vineri, 26 septembrie 2014

În roşu tu, noi...

În roșu îmbrăcată
vei fi în seara-aceea
În care, ţi-e destinul,
un drum să îmi deschizi
Și poarta înspre moarte
definitiv s-o-nchizi,
Și-n zori, dar încă-n noapte,
să-i faci pierdută cheia.

Aceasta toamnă... da... ultima toamnă
În care încă nu ne spune noi,
În care nu ne suntem amândoi...
Îmbracă-te în roşu, iarăşi, doamnă!

Da, doamnă... să-ţi mai spun că eşti frumoasă?…
Mai are rost?... deja, de mult, ţi-am spus...
De frumuseţea ta eu sunt sedus...
Dorul de ea îl simt... mă tot apasă...

Mi-e dor să simt trăită bucuria
De-a mă gasi cu tine-n zori de zi,
Când vis te faci și nu te vrei trezi,
Și-mi spui că-n doi ţi-e dragă sihăstria.

Să-ţi mângâi sânii, să mă ţii aproape,
Să mă doresti, al tău să simt că sunt,
Şi să ne fim speranţă şi avânt...
Lumini de stele să îţi ai pe ploape...

Da... doamnă... Mi-s cuvintele puţine,
La amândoi se simte-același dor,
În tine simt un foc dogoritor,
Și-o mare nerăbdare simţi în mine...

Această toamnă... Da, ultima toamnă
În care tu ești tu și eu sunt eu,
În care timpul tău nu-i și al meu,
În care, încă, nu-mi eşti mie doamnă...

joi, 25 septembrie 2014

Plecarea ca necesitate

În singurătate
plec încă o dată,
Ca să am de unde să revin,
Unii spun că viaţa

este vinovată,
Unii spui că-i vorba de destin.

Plec din viaţa-aceasta

într-o altă viaţă,
Unde pot să tac oricât de mult,
Să privesc spre Ceruri

doar prin copci de gheaţă
Și doar plânsul ploii să-l ascult.

Printr-o judecată-n

sensuri indecente
Timp al vieţii știu că s-a furat,
Faptele din umbră

au lăsat amprente
Și abia acum s-au relevat.

Merg spre mai departe,

chiar de-i spre niciunde,
Spre un totdeauna ce va fi,
Unde nici o umbră

nu mă mai ascunde,
Unde nici o umbră nu poate umbri.

duminică, 21 septembrie 2014

Dincolo de praguri

Pe drumuri înspre moarte mă tot duc,
Privesc în faţă, nu privesc în jos,
Nu știu pe unde încă s-o apuc,
Să nu ajung la poarta ei din dos.

Spun unii că acela-i punct final...
Până n-ajung acolo nu îi cred,
Și-aşa de-ar fi, e doar un fapt banal...
Numai în el mai pot să mă încred.

Și merg, tot merg, deloc spre înapoi,
Pus pasul dinadins mai apăsat,
Chiar dacă drumu-mi este prin noroi,
Vreau să mă știu cu sufletu-mpăcat.

Pe drumuri, înspre moarte, mă tot duc,
Și merg, și merg, nu pot să mă opresc,
La adevărul formei mă reduc
Pentru a-mi ști păcatul omenesc.

Spun unii că și el e schimbător...
Dar, după moarte nimeni n-a vorbit,
Deci, ca să-i cred va trebui să mor...
Și doar atunci voi ști cum am trăit.

Mergând, tot merg, nici nu mai vreau să știu
De ceea ce-mi va fi o zi de-apoi,
Nici dacă timp mai am, ori e târziu,
Să mai privesc o clipă înapoi.

Pe drumuri, înspre moarte mă tot duc,
Privesc în sus, am multe de văzut,
Spre stelele ce încă mă seduc
La fel cum o făceau şi în trecut.

Spun unii că lumina n-are rost
Dacă în jur e noapte şi-ntuneric,
Ştiindu-mă, pe mine, cel ce-am fost,
Nu cred în adevărul luciferic.

Şi merg, mergând, ştiind că doar la pas
Drumul e scurt şi nu rătăcitor,
Îmi ştiu şi timpul ce mi-a mai rămas
De mine, încă, să îmi fie dor.

Privesc în faţă, nu privesc în sus,
Privesc şi-n jos, am multe de văzut,
Văd stelele că încă n-au apus,
Şi praguri trec, mereu spre absolut...

Pe drumuri înspre moarte mă tot duc,
Nu știu pe unde încă s-o apuc...

Pe drumuri, înspre moarte, mă tot duc,
La adevărul formei mă reduc...

Pe drumuri, înspre moarte mă tot duc,
Spre stelele ce încă mă seduc...

vineri, 12 septembrie 2014

Clipă de-adevăr

În clipa-aceasta mi-aș dori să fim,
Doar noi, uniţi în faptă și trăire,
Și, ca urmare, numai o simţire,
Prin care tot mereu să ne dorim.

Să fim, în noapte, numai noi şi-un pat,
Să pot să-ţi aflu gustul pe-ndelete,
Iar tu, șoptit, să-mi spui că-o să te-mbete,
Credința că-mplinirii te-ai redat.

Şi pântecu-ți va deveni altar
La care îngeri vin să se închine,
În care loc va fi doar pentru mine,
Uitând de teama trecerii-n zadar.

Să fim, luminii, numai noi, oricând,
Să-mi las privirea ochii să-ţi privească,
Când îţi va fi dorinţa omenească
Dezrobitor motiv de-al faptei gând.

Să-ţi strâng în palmă zbaterea din sâni,
Când vrutu-ţi sunt, simţindu-te femeie,
Spunându-mi despre-a Cerurilor cheie,
Un mare adevăr ce-l tot îngâni...

Ca să-i rămânem clipei veșnic “noi”,
Fiind cu tine, fiind al tău, în tine,
Dorinţă vei avea, cum e și-n mine,
Să fim din nou, în noapte, amândoi.

marți, 9 septembrie 2014

Contrariu existenţial

Pe Dumnezeu preferi să îl ucizi
Când spui că stai de veghe-n întuneric,
Când fluturii-i priveşti ca fiind omizi,
Şi crezi că viaţa-i visul tău himeric.

Chiar dacă nu-i mai pui cununi de spini,
Şi nici nu-l baţi, pe cruce, în piroane,
Când tu faci rău, îi pui în spate vini
Făcându-i temenele la icoane.

Şi îl loveşti când tot te îndoieşti
De tine, omul care eşti, făptură...
Nici nu iubeşti, şi nici nu te iubeşti,
Deşi vorbeşti de scrisul din scriptură!

Născut ai fost să poţi să luminezi,
Să mergi pe drumul bun şi calea dreaptă;
Dar, când alegi pe alţii să nu-i crezi,
Câtă credinţă pui în orice faptă?

De ce să nu-ndrăzneşti să te priveşti,
Şi-ti dai oricui, oricum, a ta lumină?
În loc să zbori, preferi să te târăşti
Şi-ncerci ţie să-ţi fii şi rădăcină!

Când te întorci la fluturi şi omizi,
Şi dai putere visului himeric,
Nu-ţi căuta motiv să te ucizi
Şi nu mai face fapte pe-ntuneric!

Tu crezi că viaţa-i visul tău himeric,
Scrâşnind din dinţi pe îngeri îi ucizi,
Pe Dumnezeu l-aştepţi în întuneric,
Te vezi zburând? Pe alţi-i crezi omizi...

luni, 8 septembrie 2014

Îmi eşti, îţi sunt...

Dorinţă-ţi sunt, şi tu îmi eşti dorinţă,
Te vrei a mea, al tău mă vreau a fi,
Ne suntem adevăruri şi credinţă,
Fără de noi, noi nu putem trăi.

Mă cauţi tu şi caut înspre tine,
Aştepţi să-mi fii, şi te aştept să-ţi fiu,
Ne suntem tot ce peste veci rămâne,
Fără de noi, ni-i viaţa un sicriu.

Trăire-ţi sunt, şi-mi eşti mereu trăire,
Te simţi a-mi fi, şi simt că ţie-ţi sunt,
Ne suntem, împreună, împlinire,
Fără de noi am fi doar frunze-n vânt.

Speranţă-ţi sunt şi ştii că-mi eşti speranţă,
Visezi că-mi eşti şi, că îţi sunt, visez,
Ne suntem un îndemn de cutezanţă,
Fără de noi ne-am pierde orice crez.

Îmi eşti dorinţă şi îţi sunt trăire,
Aştept să-ţi fiu şi simţi că ai să-mi fii,
Ca unul fiind, prin omeneasca fire,
Cu noi, prin noi, în veci şi în vecii.

Îmi eşti chemare şi îţi sunt speranţă,
Vreau să îţi fiu şi te visezi că-mi eşti,
Ca unul fiind, a lumilor instanţă,
Ne-a pus alături prin simţiri fireşti,

Trăiri ne suntem şi-ntru tot, dorinţă,
Ne căutăm şi ne avem şi-n vis,
Că fi-vom, ni-i îndemn şi ni-i credinţă,
Pe drumul ce-ntâmplarea l-a deschis.

joi, 4 septembrie 2014

Lasă-ţi lumina...

