miercuri, 22 iulie 2020

Oglindire și măsură

Ceea ce sunt e o masură-a ta,
Ceea ce sigur ţi-ai dorit cândva,
Fiindu-ţi dor de ceea ce ai fost,
De timpul ce-a avut firescul rost.

Nimic nu este nou în univers,
Drumul întreg ni-i dat să fie mers,
Ne este un totem convingător
Şi clar consemn mereu prevestitor.

Cu tot acest însemn de prea puţin
Din viitor ca amintiri ne vin
Idei cu rostul lor de unic pas,
Spre definirea timpului rămas.

M-ai regăsit, mai ai să mă şi ştii,
Ca să-nţelegi ce eşti, ce-ai fost să fii,
Şi c-ai să-mi fii concret complementar
Fiindu-mi, totdeauna, dar din dar.

Chiar dacă aşa par, nici eu nu-s nou
Prin nuanţări am devenit ecou,
Oglinzii tale-s elocvent contur
Cu totul diferit de ce-ai în jur.

Măsură-ţi sunt în tot ce e firesc,
Şi pe măsură-n tot ce e lumesc,
Ca să ajungi să ai ceea ce vrei,
Vieţii să dai contururi şi temei.

Îţi sunt şi-n mod profund ori invaziv
Dovadă că-s mereu imperativ,
Altfel spunând sunt tot la fel cum eşti
Când tu povestea vieţii o trăieşti.

marți, 21 iulie 2020

Exotic și erotic

Tu îmi eşti şi vis erotic,
Şi îmi eşti şi fruct exotic,
Dar şi gând fără sfârşit
Printre fapte regăsit.

Îmi eşti adevăr subtil
Când, în gând, revii tip-til,
Dându-mi înţelesul clar
Că nimic nu e-n zadar.

Eşti în tot ceea ce-a fost
Niciodată fără rost,
Gând mereu adolescent
Cu urmare prin accent.

Chiar eşti pasul de-nceput
Al rupturii de trecut,
Calendarelor motiv
De firesc repetitiv.

Şi-mi eşti încă vis erotic,
Conturatul fruct exotic
Ce dă clipelor avânt
Ca extrem de clar cuvânt.

Ca întotdeauna clar,
Fără zbateri în zadar,
Mi te vrei concret ştiut,
Drum al altui început.

Toate au şi astăzi rost,
Semn au dat prin tot ce-a fost,
Înspre toate ce vor fi
Cu motiv de-a se-mplini.

Piedicile-n dezacord,
Fac, pe rând, atac de cord,
Dându-ţi drum să mi te ştii
Ceea ce ai vrut să-mi fii.

Şi-mi vei fi fructul exotic,
Precedând visul erotic
Ce mereu va releva
Că vei fi pururi a mea.

luni, 20 iulie 2020

Sărac în vise

Nu prea visez, mi-e teamă că visând
prea mult aduc tăcerile în gând
şi mă pornesc prea multe să vorbesc
din toate câte-n vis îmi amintesc.

Din vremuri ce se par a fi trecut,
din universul zis necunoscut,
din umbre, încontinuu, îmi apar,
poveşti ce nu au rostul în zadar...

Şi le tot văd lipsite de cusur,
chiar dacă adevărul este dur,
parcă ştiind că au un rost şi-un rând,
mă vor, spre porţi deschise, alergând.

N-am temeri înspre zisul viitor,
nici nu mă plâng de rănile ce dor,
dar visului nu-i vreau nicicum puteri,
mă vreau trăind fireştile-mi tăceri.

Chiar dacă vinovat mă fac, tot tac,
ba chiar că nu ştiu multe mă prefac,
şi, dureros, mă vreau mereu râzând
neacceptând complotul unui gând.

N-am acceptat nicicum să fiu confuz,
justificând că fac de gânduri uz,
contrapunând, prin puncte de suspans,
dezechilibrul propriului balans.

Aşa fiind, acum deja-s ajuns
să-mi fiu şi întrebare şi răspuns,
să nu visez decât extrem de rar,
extrapolând al nopţilor tipar.

Tot ce-mi permit, succint, direct, normal,
e întâmplarea timpului real
în care totu-i pur şi evident,
şi-i totodată vis prea elocvent.

duminică, 19 iulie 2020

Corolar de calapod

La păcat mai stau cu gândul...
Oare aş păcătui
Dacă, undeva-ntr-o seară,
Sub un cer senin de vară,
După datină şi lege,
dat ar fi şi ne-am iubi?...

