Grăbirea ca balsam

Eram grăbit... Spuneai să mai aştept,
Dar n-aveam grabei mele bariere,
Păreai a fi lipsită de putere
Găsind împotrivirea-n rol inept.

Nu îmi lăsasei chiar nimic ascuns,
Şi te vedeam aproape toată goală,
N-aveam dorinţei nici o îndoială,
Sânii-ţi erau un clar, firesc răspuns.

Eu te priveam, simţeam extrem de clar,
De ce păreai a fi nehotărâtă,
Şi îmi şopteai că viaţa-i prea urâtă
Pierdută într-o trecere-n zadar.

Ideea o trăiam prin înţeles
Şi-nţelegeam că nimeni nu ne vede,
Că nimeni, niciodată, nu va crede,
Ceva ce n-ar avea subînţeles.

Mi-erai motiv şi îţi eram motiv
De-a nu avea, în gânduri, bariere,
De-a trece înspre fapte în tăcere,
Dându-le sens şi scop imperativ.

Profund tăcut eram, dar n-aşteptam
Un minim gest ca semn de aprobare,
Simţeam că eşti şi tu fără răbdare,
Ştiam că nerăbdarea-mi ţi-e balsam.

Că n-aveam timp, de întrebări, ştiai,
Simţeai, accentuat, un foc fiebinte,
Ce-ţi ascundea vorbirea de cuvinte
Ca dar să-mi fii când dar ai să mă ai.

Simbolului calapod

Ani au trecut dar tu la fel îmi eşti,
Femeia definită de poveşti
Şi-ntruchipată-n miezul unui vis,
Un fruct ascuns, cu totul interzis.

Privindu-te, mereu te regăsesc,
În visele eternului firesc,
Ca-n noaptea-n care tot ce s-a-ntâmplat
Era un vis lumeşte întrupat.

Privirea e aceaşi şi acum,
Plină de sensul unui unic drum,
Ce ideal ţi-a fost şi-ţi este-nsemn
Al dăruirii ca simbol şi-ndemn.

Acum nimic nu este cum a fost,
Au toate laitmotivul unui rost,
Iau forme pe al vieţii calapod,
În aşteptarea clipelor de rod.

Te tot privesc, mă las a fi tăcut,
Văd viitorul fostului trecut,
Şi-l văd la fel... unii-l numesc rebel,
Eu îl numesc firesc al unui ţel.

Altfel te văd în noul viitor,
De adevăruri plin, şi-nnoitor,
Păstrându-mă-ntr-al nopţii rol real
Ca rost de adevăr esenţial.

Coerenta elocvenţă

Un suflet există şi-n piatra inertă
Cât dor de-mplinire lăuntrică poartă,
Dar omul nu vede, ideea nu-i certă,
Când el nu îşi vede menirea ca soartă.

Cât el vede viaţa prin propria-i minte,
Şi-i dă ca valoare un şir de dorințe,
Se pierde pe sine, prin multe cuvinte,
În rugul trăirii cu false credinţe...

Când nu-şi înţelege nici drumul ce-l merge,
Şi crede departe mai tot ce-i aproape,
Nici urme nu lasă, mereu şi le şterge,
Sperând că se poate de moarte să scape.

Trăind tot cu frică, nicicând spre departe
Privirea nu poate real să mai vadă,
Că valul de ceaţă e pragul spre moarte,
Iar pragul îl face prea mic să se creadă.

Idei fără noimă ce par de valoare
Se pun ca repere, se văd ca jaloane,
Punând viaţa-n umbră, se vor de amploare,
Mimând definiţii, tipare, şabloane...

Iar fapta văzută ca rod de gândire
Nu dă înţelesuri ci doar judecată,
Văzută-n tragisme ori vis de mărire,
Blazon de culoare sau jalnică pată.

Păreri tot mai multe, speranţe puţine,
Apar ca dovadă de şanse extreme,
Când gândul nu poate consensuri obţine
Cu multele-i temeri fixate-n dileme!

Sunt vremi de pierzare, absurdul dă iama,
Simţirea-i ucisă şi pusă-n tipare,
Contează doar rolul, mărirea, reclama,
Ideea de suflet din toate dispare.

Dar faptele simple au rosturi perene,
Dovada e viaţa în forma ei certă,
Ce nu se ascunde sub măşti şi refrene,
Ca piatra ce pare de-a pururi inertă.

Model ca rebel

Vorbind cu tine îmi aduc aminte
Fapte ce sunt fixate în trecut,
Dar şi aşa pun ordine-n cuvinte
Prezentului fiind însemn de scut.

Am fost, furând un strop de libertate,
Făptaşii marii fulgerări de gând,
Ca să-nvăţăm că vom putea răzbate
Prin vremuri ce veni-vor în curând.

Fără să ştim aveam aceeaşi cale,
Eu mai devreme, tu într-un târziu,
Eradicând abtractele banale
Ce ne-au tot pus trăiri într-un sicriu.

Trecuturi dure cu decoruri fade
Încă le-avem tristeţii ca motiv,
Şi oameni cu faţete şi faţade
Ne dau idei de pas imperativ.

Ne e, ca o măsură, depărtarea,
Cu rolu-i neştiut de întrebări,
Punând, în umbre, dorul şi chemarea
Efervescenţei noii-mpreunări.

Suntem mereu răspuns şi întrebare
Dorinţei de-a ne şti cu mult mai mult,
Speranţelor de-a trece de hotare
Şi de-a-nceta al zbaterii tumult.

Vorbind cu tine uit când timpul trece,
Mă simt adolescent, grăbit, rebel,
Simt viscolul uitând de vântul rece,
Dornic de-a fi schimbărilor model.

Predispusa vestire

În noaptea-aceasta am să vin la tine!
Aşa va fi, într-un curând, să-ţi spun,
Ca timpului să-i dăm, cum se cuvine,
Idei de-a nu se trece prea nebun.

Timp n-o să ai de nici o pregătire,
Ca nu cumva să mă găsesc dator
S-accept o măsluită-mpotrivire
Al unui gând de rost risipitor.

Uzând de-a clipei clară simplitate,
Prejudecăţi sub haine vor pieri,
Când trupu-ţi doritor de libertate
Să mi se lase gol îşi va dori.

Dorinţe ce-ţi vor fi fără motive
Vor pune pe-ntâmplări un dur accent,
Prin şoaptele directe, impulsive
Eternizând extremul concludent.

Competitutini clare, necesare
Vor fi motiv de zbateri în simţiri,
Ca jocul, printr-o unică mişcare,
Să-şi aibă rol de vis şi regăsiri.

În tine vei voi să simt ce-i viaţa,
Şi timpului să nu-i mai fim supuşi,
Să nu mai vrem să vină dimineaţa,
Spre nemurire, iarăşi, predispuşi.

Veni-voi cu însemn de tălmăcire
A gândului ivit din întrebări,
Spre a primi fireasca-ţi dăruire
Atras de nerostitele-ţi chemări.

Risipă în iluzii

Tot ce-am crezut, şi am clădit, şi-am fost,
Sunt astăzi doar iluzii fără rost,
Zidit-am pe nisipuri mişcătoare
Ce stau la pândă lacome, murdare...

Vezi bine un apus de răsărit,
Şi vezi un început de asfinţit,
Înaltul nu-l mai vezi, nu vezi nici valea,
E ceaţă deasă, rătăcită-i calea.

Mi-e greu acum să ştiu ce este drept,
Nici nu mai ştiu la ce să mă aştept,
Dar nu mai pot să-mi las pierdute clipe
Dedându-mă la veşnice risipe.

Cât pot să duc parcă mi-e greu să ştiu,
Las totul unui veşnic mai târziu,
Pe care drum să-mi port restul de viaţă
Aş vrea să văd, dar văd în juru-mi ceaţă!

Estompatele conjuncţii

Viaţa se complace în războaie,
Am ajuns orice să inventăm,
Dar uităm să mai dansăm prin ploaie,
Suntem prea comozi, în case stăm.

Lipse de idei ne dau târcoale
Doar părerea-i mare argument,
Iar conglomerări deja banale
Pun pe adevăr un alt accent.

Multe par fireşti şi absolute,
Se găsesc destui clevetitori
Care spun şi vrute, şi nevrute,
Inventând extreme sărbători.

Limite dispar prin limitare,
Evidentu-i tot mai estompat,
Libertatea-i fără descăpare,
Liberul arbitru-i arestat.

E acută lipsa de repere,
Norii de furtună sunt decor,
Şi-ntre oameni e o grea tăcere,
Strigătul, de ură-i vestitor.

Limitele cad uitând de ele,
De normalul lor, concret, firesc,
În conjuncţii de accente grele
Cu pretenţii de motiv lumesc.

Nimeni nu mai ştie ce înseamnă
Pacea definită prin război,
Nici iertarea care ne condamnă
Să uităm, definitiv, de noi.

Şi război e chiar între războaie,
Chiar şi morţii mor de multe ori,
Visele ajung, uşor, gunoaie
Puse-n seama unor mari erori!

Continuu, spre urmări

Fără să am motiv acum îți scriu,
Nici un subiect nu-mi vine-acum în minte,
Dar și așa, eu cred, și pun pariu
Că poți citi ușor printre cuvinte.

Ca orice om, trăiesc așa cum pot,
Dar nu mă tem de tot ce va fi mâine,
Nu sunt adeptul unui fals complot
Injurător pentru un colț de pâine.

Multe idei ce-mi vin spre tine fug,
Și mult prea greu în liniște mă lasă,
Îmi pun trăiri, ba chiar simțiri, pe rug,
Dar și tăcând îți spun că ești frumoasă.

Tăcerile, de multe ori, îmi spun
Ce va mai fi, ce zori de zi urmează,
Și mă îndeamnă gândul să-mi adun
Și mintea să mi-o țin, continuu, trează.

Din depărtarea mea, de unde sunt,
Ceva ce simt spre tine mă împinge,
Când visul cu firescul îl confrunt,
Și la final dorința mă învinge.

Mai am simțiri că sunt dezordonat,
Trezindu-mă mereu în miez de noapte,
Voind să știu de ce s-au întâmplat
Atât de multe, nedorite, fapte.

Și nu-ți ascund că tot mereu privesc
Spre drumul ce m-ar duce chiar la tine,
Când stelele privirii se ivesc
Lăsând vederii umbre clandestine.

Prea bine văd, în umbră sunt și eu,
Și-n umbre zbateri țin mereu ascunse,
Dar tot îți scriu, și am să-ți scriu mereu,
Că viața ne va fi întrepătrunsă.

Verdict de toamnă

Dinspre tomnatece drumuri,

Eugeniei

Era o zi de toamna rece, mult prea rece,
Intraseră şi norii la iernat,
Lumina zile se grăbea să plece
Lasând în urmă-i un concret ciudat.

Privind spre vremea ce urma să vină,
În căutarea unui gând pierdut,
Mi-a fost să văd a patimii lumină
În ochii-ţi ce priveau înspre trecut.

Ideile, cu totul evidente,
Aveau deja un drum cu rost real,
Cu definiri în fapte concludente
Ieşite din confuzul iz banal.

Sânii-ţi fierbinţi lăsau să se-nţeleagă
Motivele de-a nu mai fi supuşi
Unor sintagme ce ştiau că neagă
Atracţia celor ce sunt opuşi.

Fără de gesturi multe, ori cuvinte,
Trupul în haine nu l-ai vrut ascuns
Şi nu mă mai voiai deloc cuminte
În tine regăsindu-mă pătruns.

Frântă de mijloc, fără sprijinire,
Erai într-un continuu-ntors şi dus,
Mă îndemnai spre ţintă cu grăbire,
Sau te opreai voind un ritm redus.

Iar coapsele-ţi erau apoi prinsoare,
Spre a simţi extremul tău profund,
Acolo unde-i rost de-mpreunare
Şi, prin urmare, adevăr fecund.

Apoi nimic nu ne-a mai stat în cale
Când vieţii mă simţeam, trăind, dator,
Sau când ţi-aveai verdicte radicale,
Şi îţi era, de fapte clare, dor.