Lasă lumina să stea aprinsă,
ea-n sine-i calea să ştiu s-ajung,
chiar de-i furtună, ori vreme bună,
noapte-nnegrită, ori plină zi...
Drumul mi-e lung,
pot rătăci...

Va fi o vreme încă furtună,
o vei simţi...
Eu voi tot merge, în miez de noapte,
spre miez de zi,
din prag de astăzi spre prag de mâine,
spre a-l păşi.

Ca altădată,
ştiu,
nu-mi e teamă,
trăznetul nopţii, vom auzi,
când se vor rupe munţii de gheaţă,
când apa mării, peste câmpii,
va năvăli să-i ceară vamă

Sloiuri de gheaţă,
de dimineaţă,
pe sub ferestre, vor adormi,
stând să aştepte miezul de zi,
ce, pe mai toate, le va topi.

Lasă lumina să stea aprinsă,
ea, doar, îmi spune,
ea tot îmi spune,
ce gândurile mari încă te-apasă...
despre trăirea maiestuoasă
ce te ridică,
visul ce-ţi spune că eşti învinsă,
speranţa serii, neprihănită,
ce se doreşte grabnic trăită,
fără de frică...

Lasă-ţi lumina, las-o aprinsă...
Eşti curioasă
dar neînvinsă...
Eşti mai frumoasă...

miercuri, 3 septembrie 2014

Pseudo-identitate

Oare noi mai ştim noi ce suntem?
Suntem oameni mari sau mici?
Suntem doar roboţi habotnici,
stăpâniţi de-al fricii bici?
Ne trăim de azi pe mâine,
învăţând să ne minţim,
Şi-l minţim pe cel de-aproape
ca să spunem că iubim...

Între formă şi esenţă
noi punem semnul egal,
Ca să ne-mbătăm cu gândul
că-i real doar ce-i real,
Şi credinţei îi dăm sensuri
după cum doar noi o vrem,
Şi ne facem, din dorinţă,
amuletă ori totem.

Prea seduşi de moda nouă,
drumuri facem prin noroi,
Ne-mpreunăm la-ntâmplare
fără gând spre mai apoi...
Şi, chiar dacă bem otravă,
vrem să nu ne-mbolnăvim,
Iar de cumva se întâmplă,
de Dumnezeu ne-amintim.

Mai nimic din lumea asta
nu ne pare-a fi normal,
Bunul simţ şi adevărul
are sens de ideal,
A ieşi, oricum, în faţă
e acum un obiectiv
Şi-a ucide pe oricine,
cu sau fără de motiv.

Suntem ceea ce nu suntem,
nici măsuri nu mai avem,
Ne-amintim că trece timpul,
dar nici asta nu vedem...
Ne trăim un azi habotnic,
a toate cunoscători,
Suntem buni numai la vorbe,
mai deloc faptuitori.

Viaţa-i marfă, omu-i marfă,
gându-i marfă-n galantar,
Forma-i cea care contează,
vorba-i pusă pe cântar,
Restul nu are valoare
când n-aduce un folos,
Doar ceea ce-i la vedere
e urât ori e frumos.

Astfel cum să ştim ce suntem?
Oare oameni putem fi,
Mai putem trăi-n iubire?
Ştim ce-nseamnă a iubi?
Mai putem avea prieteni,
sau prieteni buni ni-s banii?
Ştim că ne şi trece timpul
şi cu el ne trec şi anii?

luni, 1 septembrie 2014

Te-aud, te tot aud

Te-aud spunându-ţi, că ai vrea, departe,
Să mergem, viaţa altfel să trăim,
Ca să ne-avem şi dincolo de moarte,
Iubindu-ne, nedesparţiţi să fim.

Te mai aud, în gând, întrebătoare,
Cu teama să îmi ceri să îţi răspund,
Tăcerea ta pe mine chiar mă doare,
Ce simt abia mai pot să îţi ascund.

Cu tine-aş merge, sus, pe vârf de munte
Şi aş pleca oriunde ţi-ai dori,
Cu tine aş uita de amănunte,
Uitând de somn, până în zori de zi.

Te-aud, dorindu-ţi nopţi, dorindu-ţi zile,
În care să ne-avem şi să ne fim,
Punând la spate legile civile
Ce ne-ar opri să vrem să ne iubim.

Te tot aud, te ştiu, căutătoarea
Trăirii faptei visului dorit
Prin care să te simţi nemuritoarea
Care, iubită fiind, s-a împlinit.

Atât mi-e de ajuns să merg cu tine
Oriunde viaţa ne-am putea trăi,
Unde iubirea nu e o ruşine
Şi totdeauna ne putem iubi.