Pun prea repede-ntrebarea...
simt că asta vrei să spui,
Când îţi spun că nu-s probleme
Şi nu ai de ce te teme
Viaţa-şi are clar făgaşul,
n-ai cum praguri să-i impui.

Nici nu-i nouă întrebarea,
ţi-a dat totuşi de gândit,
Chiar ţi-a ieşit înainte,
Ca să ştii, să iei aminte
Când se pregătea-ntâmplarea
de a şti că m-ai găsit.

Pari a fi simplă ispită,
o părere, nu motiv,
Însă nici o întâmplare
Fără semne de-ntrebare,
Nu mai pune la-ndoială
adevărul normativ.

Chiar aşa... ce e păcatul,
când concretul e firesc,
Calapod fiind ideea
Că bărbatul şi femeia,
Prin condiţia firească
doar aşa se definesc?

Mă întreb şi pentru tine,
dacă e sau nu păcat,
Să-ţi doreşti a fi cu mine,
Să mă ştii păstrat în tine,
Devenindu-ţi, prin trăire,
pas pe pragul mult visat?

Unde s-au pierdut nuanţe,
ori chiar s-au schimbat culori,
De-au ajuns la judecată
Toate câte altădată
Dovedeau că împlinirea
e lipsită de erori?

Mie însă-mi eşti răspunsul,
nu motivul de tăgadă
Ce şi-l are omenirea
Când, negându-şi definirea,
Rostul și Dumnezeirea
nu mai poate să şi-o vadă.

sâmbătă, 18 iulie 2020

Muritori nemuritori

De tine multe aş avea să spun,
chiar dacă poţi să spui: Nu mă cunoşti,
când tu, chiar ţie, vii, şi-ţi recunoşti,
că vremuri ce au fost deja apun...

Aş spune că eşti aripa de vis,
ce-aprinde foc, când focu-i este-n jur,
şi doar lumină lasă împrejur,
chiar dacă împrejuru-i e abis.

Aş vrea cuvântul bine să-l aleg,
însă e dat să-l las neşlefuit,
să-l las aşa cum e, deloc gândit,
s-arate cât şi cum te înţeleg.

Cum de te ştiu, nu vreau deloc să ştiu,
că fi-va vremea-n tihnă să-ţi vorbesc,
când va fi dat motiv să te-ntâlnesc,
şi-a dezvolta ce-acum pe scurt îţi scriu.

Nu-mi eşti străină, nu îţi sunt străin,
aşa cum logic apărem acum,
avem trecut, avem acelaşi drum,
şi amintiri din viitor ne vin.

Suntem şi noi doi simpli muritori,
aşa cum se gândeşte pe aici,
dar nemuririi noi ne ştim complici,
ne ştim, poveştii vieţii, autori.

Şi-avem de scris, prin fapte, cu avânt
tot ce va fi văzut prin amintiri
din viitorul plin de împliniri
cuprins, de mult, în primul tău cuvânt.

marți, 14 iulie 2020

Ascundere în adevăr

Acum chiar ţie-ţi spun, şi tot ce scriu
Ţie îţi las, puterii de-a-nţelege
Că poţi, în limite mărunte, a alege
Să muţi un clar acum spre mai târziu.

Suntem, noi doi, un adevăr ascuns
De limita ce-şi zice omenească,
Prin gândul ce ar vrea să se ferească
De întrebări ce ne-ar avea răspuns.

Ne cam lipsim de noi, fără motiv,
Luând mereu la altceva aminte,
Când brusc ne-avem şi ne suntem în minte
Imbold cu sens real şi instinctiv.

Zi după zi se trece, toate trec,
Efectele cam tind să se ascundă,
Până veni-va clipa să pătrundă
Într-un firesc direct, de forme sec.

Vom fi acelaşi ritm şi-acelaşi gând
Sedus de clipa, totuşi, efemeră
Ce, totdeauna, viaţă îşi oferă,
Speranţelor motive dând, tot dând.

Trăi-vei tot, aşa cum eu îţi scriu,
Şi-apoi vei fi concretă mărturie,
Că rostul vieţii nu-i o fantezie
Nici nu e, vreodată, prea târziu.

Va-ncepe un apus, ori zori de zi
Ca semn de început al multor fapte
Fixate de o-ntreagă zi sau noapte
Când vieţii dar şi adevăr vom fi.

Îţi spun, îţi scriu şi nu-s deloc ascuns,
Şi ceea ce e scris va fi dovadă
Că fanteziei nu am fost o pradă,
Nici amânarea nu a fost de-ajuns...

sâmbătă, 11 iulie 2020

Întâmplare prin schimbare

Se-ntâmplă multe şi se schimbă multe,
Şi multe chiar ciudate ni se par
Când viaţa pare trecere-n zadar,
De noi voind puţin să mai asculte.

