Un suflet există şi-n piatra inertă
Cât dor de-mplinire lăuntrică poartă,
Dar omul nu vede, ideea nu-i certă,
Când el nu îşi vede menirea ca soartă.
Cât el vede viaţa prin propria-i minte,
Şi-i dă ca valoare un şir de dorințe,
Se pierde pe sine, prin multe cuvinte,
În rugul trăirii cu false credinţe...
Când nu-şi înţelege nici drumul ce-l merge,
Şi crede departe mai tot ce-i aproape,
Nici urme nu lasă, mereu şi le şterge,
Sperând că se poate de moarte să scape.
Trăind tot cu frică, nicicând spre departe
Privirea nu poate real să mai vadă,
Că valul de ceaţă e pragul spre moarte,
Iar pragul îl face prea mic să se creadă.
Idei fără noimă ce par de valoare
Se pun ca repere, se văd ca jaloane,
Punând viaţa-n umbră, se vor de amploare,
Mimând definiţii, tipare, şabloane...
Iar fapta văzută ca rod de gândire
Nu dă înţelesuri ci doar judecată,
Văzută-n tragisme ori vis de mărire,
Blazon de culoare sau jalnică pată.
Păreri tot mai multe, speranţe puţine,
Apar ca dovadă de şanse extreme,
Când gândul nu poate consensuri obţine
Cu multele-i temeri fixate-n dileme!
Sunt vremi de pierzare, absurdul dă iama,
Simţirea-i ucisă şi pusă-n tipare,
Contează doar rolul, mărirea, reclama,
Ideea de suflet din toate dispare.
Dar faptele simple au rosturi perene,
Dovada e viaţa în forma ei certă,
Ce nu se ascunde sub măşti şi refrene,
Ca piatra ce pare de-a pururi inertă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu