Suntem oameni mari sau mici?
Suntem doar roboţi habotnici,
stăpâniţi de-al fricii bici?
Ne trăim de azi pe mâine,
învăţând să ne minţim,
Şi-l minţim pe cel de-aproape
ca să spunem că iubim...
Între formă şi esenţă
noi punem semnul egal,
Ca să ne-mbătăm cu gândul
că-i real doar ce-i real,
Şi credinţei îi dăm sensuri
după cum doar noi o vrem,
Şi ne facem, din dorinţă,
amuletă ori totem.
Prea seduşi de moda nouă,
drumuri facem prin noroi,
Ne-mpreunăm la-ntâmplare
fără gând spre mai apoi...
Şi, chiar dacă bem otravă,
vrem să nu ne-mbolnăvim,
Iar de cumva se întâmplă,
de Dumnezeu ne-amintim.
Mai nimic din lumea asta
nu ne pare-a fi normal,
Bunul simţ şi adevărul
are sens de ideal,
A ieşi, oricum, în faţă
e acum un obiectiv
Şi-a ucide pe oricine,
cu sau fără de motiv.
Suntem ceea ce nu suntem,
nici măsuri nu mai avem,
Ne-amintim că trece timpul,
dar nici asta nu vedem...
Ne trăim un azi habotnic,
a toate cunoscători,
Suntem buni numai la vorbe,
mai deloc faptuitori.
Viaţa-i marfă, omu-i marfă,
gându-i marfă-n galantar,
Forma-i cea care contează,
vorba-i pusă pe cântar,
Restul nu are valoare
când n-aduce un folos,
Doar ceea ce-i la vedere
e urât ori e frumos.
Astfel cum să ştim ce suntem?
Oare oameni putem fi,
Mai putem trăi-n iubire?
Ştim ce-nseamnă a iubi?
Mai putem avea prieteni,
sau prieteni buni ni-s banii?
Ştim că ne şi trece timpul
şi cu el ne trec şi anii?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu