapte fără de idei,
Torţe ce dau lumină-n plină noapte,
Şi-n mod firesc, am cunoscut femei.

Am cunoscut... Pot vorbe multe zice,
Pot povesti şi pot istorisi,
Şi pot cu argumente contrazice
Ceea ce alţii nopţii şi-ar dori.

Pot să compar, dar nici prin gând nu-mi trece,
Ar fi un iluzoriu rezultat,
Şi-aş spune că de-atâta apă rece
Cu gândul că mă-mbăt m-am împăcat.

Acum cât sunt, pe undeva, departe,
Şi n-am ce face timpului pierdut,
Îţi spun succint ceva ce n-are moarte:
Ca tine chiar pe nimeni n-am văzut!

Tu eşti un tot, reper de definire
A ceea ce înseamnă infinit,
Şi nu se poate, chiar prin împărţire
Să fie, de o umbră, ciopârţit.

N-am întâlnit, niciunde, niciodată,
Ceva ce în cuvinte nu-i cuprins
Aşa cum tu te-arăţi, reîntrupată
Din jarul unui foc mereu aprins.

Iar evidenţa-mi dă mereu motive
Să uit de amănunte şi-ntrebări
Când nu mai am nicicum superlative
Găsindu-te izvor de mari chemări.

Prevedere de vedere

Lilianei

Privesc la tine... rochia n-ascunde
Ceea ce-mi este mie de văzut,
Un orizont ce tot se-ntrepătrunde
Cu ce va fi, din tot ce-a fost trecut.

Văd coapsele cu totul dezvelite,
Ca mărginiri de drum și clar reper
Înspre tărâmul marilor ispite
Și preumblarea viselor prin Cer.

Nu-i nici o umbră, ce s-ar vrea perfectă,
Care să-mi pună piedici, pe ascuns,
Chiar dacă și lumina-i incorectă
Spunându-mi că ce văd îmi e de-ajuns.

Sânii ți-i văd, chiar simt a lor savoare,
Plini de feblețea gândului profund
De-a fi ca rugăciunea-ncepătoare
Când gurii mi se dau și nu se-ascund.

Văd rochia... pe tine toată, goală,
Lăsându-ți sânii palmelor căuș,
Lăsându-mi-te fără de-ndoială
Că ne avem printr-un firesc retuș.

În ochii tăi văd stele oglindite
De ochii mei ce trupul tău îl văd
Când prin mișcări, de simțuri unduite,
Mă faci speranța vieții s-o-ntrevăd.

Deasupră-mi văd cum sânii mi se lasă
Motiv de gust și de extrem consens
Când peste pieptu-mi zvâcnetul i-apasă
Prin chiar esența pasului imens.

Și-n libertatea ta covârșitoare
Mă simt dorit însemn definitiv
Fiind verdict de clipă viitoare,
Ca termen, rezultant, imperativ.

Văd rochia, și văd că îți stă bine,
Dar și așa mi-e dat să văd mai mult,
Din noapte-n care numai eu cu tine
Vom defini contururi de tumult.