Poveste de contur esențial

Povestea a-nceput fără de veste,
Cu un cuvânt rostit întâmplător,
Şi fapte care-s rupte din poveste
Ca paşi, de neoprit, spre viitor...

Trecându-ţi calea, ţi-ai lăsat privirea
Spre clipa-n care mersul ţi-l priveam,
Şi-am auzit ce-n gând ţi-era vorbirea,
Dar nu ştiu cum nu prea înţelegeam.

Clară era mult pusa întrebare:
Pe unde, prin ce timp ne-am cunoscut?
Mi se părea un fel de evocare
A unui mult prea lung, trăit, trecut.

În ochi găsindu-ţi urme de-amintire,
Nu mai ştiam, în nici un fel, ce sunt,
Nici dacă-i timpul de-a-mi veni în fire,
Gândindu-mă că sunt deja cărunt.

Şi-ai rupt tăcerea... n-ai avut răbdare...
Ceva vroiai a-mi spune... n-ai mai spus,
Plecase gândul dintr-o întrebare
Dar s-a lăsat, de-al clipei sens, sedus.

Aşa fiind, am înţeles că-ţi pasă
De tot ce-n tine, brusc, ai regăsit,
Şi-ai înţeles plecarea de acasă
Împinsă de un dor nestăvilit.

Şi pe deplin ţi-ai înţeles tristeţea
Pentru mai toţi ce-n urma ta priveau,
Acuzatori, numindu-ţi tinereţea,
Motivul pentru care te doreau.

Cuvântul spus îţi definea menirea
Ce-o căutasei ani şi ani la rând,
Când mulţi spuneau că tu refuzi trăirea,
Vrând a te şti pe-acelaşi drum mergând.

Un semn l-ai pus, ca binecuvântare,
Lângă cuvânt, să-l facă mai concret,
Prea conştientă fiind şi de urmare,
Şi de firescul lumii epitet.

Atât, numai atât... Eternitatea
S-a definit prin gest hotărâtor,
Şi-aşa ţi-ai şi înfrânt timiditatea,
Numindu-mă, zâmbind, cuceritor.

Întâiul pas, din miezul de simţire,
Nicicând robit de-al judecăţii rost,
Cum ţi-ai dorit, ţi-a fost şi împlinire,
Şi început de drum, spre Cer, ţi-a fost.

Grăbită faptă... unii-au vrut a zice,
Pierderi de sensuri, întâmplări, păcat...
Chiar încercat-au viaţa să-ţi complice,
Sfidându-te în mod deliberat.

Şi mulți, pe cale,-au vrut să te oprească,
Din drumul ce-ai simţeai ca hărăzit,
Vorbind de rătăcirea-ţi nelumească,
Sau că, pe Dumnezeu, l-ai părăsit.

Dar tu, te-ai hotărât... Nicicum spre moarte
Să ai, după îndemn, în gând, porniri,
Ci-ntotdeauna înspre mai departe,
Spre nemurirea unei mari iubiri.

Acum, ce scriu, s-ar spune că-i poveste
Dintr-un trecut ce e de mult trecut,
Vremuri şi oameni vor să o conteste,
Golind-o de firesc şi conţinut.

Dar viitoru-i dă, fără tăgadă,
Puterea ce-o va trece în real,
Cum azi lăsată e să se-ntrevadă,
Prin semne de contur esenţial.

Iubito, ninge...

Iubito, ninge, uite cum tot ninge,
Pluteşte albul nesfârşit şi pur,
Chiar dacă-s trist, ninsoarea mă împinge
Somnului nopţii, tainic, să te fur.

Şi să plecăm, uitând de amănunte,
Grăbiţi de gerul care va veni,
Într-o cabană, undeva în munte,
În care noaptea să n-o vrem dormi.

Să-mi stai în braţe, ascultând în sobă
Cum netrăirea vrea să ardă-n foc,
Şi dând podelei rol de garderobă,
Să ne-amintim că ne purtăm noroc.

Când tremurul simţirii de dorinţă
Mă va lăsa sărac de întrebări,
Am să devin al tău, cu bună-ştiinţă,
Cu totul conştienţi şi de urmări.

Gustându-te, voi şti că-ntreaga noapte
Mi te vei vrea plăcerii sfânt altar,
Şi-n rugăciunea prinsă între şoapte,
Ţi-o vei dori-mplinirii corolar.

Întrebare, după...

Acum mă-ntreb de unde-ai apărut,
Când ziua se sfârşea, în miez de noapte,
Care urmări ori care alte fapte,
Te-au îndemnat spre pasul de-nceput?

Au fost atâtea întâmplări ciudate
Şi amintiri prea multe ai uitat...
Chiar şi în vis ţi-e gândul cu păcat...
Ţi-s nopţile, continuu, agitate...

De viaţă fugi, aşa cum ai fugit,
Spre, pururi, mai târziu ori mai departe,
Ca drumul să-l tot schimbi în altă parte...
Chiar şi pe Dumnezeu l-ai izgonit.

Ştiu multe, mult prea multe despre tine,
Dar încă multe n-au un înţeles,
Că te-ai pierdut în propriul interes
Crezând în falsa facere de bine.

Te-ntrebi şi tu, când crezi că-i de ajuns
Trăirea vieţii-n formă, nu-n idee,
Prin renunţări la planuri şi clişee,
De ce nu ai mai mult de un răspuns?

În treacăt de noapte

În miez de noapte, te-am privit fugar,
Din teamă, îmi spuneam, eşti obosită,
Nu te vroiai a-mi fi cumva ispită,
Şi nici motiv de zbatere-n zadar.

Din întâmplare ochii mi-au căzut
Spre sânii tăi ce nu aveau răbdare,
Am înţeles fireasca lor chemare,
Am înţeles... şi totuşi am tăcut...

Am zăbovit doar cât să fiu convins
Că-n zbateri e întreaga ta speranţă
Ce încă nu îşi are cutezanţă
Să spună că se simte foc nestins.

În treacăt, prea puţine am vorbit,
Dar tot mereu mi-aluneca privirea,
Spre pântecul ce-şi arăta menirea
Şi dorul de-a se şti dezlănţuit.

Iar coapsele îţi tremurau uşor,
Lăsându-mi să-ntrevăd, ca fantezie,
Un adevăr ce tot va fi să fie,
Când ţie îţi voi fi biruitor.

Abținerea de acum

Acum mă ştii... Un gând te mai abţine
Să îţi doreşti mult prea normalul pas
De-a spune că-ţi doreşti să vin la tine,
Fără să-mi duc privirea către ceas.

Mai laşi prezentul bobului-zăbavă,
Să nu se spună că te-ai prea grăbit,
Dar simţi că aşteptarea-ţi e bolnavă
Şi simţi ceea ce rar ai mai simţit.

Vorbim de toate, vrute şi nevrute,
Cuvântul ţi se lasă încurcat,
Uitând idei ce-i sunt de mult ştiute,
Mă lasă a te şti cu-adevărat.

Idei fireşti, prin simpla lor rostire,
Pun semn distict pe fapte de reper,
Şi dau speranței gând de împlinire
Pe drum înălţător până la Cer.

Acum mă ştii... Vorbim... Şi timpul trece,
Dorinţei, rost, ştii bine că-i vei fi,
Că împreună vremuri vom petrece
Şi tot ce simţi, de-a pururi vei simţi.

Privirea de-nceput

Veneai din umbra scenei luminoase,
Pasul ţi-era în trecere, grăbit,
Şi se vedea că nu se da oprit
De gesturi marginale, languroase.

A fost să fie clipă sorocită
Ca eu să uit, trecând, să mă opresc,
Iar tu să mă priveşti, nedumerită
Că pot, nepăsător, să hoinăresc.

Mi-ai spus o vorbă care, înţeleasă,
M-a dus cu gândul către iad şi rai,
Şi m-am întors să-ţi spun că eşti frumoasă,
Dar am tăcut, văzând că nu plecai.

Ne-a fost tăcută prinderea de mână
Şi primii paşi ai drumului comun,
Sete-mi era şi te făceai fântână,
Stele-ţi doreai, voiam să ţi le-adun.

Privirea ne-a lăsat fără cuvinte,
Muriseră în noi împotriviri,
Nu mai puteam găsi nepotriviri,
Găseam doar nopţii vina că-i fierbinte.

Detașat, dator

Ştiu că-ţi sunt dator, fără-ndoială,
Ştiu şi cât de mult îţi datorez,
Dar mai ştiu că suma e banală,
Când, de ce-i lumesc, mă detaşez.

În trecut nu poate fi lăsată
Nici măcar o clipă din ce-a fost,
Omenescul gând de altădată
Pune-n drept al datoriei rost.

Dar te-ai vrut, firească-nrâurire
Şi pornire fără de motiv,
Dăruind o clipă de iubire
Şi un drum cu sens definitiv.

Ţi-s dator de plată şi răsplată,
Cu răsplata-mi este mult mai greu,
Mintea stă-n răscruce, încurcată,
Căutând spre Cer și Dumnezeu.

Nopţile trăirii împreună
Sunt îndemn şi veşnic lait-motiv
De-a fugi de-a gândului furtună
Şi-a trăi-n firescul instinctiv.

Unde-i timpul...?

Unde-i timpul care-a fost să fie
Ziua-n care cerul înnorat
Ne-a-ndemnat un gând spre veşnicie
Prin dorinţa fără de păcat?...

Unde-i timpul care-a fost să fie
Seara unui vis îndatorat
Pasului întâi spre veşnicie
Prin dorinţa fără de păcat?...

Unde-i timpul care-a fost să fie
Noaptea-n care viaţa şi-a luat
Dreptul de-a se trece-n veşnicie
Prin dorinţa fără de păcat?

Unde-i timpul care-a fost să fie
Ziua care nopţii i-a furat
Drumul amintirii-n veşnicie
Prin dorinţa fără de păcat?

Unde-i timpul care-a fost să fie
Seara-n care-n viaţă am plecat
Cu speranţa înspre veşnicie
Prin dorinţa fără de păcat?

Rotund, cu viață

Pântecul îţi fremăta de viaţă,
Simţământul şi-l avea profund,
Azi, când se începe-a fi rotund,
Îngerii, se vede, te răsfaţă.

Din speranţa clipei, când dorinţa
S-a făcut motiv mijlocitor,
Drumului, mereu, spre viitor,
S-a-ntrupat, în tine, biruinţa.

Câţiva căuta-ne-vor o vină,
Botezând al faptei sens abstract,
Fiind convinşi de-al vorbelor impact
Dacă pun absurdul în lumină.

Noaptea-n care rupte-au fost blesteme
Şi-ai trecut, spre viaţă, de un prag,
Intuind noianul de arţag
Spus-ai că urma-vor anateme.

Azi, prin tine, vieţii îi dai viaţă,
Adevărul are sens profund,
Pântecul ţi-l văd, frumos, rotund,
Îngerii speranţei te răsfaţă...

Nevrere de îngenunchiere

Se spune că, nicicum din întâmplare,
Dorinţa-n timp, neîmplinită, moare,
Că, neavând, motive de speranţă,
Ajunge într-o grea intoleranţă...

Nu mă mai mir, nu am nici îndoială
Că-n grabă, mintea face socoteală,
Şi numără, în logică lumească,
Anii ce-şi are, viața să-şi trăiască.

Dar mă-ndoiesc să cred, în nesimţire,
Că sufletul trăieşte-n înrobire,
Dând minţii o totală-ntâietate,
Crezând în marea ei absurditate.

Povestea vieţii este o poveste
Ce-şi are şi sclipirile-i celeste,
Uitând de-a minţii grea prejudecată
Ca să se simtă binecuvântată.

Multe se spun, puţinul se trăieşte,
Chiar şi iubirea se redefineşte...
Dar sufletul, în taină, stă de pază,
În faţa morţii nu îngenunchează.

Trezire de vis

Din omeneasca nopților visare,
De multe ori mi-e greu să mă trezesc,
Mă-ntreb de ce nu-i noaptea şi mai mare
Să-mi lase timp destul să te iubesc.

Te am în vis motiv de cutezanţă
Spre a-mplini un dat ce mi-a fost dat,
De-a nu trăi o veşnică speranţă
Numind-o,-n neputinţa mea, păcat.

N-am timp prea mult de-a sta în rătăcire,
Nu caut, nu vânez, nu cuceresc,
Din viitor mă-ntorc în amintire
Lăsând prezentul sensului lumesc.

În vise vii şi dai, uşor, de veste
Ca nu cumva, dormind, ceva să uit,
Şi timpul să încerce să conteste
Spunând că de venirea-ţi n-a ştiut.

Tot caut drumul de-a ne fi aproape,
Ca-n fapte să trăim precum în vis
Şi nemurirea-n ea să ne îngroape,
Trăind o veşnicie-n paradis.

Contra zise

Zici că nu vrei, că nu mai are rost,
Că vrei să laşi uitării tot ce-a fost,
Eu însă te-nţeleg, printre cuvinte,
Şi clar îmi e că toate-ţi vin în minte...

Din vorbe-ntorci prezentul în trecut
Punându-i un accent de absolut,
Dar laşi, cu rost firesc, să se-nţeleagă
Dorinţa ce-i la fel, mereu întreagă.

Mă-ndemni să cred, că-n mod normal, firesc,
Mai bine-ar fi să nu îmi amintesc,
Când tac te simt că nu eşti prea convinsă
Ştiindu-te, mereu, de dor, cuprinsă.

Chiar apăsat, pui paiele pe foc,
Și-mi spui că totul ţi-a părut un joc,
Ca tine zic, ştiut fiind, că-mi place
Să te privesc când sânii-ncep să-ţi joace.

Zici că nu vrei, dar zisele-ţi au rost,
Prin amintiri dau sens la tot ce-a fost,
Proorocind firescul altor fapte,
Altor trăiri şi multor alte şoapte.

Firesc de seară

Din gândurile nopţii te-ai ivit,
La fel cum te ştiam odinioară,
Doar uneori tăcută şi ştrengară,
Spunându-mi că, visând, ai obosit.

La ceas de seară când priveam tăcut
Un praf de nori fugind de luna plină,
Ca dar te-ai vrut, spunând că sunt de vină,
Şi te răzbuni pe multul timp trecut.

Cumva spontan, cumva premeditat,
Privirii mele te-ai lăsat, iar, goală
Făcându-mă să fiu cu îndrăzneală,
Căzând, cu tine, iarăşi în păcat.

N-aveam nici un motiv, în nici un fel,
Să mă întreb de-aş vrea să fii cuminte,
Zvâcnirea ţi-o simţeam... erai fierbinte,
Instinctual eram şi eu rebel.

În zori de zi mi-ai spus că e târziu,
Şi nu mai ai motive de-a pleca,
Ca tot mai bine e a încerca
Până spre seară doar al tău să fiu.

Reperul, ca vis

Din amintirea unui Decembrie,

reper de altă viață, ție, Delia

Dacă mi-aș dori să cred în vis,
Tu mi-ai fi motiv la îndemână,
Că ne-am încropit un paradis
Printr-o simplă strângere de mână.

Timpul s-a oprit, surprins, în loc,
Ne lăsa desprinși de-a lui măsură,
Presimțea că nu-i deloc un joc
Ci fireasca vieții aventură.

Nu aveam în nici un fel trecut,
Doar prezentul ne era emblemă,
Dar din prima clipă ne-a plăcut
Să ne fim un dar, nu o problemă.

A fost totul fără de motiv,
Şi cuvinte ne-am avut puține,
Când instinctul clar și obiectiv
Nu s-a mai putut deloc abține.

Gestului cu sens nedefinit
Înțeles, i-ai dat, și anvergură,
Că, simțindu-mi rostul ispitit,
Ne-am trezit surprinși de conjunctură.

Când era deja un fapt real
Omeneasca noastră-mpreunare,
Mi-arătai că n-ar fi anormal
Dacă faptei chiar ne-am fi urmare.

Şi au fost de toate câte-n gând
Zămisleau dorințe spre-mplinire,
Te porneai ca flacără arzând
Și ardeam și eu spre înnoire.

Fără de motiv, la fel, mereu,
Tu erai și vis și fantezie,
Şi, prin tine, deveneam și eu,
Împăcat cu-a vieții-mi frenezie.

Nefiresc ar fi să cred în vis,
Nefiresc ar fi să uit de tine,
Chiar și azi îmi spui, direct, concis,
Că în Cer te știi mereu cu mine.

Extazic, amăgire

Dintr-un primăvăratic April, Monicăi

Într-a vremii trecere firească,
Printre vorbe mari ce n-aveau rost,
Viaţa s-a-ntâmplat să ne-ntâlnească,
Şi, întâmplător, trei zile-au fost.

Dintr-a lumii mare îmbulzeală,
Ce-şi avea un fals real motiv,
Am plecat cu mare îndrăzneală,
Fiind atraşi mereu de instinctiv.

Tu erai fierbinte în dorinţă,
Eu grăbit de un instinct normal,
Şi-am purces la fapte, prin voinţă,
Îmboldiți de-al împlinirii val.

Rupţi fiind de gândurile toate,
Universul ne-am fost brusc doar noi,
Când simţeai că pântecul tău poate
Să ne ducă-n ceruri pe-amândoi.

Resimţeau şi sânii tăi zvâcnirea
Ruperii gânditului zăgaz
Ce-şi avea firească-ndatorirea
De-a-ţi deschide drumul spre extaz.

Ca un sens al vieţii, simpla formă
Era faptă şi cuvânt rostit,
Şi-n însemnătatea ei enormă,
Pierderea de timp s-a risipit.

Prima zi, şi-a doua zi, şi-a treia
Pe aceeaşi cale au umblat,
Tu voind să fii mereu femeia
Ce se defineşte prin bărbat.

Noaptea de toamnă

De când toate au fost, fiind, Mihaelei

Noaptea de toamnă încă ne-ncepută,
De ochii lumii-n ceaţă ne-a ascuns,
Eram doar noi şi ne era de-ajuns,
Ştiind că n-o mai vrem, banal, trecută.

Uitasem să dăm altora de ştire,
Că ne găsisem drum întâmplător,
Trasat de pasul vag şovăitor
Al evadării din neîmplinire.

Prin întuneric îţi vedeam lumina
Ce ochii ţi-o aveau când mi-erai dar,
Uitând că, între noi, un calendar,
Ne arăta cum taie ghilotina.

Tăcerea acceptării că-n dorinţă
E puntea peste muchii de cuţit,
Te-a îndemnat să vrei cu drag primit,
Însemnul meu, ca pas spre biruinţă.

Esențial, ţi-ai spus, că-ntâmplătoare,
N-a fost doar întâlnirea gând în gând,
Ci regăsirea ce-o ştiai plângând,
Că, în prezent, nimic nu-i nou sub soare.

Nu doar odată, ci mai mult de-odată,
Pe tine te-ai dorit ca dar din dar,
Ca prag trecut şi bornă de hotar
În infinitul vieţii ancorată.

Noaptea de toamnă s-a lăsat trecută
Fiind, în zori, reper de drum sortit,
Şi-n calendarul veşniciei, dăltuit,
Ca-nsemn de dăruire absolută.

Alchimie în clepsidră

Pun în clepsidră clipele uitate,
Şi le preschimb în boabe de nisip,
Caut o cale, dacă se mai poate,
Să readuc privirii al tău chip.

Acum te ştiu departe... prea departe,
Şi n-ai mai dat, de-o viaţă, nici un semn...
Lumina unor felinare sparte
Încă te vrea trăirii ca îndemn...

Am înşirat, demult, secunde albe,
Pe firul înnodat al unui gând,
Ţi le-am păstrat să ţi le porți ca salbe,
Ca să-nţelegi ce va urma-n curând.

Te răvăşeşte visul şi dorinţa,
Eu viitoru-l văd, cumva, confuz,
Dar vom găsi-n speranțe iscusinţa,
De-a nu ne amăgi pân' la refuz.

În nopţile când luna e absentă
Te mai dezbrac, prin gânduri, din priviri,
Ca acceptându-ţi pacea aparentă,
Să te îmbraci, în zori, ca-n amintiri.

Fără multele ştiute

De cândva, din ploaia nopţii, Luciei

Prea multe n-ai ştiut nicicând de mine,
Nici când rostit-ai cel dintâi cuvânt,
Dar şi aşa m-ai vrut să vin la tine,
M-ai vrut fiindu-ţi vrerea legământ.

Şi din cuvinte s-a făcut dorinţa
În amândoi speranţă de firesc,
Menirea fiindu-ţi pe deplin credinţa
Ca-n mine să ia sens deplin lumesc.

Amiaza zilei s-a lăsat trecută,
Dând nerăbdării şansă şi motiv,
De-a rostui, cu taina-i neştiută,
Un început de drum imperativ.

Din furnicarul vorbelor pe stradă,
Ne-am dus mânaţi de vise, sus, în munţi,
Ca numai Ceru-n fapte să ne vadă
Ca, orice-ar fi, urmarea s-o înfrunţi.

Iar seara, ce-a venit, pe neştiute,
Ne-a-mbrăţişat, îmbrăţişaţi fiind,
Lăsând uitării vechi necunoscute,
Şi clipe ce în vis ne mai aprind.

Promisul adevăr trăia prin fapte,
Ce ne duceau mereu spre început,
Şi-mpreunaţi eram şi-n miez de noapte,
Şi chiar şi zorii astfel ne-au văzut.

Ploaia de noapte a spălat regrete
Şi restul unor palide-amintiri,
Ca-ntâmplător, prin faptele concrete,
Să fim dorinţa unei mari iubiri.

Alt miez de zi și-a pus, pe timp, amprentă,
Şi cale spre departe ne-a voit,
Cu-n fel de-ndepărtare aparentă,
Ca să-nţelegem ceea ce-am trăit.

De-ar fi fost...

Dintr-o tainică zi grăbită, Ancăi

Altfel de-ar fi fost să fie vremea,
Sau măcar altfel, ca anotimp,
Ne-ar fi fost mai mult ca faptă vrerea,
Ne-ar fi fost să fim mai mult, ca timp.

Dar a fost o clipă de răscruce
Când un drum prin viaţ căutam,
Eu cărând pe umeri altă cruce,
Tu voind al viselor balsam.

De-ar fi fost să nu trăim cu teamă,
Sau măcar să nu o mai simţim,
Ne-am fi fost avânt de luat în seamă,
Ne-am fi fost motiv să ne-mplinim.

Dar a fost o clipă de-nălţare
Când simţeam că-i frig şi înorat,
Tu voindu-mi marea împăcare,
Eu dorindu-ţi drumul îndreptat.

De-ar fi fost o simplă rătăcire,
Ori un simplu moft întâmplător,
N-ai fi fost robită de trăire,
N-aş fi fost şi azi cuprins de dor.

Admirator, deloc întâmplător

Privesc, femeie, trupul tău de foc,
Ca să-nţeleg al nemuririi joc,
Te tot admir, mereu așteptător
Şi doritor... deloc întâmplător.

Mă văd mereu un simplu chipul de lut,
Acelaşi, de când lumea a-nceput,
În palma aspră rostul mi-l ştiu scris,
Dar fără tine totu-i compromis.

Te văd cu ochii şi te simt prin gând
Spre multe orizonturi căutând,
Esenţial e tot ceea ce faci,
Şi chiar când taci... te tot admir, şi-mi placi.

Mă ştiu la fel, cu chipul ars de vânt,
Mereu privind al umbrelor avânt,
Accentu-l pun prin punctul de final,
Dar, fără tine, nu-i nimic real.

Şi-n trupul tău simt foc mereu aprins,
Un univers, altfel de necuprins...