De-atunci, din noaptea iernii,
Gabrielei
Iarna părea că e deja trecută,Se tot grăbeau luminile în zori,
Când încă-mi prea erai necunoscută
Dar dornică de fapte şi fiori.
Dintr-un nimic rămas în altădată
S-au regăsit ideile-n consens,
Ca totul printr-o faptă întâmplată
Să definească rostul altui sens.
Hainele-au curs, uitate, pe podele,
Mi te-arătai, concret, aşa cum eşti,
Privită şi de cerul plin de stele
Cu-al lor motiv de-a da, continuu, veşti.
În ochii tăi, făcliile aprinse,
De adevărul ce prindea contur
Punea accent pe visele convinse
Că pot fi vinovate de sperjur.
Şi m-ai grăbit, cu-n simţ de profunzime,
Să-ţi fiu pătruns, firesc, definitiv,
În trupu-ţi ce voia să mă imprime,
Păstrându-mă, mereu, ca laitmotiv.
Aveai în pântec dorul şi dorinţa
De-a trece praguri şi-a urca mereu,
Redefinind, prin tot ce-i dat, voinţa,
Şi să îţi fiu, de-a pururi, panaceu.
În rotunjimi de coapse arcuite
Zvâcnind în ritmul sensului firesc,
Spre evidenţa clipei infinite,
Pus se simţea însemnul omenesc.
Şi ţi-am rămas în carne şi în sânge
Definitiv consemn de rost şi vis,
Ca nimeni să nu poată a te-nfrânge
Cât orizontul vieţii-ţi e deschis.