Lipsit de sens, ne încordăm a crede,
Un gând ce n-are, zicem, un motiv,
Numindu-l rătăcit şi instinctiv,
Şi-l acuzăm că prea puţine vede.

Ajungem totuşi la dovada clară
Că noi, de noi, suntem chiar temători
Şi ne supunem marilor erori
Tot aşteptând minunea să apară.

Dar şi aşa, credem că ne reţine
Sintetizări pornite din temei,
Când viaţa-şi pune, împotriva ei,
Ideea că ea, clar, nu-şi aparţine.

Ţi-s vorbele, de ceva timp, ciudate,
Prinse-n concretul zis pre-văzător,
Ştiindu-le pe toate întâmplate,
Într-un trecut privit din viitor.

Şi, tot ciudat, ţi-e modul de-a le spune,
Dând orizontul nopţii în vileag,
Când luna pare cumva că apune
Drept mărturie pasului pe prag.

Nici eu nu sunt cu fapta mai departe,
Sunt nou venit, din lumea nimănui,
În lumea-n care totul se împarte
Iar omul, liber, nici în vise nu-i.

Prin multe întâmplări tu eşti schimbarea,
Şi eşti pornire cu motiv firesc
De-a fi, încă o dată, întâmplarea
În tine nemurirea să-mi găsesc.

sâmbătă, 4 iulie 2020

Requiem pentru Tincuța

S-a întâmplat ceva... Ceva cuidat,
Numai atât în vorbe mai pot spune,
Absurd și greu, prea greu, de acceptat,
Cuvintele refuză să se-adune...

Venise vremea cerului senin,
Norii uitau, parcă voit, să plouă,
Lăsând speranțe gândului deplin
Că viața se va ști o viață nouă.

Pas elegant se arăta în mers
Albul era reper de puritate,
Ce lumina întregul univers
Cu-nsemnul lui de clară-ntâietate.

Nimic nu se găsea extravagant,
Pasul era model de eleganță,
Concret, firesc și-n sine impozant,
Nestăvilit de-a lumii ignoranță.

Intrase totul pe un drum normal,
Intrase și absurdu-n insolvență,
Lăsând fără motiv faptul banal
În forma-i de concret și persistență.

Furtuna a venit fără vestiri,
Fără a da un semn de-nnourare,
Născând idei de mari nelămuriri
Și-un semn îndurerat de întrebare.

Și fulgere, din Ceruri, au căzut,
Lovind fără de milă ori credință,
Ca să trimită totul în trecut,
Ba chiar și existența în neființă.

Ceva ciudat... absurd s-a întâmplat,
Când tu priveai, Tincuța, către soare,
Spre Ceruri și pe tine te-a-nălțat,
Și-acolo te-a păstrat, nemuritoare...

vineri, 3 iulie 2020

Vestire de decor

În vremea-aceasta plină de gâlceavă,
Eu încă vin, nu să vă spun poveşti,
Vin cu idei şi vin să vă dau veşti,
Că viaţa întru totul ni-i bolnavă.

S-a inventat un cumul de motive,
Fixate de absusrdul redundant
Prin care tot ce pare important
Pune pe rol repere prezumtive.

Poate greşesc şi mă înșel amarnic
Gândind că a vă spune-i ceva bun,
Doar fiindcă văd că ţevile de tun
Vă fac al vieţii drum un drum zadarnic.

Simt mai mereu... N-aveţi nici o plăcere
Oglinzilor să deveniţi reper
Când ridicaţi privirile spre Cer
Dorindu-vă avere şi putere.

Clar nu vă e ţi nici nu vă e bine
Când drumul pare mult ocolitor,
Pierdut, ca importantă în decor,
Spunând că nu îl vreţi, nu v-aparţine.

De-aţi fi atenţi, de-aţi vrea să ştiţi mai multe
Aţi acceptaţi că viaţa, prin greşeli,
Prin graba spre multiple linguşeli,
E un pamflet cu replieri oculte.

Nu vă convine când, fără ştiinţă,
Luaţi în vorbe ceva cunoscut,
Spunându-vă că mult l-aţi prefăcut,
Menindu-l a vă fi spre biruinţă.

Eu vin cu vorbe, vin şi dau de veste,
Vestesc idei pe care le-aţi gândit,
Spunându-vă că jocul s-a sfârşit,
Iar voi vă faceţi, singuri, de poveste.