Ţi-e şovăirea semn cu importanţă,
Cu gândul vrei pornirea să ţi-o negi,
Vrei chiar să ai destulă cutezanţă,
Pe mine, prin contrast, să mă renegi.
Vrei să te crezi mergând spre mai departe
Dar tot mereu pornirea ţi-o opreşti,
Gândindu-te la vremuri ce sunt moarte,
Voind ca totuşi să le defineşti.
Vii din trecut şi crezi că eşti trecută,
Dar ochii nu doreşti să ţi-i deschizi
Ca să priveşti a nopţilor redută
Când între porţi de ziduri te închizi.
Te duci şi te întorci, mereu lucidă
În ceea ce zic toţi că-i omenesc,
Însă tu simţi că pot să te ucidă
Ideile ce-n minte-ţi se rotesc.
În gând ai definita trebuinţă
Şi de la ea îţi vrei un drum pornit
Ca să-ţi ascunzi teribila dorinţă
De-a împlini un vis neîmplinit.
Te crezi fiind în lipsă de putere
Când faptele nu sunt precum le vrei,
Tocmai numind esenţa o părere
Dând fanteziei rolul de temei.
Şi chiar te pui pe tine la-ndoială,
Sedusă de al lumii piedestal,
Ce-ţi scoate, prin ispite, la iveală
Nimicul şi absurdul lui banal.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu