Mi-e greu să mă repet, să tot îţi spun
Mereu, mereu, că-mi este dor de tine,
Când gândul, cu grăbire, tot revine
De-ajung să cred că cineva-i nebun.
Nebun cu gândul sau nebun de dor
Ajung să cred că sunt, fără tăgadă,
Că nu îţi spun şi nu las să se vadă
Că fanteziei sunt tăinuitor.
Mă-ntorc în timp, încerc să regăsesc
Ceva ce-mi pare linişte pierdută,
Dar tot de tine dau, suspect tăcută,
Ştiind ce va urma în mod firesc.
Parcă te ştiu din timpul viitor,
Din ceea ce va fi continuare
A tot ce s-a voit o întâmplare
Ivită dintr-al visului decor.
În nebunia mea nu mai disting
De văd trecutul în urmări de fapte
Sau viitorul ce, sub fald de noapte,
Ne va uni pe-al vieţii clasic ring.
Apari mereu cu un normal îndemn
De-a te avea redută cucerită
În care eu, ca formă definită,
Să-ţi fiu însemn şi, mai mereu, consemn.
De adevăr nu pot să mă dezic,
Chiar dacă văd că-n faţa mea eşti goală,
Oricât îi cer, privirii socoteală,
Nu pot, ce va urma, să contrazic.
Şi uit de orice urmă de regret
Trezit de vorba lumii ori cutume,
Ştiind că nu mai vrei să ne consume
Decât al faptei consistent concret.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu