Ca semn de vară-nfierbântată,
Lianei
Simţeai că-ţi trece timpul fără fapte
Ce le voiai şi le aveai motiv
Din zori de zi, până târziu în noapte,
Cu rost deplin, deja imperativ.
Ştiai că vreme e prea mult trecută,
Dar tot priveai spre un reper fixat,
Ce-ţi devenise ţinţă absolută,
Menit a fi de-a pururi de urmat.
A vrut să ne-ntâlnească întâmplarea,
Într-un context ce se voia corset
Când dăruia extremelor urmarea
Cu-n adevăr păstrat mereu secret.
Dar chiar şi-aşa, tot ai găsit, o formă
Să-mi laşi contrariul simplu cunoscut,
Extrapolând a criticilor normă
Peste un timp ce l-am numit trecut.
Şi într-o seară, într-un miez de vară,
Răbdarea-n grabă mare s-a schimbat,
Lasându-mă surprins întâia oară,
Privindu-ţi trupul gol, întins în pat.
Gustându-ţi sânii mă chemai în tine,
Nici nu puteam altfel să îţi răspund,
Ştiind că mi-este dat a-ţi aparţine,
Şi-a-ţi fi, şi-n amintiri, mereu profund.
Elementar, condiţia umană,
Accentua conceptul de tangaj,
Părând a fi ispită şi capcană
Sub al simţirii, clasic, camuflaj.
Mi-erai îndemn spre liberă pornire,
În pântecu-ţi ce-ntr-una mă chema
Să-mi las amprenta întru nemurire,
Ca tu să nu mă poţi nicicând uita.
Şi totul, fără minima tăgadă,
S-a întâmplat cu rostul lui firesc,
Păstrându-mă în tine ca dovadă
De adevăr perpetuu, omenesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu